Regimul de irigare la cultura cartofului

15/5/2021

Pentru aplicarea corectă a udărilor la cultura cartofului este necesar ca regimul de irigare să fie stabilit în funcţie de condiţiile pedoclimatice ale zonei, cele hidro-fizice concrete ale solului în parcela irigată, dar şi de condiţiile climatice ale anului agricol. (S.I. Ianosi şi colaboratorii)

Aceasta cuprinde momentul udării, mărimea normei de udare, intervalul dintre udări, care va determina frecvenţa şi numărul udărilor din perioada de vegetaţie. Prin irigare, pe lângă completarea deficitului de apă, se realizează şi repartizarea udărilor în funcţie de cerinţele culturii.

În continuare, orientativ, prezentăm date ale cercetării ştiinţifice agricole privind deficitul de apă, numărul de udări şi normele de udare pentru principalele zone climatice de cultură ale cartofului. În zona climatică stepă şi silvostepă, atunci când deficitul de apă (mm) este cuprins între 350 şi 550 mm, sunt necesare 8-10 udări, cu un interval între udări, exprimat în zile, de 6-7, şi norma de udare (mm) de 45-55 mm.

În zona climatică colinară, când deficitul de apă este de 150-250 mm, se vor aplica 4-6 udări, cu un interval între udări de 8-10 zile şi o normă de udare de 40-45 mm. În zona climatică subumedă şi umedă, când deficitul de apă este cuprins între 100 şi 150 m, se vor aplica 2-4 udări, cu un interval între udări de 12-14 zile şi o normă de udare de 35-45 mm. Valorile inferioare referitoare la deficitul total de apă şi numărul de udări sunt valabile, în general, în anii mai umezi pentru soiurile de cartof timpurii şi semitimpurii, iar valorile superioare, pentru anii mai secetoşi şi soiuri cu perioada de vegetaţie mai lungă. La norma de udare, valorile inferioare sunt pentru solurile mai uşoare, iar cele maxime pentru solurile mijlocii spre grele.

Stabilirea momentului udării

Udarea trebuie aplicată atunci, când pe adâncimea stratului activ de rădăcini (pe care se doreşte menţinerea unui nivel de umiditate), umiditatea solului scade la o valoare de la care plantele încep să sufere din cauza lipsei de apă. Acest nivel de umiditate se numeşte plafon minim de umiditate din sol (P.min.). Plafonul minim se exprimă în procente din intervalul umidităţii active a solului (C.c. - C.o.). Diferenţa de umiditate dintre capacitatea de câmp pentru apa a solului (C.c.) şi plafonul minim (P.min.) reprezintă cantitatea de apă care se poate consuma din sol, într-o perioadă şi condiţii date, fără ca plantele să fie afectate de secetă. Prin norma de udare, practic se administrează această cantitate de apă deficitară din sol. Valoarea plafonului minim nu este constantă pe toată perioada de vegetaţie a cartofului deoarece şi pretenţiile faţă de apă sunt diferite în cursul vegetaţiei. Plafonul minim este mai redus în perioadele plantat - începutul tuberizării şi maturitatea fiziologică - recoltat, având valoarea de 50% de I.U.A.

În perioada de formare şi acumulare a producţiei (înflorit - maturitate fiziologică) plafonul minim trebuie ridicat la valoarea de 70-75% din I.U.A. Durata de timp în care se epuizează cantitatea de apă uşor accesibilă din sol pentru plante depinde de intensitatea consumului zilnic de apă şi de cantităţile de precipitaţii căzute. Momentul udării se poate aprecia utilizând următoarea formulă: Mu = (As + Ap) - Scza, în care: Mu = reprezintă momentul udării (după fiecare udare valoarea Mu = 0); As = reprezintă cantitatea de apă disponibilă în sol în momentul începerii calculului bilanţului (în mm sau mc/ha); Ap = reprezintă cantitatea de apă din precipitaţii (mai mari de 5 mm), însumată în perioada dintre udări (în mm sau mc/ha); Scza = reprezintă suma consumului zilnic de apă în perioada dintre două udări (mm sau mc/ha).

