Relaţia cartof - factori de vegetaţie

Originar din America de Sud, din zona Anzilor Cordilieri, cartoful s-a format la mare altitudune, în climat ecuatorial-tropical, cu precipitaţii de circa 2.000 mm anual, cu temperaturi medii de 20 de grade Celsius şi cu durata de iluminare de 12 ore, după cum prezintă Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure.

Răspândită astăzi în întreaga lume (până la 70 de grade latitudine nordică), planta se caracterizează printr-o mare varietate de soiuri, diferenţiate prin acomodarea la temperaturi mai ridicate sau mai coborâte, prin reacţia fotoperiodică, prin cerinţele faţă de apă şi în oarecare măsură prin acomodarea pe solurile mai grele sau mai uşoare, cu conţinut diferit de apă. Cunoaşterea comportării cartofului faţă de factorii de mediu are o importanţă deosebită, deoarece la toate soiurile, în condiţii neprielnice, se obţin producţii cu 40-60% mai mici faţă de cele normale.

Cerinţe faţă de căldură - cele mai mari suprafeţe cultivate cu cartof se găsesc între 40 şi 60 grade latitudine, la altitudini variind între 500 şi 900 metri. El este considerat o plantă a climatelor temperate, climate care se diferenţiază faţă de condiţiile din zona de origine. Există însă numeroase soiuri care se comportă bine şi în climat mai cald, iar în Peru există un institut, sub egida FAO, care are ca prim obiectiv obţinerea de soiuri specifice pentru climatul ecuatorial tropical, pentru altitudini de la 0 la peste 3.000 de metri. Suma temperaturilor medii zilnice la care diferite soiuri de cartof dau producţii normale variază între 1.500 şi 3.000 de grade Celsius, fapt ce scoate încă odată în evidenţă plasticitatea ecologică a cartofului (bazată pe marile diferenţe între soiuri, a căror perioadă de vegetaţie variază de la 60 la 160 de zile). Producţii extratimpurii se obţin şi la o constantă termică de la 1.000-1.300 de grade Celsius, la mai puţin de 60 de zile de la plantat. Necesarul de căldură este diferit de-a lungul perioadei de vegetaţie. Pornirea colţilor are loc la 6-7 grade Celsius, iar răsărirea cea mai rapidă la 20-21 de grade Celsius, acestea din urmă fiind şi temperaturile optime pentru creşterea vrejilor. Rădăcinile cresc şi la temperaturi de 4-5 grade Celsius, ceea ce permite plantarea timpurie a cartofului încolţit, cu puncte radiculare deja formate. Temperaturile optime de formare şi creştere a tuberculilor sunt de 16-18 grade Celsius, de unde decurge necesitatea ca, în special în zonele de câmpie, plantarea cartofului să se facă devreme, planta beneficiind de o perioadă mai îndelungată de condiţii prielnice pentru acumularea recoltei.

Temperaturile scăzute după plantare prelungesc mult intervalul până la răsărire. După răsărire, frunzele plantei sunt distruse de temperaturile de minus 0,5 grade Celsius, colţii pier la minus 0,8 grade Celsius, tuberculii îşi încetează complet creşterea la 2-4 grade Celsius şi pier la minus 1 grad Celsius, plantele tinere la minus 2