La calcule, pentru toate elementele din formulă trebuie folosită aceeaşi unitate de măsură, cu excepţia lui Mu. Momentul aplicării udărilor este atunci când seceta începe să se instaleze. Acest moment, dacă nu plouă, are loc după 6-8 zile de la aprovizionarea solului la nivelul capacităţii de câmp, pe o adâncime de cel puţin 50 cm în sol, în lunile iunie, iulie şi august şi după 10-12 zile în restul lunilor de vegetaţie. Practic, se consideră începutul secetei, cu efecte mai puţin grave, din momentul în care umiditatea solului, pe adâncimea sistemului radicular activ (0-50 cm), scade la plafonul minim de 70% din I.U.A. Începutul secetei cu efecte grave asupra producţiei se poate considera din momentul în care umiditatea solului scade sub plafonul minim de 50% din I.U.A. Aprecierea momentului udării se face prin urmărirea umidităţii solului. Aceasta se poate determina prin diferite metode, dintre care se pot aminti: metoda simplă de palpare a solului, metoda gravimetrică (prin uscarea unor probe de sol), metoda tensiometrică (electrică sau pe bază de sucţiune), metoda evaporimetrică (cu diferite tipuri de evaporimetre) etc.

O metodă practică de apreciere a momentului udărilor este prin urmărirea într-un bilanţ atât a pierderilor de apă prin consum, cât şi a intrărilor din precipitaţii mai mari de 5 mm. Când acest bilanţ ajunge la un deficit egal cu o normă de udare, se începe irigarea.

Atragem atenţia că de multe ori o ploaie de 10-15 mm pare o cantitate mare de apă, dar aceasta nu reprezintă decât circa 1/3 dintr-o normă de udare, aşa că nu acoperă deficitul de apă din sol.

O metodă practică şi rapidă (dar subiectivă şi aproximativă) de apreciere a momentului udării, respectiv a gradului de umiditate a solului, este prin palparea şi modelarea în palmă a solului.

Pentru aceasta se desface bilonul şi de la o adâncime de 20-30 cm se ia o probă de sol în palmă, care se modelează. Dacă solul are un aspect uscat şi strâns în mână după desfacerea palmei, pământul se destramă uşor, înseamnă că umiditatea este sub valoarea de 50% din I.U.A. şi trebuie irigat imediat.

Adâncimea de udare

Din cauza sistemului radicular superficial (80-85% din rădăcini nu pătrund mai adânc în sol de 50-60 cm) şi relativ slab dezvoltat faţă de suprafaţa foliară, cartoful nu poate asigura apa pierdută prin transpiraţie, numai dacă umiditatea solului este mai ridicată. Din aceste motive, la cultura cartofului adâncimea de udare nu trebuie să fie mai mare de 40-60 cm, în funcţie de textura solului, starea de vegetaţie a culturii şi condiţiile climatice. Pe solurile uşoare, adâncimea de udare va fi mai mică decât pe solurile mai grele. Pe măsură ce creşte adâncimea de udare, normele de udare vor fi mai ridicate şi udările se vor aplica la intervale mai mari de timp,

ceea ce face ca stratul superficial de sol, şi mai ales bilonul, să se usuce mai tare, lăsând ca în zona radiculară activă stolonii şi tuberculii să sufere de secetă. Uscarea solului se face de la straturile superioare către cele mai adânci. În cazul alegerii unei adâncimi mai mari de udare, până când umiditatea solului atinge valoarea plafonului minim de 70% din I.U.A. pe adâncimea de 60-80 cm, în stratul superficial de 0-30 cm, respectiv în bilon, umiditatea poate să scadă şi sub plafonul de 50% din I.U.A., condiţii în care plantele deja suferă de secetă. În cazul irigării sau a ploii, umectarea se face de la straturile superioare spre cele inferioare.

Până când stratul superficial de sol nu se saturează la nivelul capacităţii de câmp, apa nu pătrunde în straturile mai adânci.

Stabilirea normei de udare

Norma de udare reprezintă cantitatea de apă care se administrează la o udare şi se exprimă în mm sau mc/ha. Suma normelor de udare pe întreaga perioadă de vegetaţie reprezintă norma de irigare. Norma de udare se stabileşte în funcţie de deficitul de apă din sol pe grosimea stratului activ de rădăcini, pe adâncimea de udare. Norma de udare este egală cu deficitul de apă realizat între capacitatea de câmp şi plafonul minim, pe adâncimea de 0-40 (60) cm de sol, în funcţie de starea de vegetaţie a culturii şi condiţiile de sol. La administrare, norma de udare calculată se majorează cu 10% pentru acoperirea pierderilor de apă prin evaporare, scurgeri etc. Norma de udare se poate stabili cu următoarea formulă: N = 110 x Gv x H x Du, în care: N = norma de udare (în mc/ha); 110 = o constantă prin care se transformă umiditatea solului din % în mc/ha, cu o majorare de 10% pentru acoperirea pierderilor de apă; Gv = greutatea volumetrică medie a solului pe adâncimea de udare; H = adâncimea de udare (în metri); Du = deficitul de umiditate din sol între capacitatea de câmp şi plafon minim (C.c. - P.min.), în %. Normele de udare pe solurile uşoare poate fi de 300-350 mc/ha, pe soluri mijlocii de 350-450 mc/ha, iar pe solurile mai grele de 450 - 600 mc/ha.

În perioada de consum maxim de apă şi când şi temperaturile sunt ridicate este bine dacă se irigă mai des şi cu norme mai mici, menţinând o umiditate mai ridicată în stratul superficial de 40-50 cm. Spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, când scade intensitatea consumului de apă, iar sistemul radicular este mai bine dezvoltat, adâncimea de udare se poate mări la 50-60 cm. Normele prea mari de udare duc la pierderi neproductive de apă (prin scurgeri în adâncime şi la suprafaţa solului), erodarea biloanelor, timp de irigare pierdut inutil şi cheltuieli suplimentare, pot cauza exces de umiditate în sol. O normă mai mică de udare necesită un timp mai redus de staţionare pe poziţie. Ca urmare se reduce timpul de revenire, respectiv se scurtează intervalul dintre udări, ceea ce este favorabil cartofului, mai ales în perioada consumului maxim de apă şi a temperaturilor ridicate.

Intervalul dintre udări şi repartizarea udărilor

Consumul zilnic de apă determină timpul în care se epuizează rezerva de apă utilă din sol, respectiv intervalul dintre udări. Cu cât consumul zilnic este mai intens, cu atât se reduce intervalul dintre udări, deoarece rezervele de apă ale solului se epuizează mai repede şi, dacă nu plouă sau nu se irigă, începe seceta. Intervalul dintre două udări este determinat de rezerva utilă de apă din sol şi de intensitatea consumului zilnic de apă. În perioada consumului maxim, la cartof acest interval este de circa 5-8 zile în zona de stepă şi silvostepă şi de 6-12 zile în zona colinară şi de munte, dacă între timp nu cad precipitaţii mai mari de 10-15 mm. În afara perioadei de consum maxim, intervalul dintre udări ajunge la 10-15 zile, în funcţie de zonă şi condiţii climatice.

Pentru calcularea intervalului dintre două udări se poate utiliza următoarea formulă: Iu = (As + Ap)/Cza, în care: Iu = reprezintă intervalul dintre udări (în zile); As = reprezintă rezerva de apă din sol (mm sau mc/ha); Ap = reprezintă cantitatea de precipitaţii, mai mari de 5 mm căzută într-o singură ploaie (mm sau mc/ha); Cza = reprezintă consumul zilnic de apă (mm sau mc/ha). Repartizarea udărilor pe lunile perioadei de vegetaţie se face în funcţie de condiţiile climatice ale anului şi intensitatea consumului de apă din perioada respectivă. Orientativ, numărul de udări
şi repartizarea lor pe lunile de vegetaţie, în principalele zone climatice de cultură, sunt:

pentru zona de stepă şi silvostepă: luna mai = 1-2 udări; luna iunie = 2-3 udări; luna iulie = 3-4 udări; luna august = 2-3 udări; (Total = 8-12 udări);
pentru zona colinară: luna iunie = 1 udare; luna iulie = 1-2 udări; luna august = 2-3 udări; (Total = 4-6 udări);
pentru zona umedă şi subumedă: luna iulie = 1-2 udări; luna august = 1-2 udări; eventual, luna septembrie = 1 udare; (Total = 2-4 (5) udări).

Victor VĂTĂMANU

0 Comments

articole

Regimul de irigare la cultura cartofului

Leave a Reply.

NEWSLETTER

SERVICII

PARTENERI

CONTACT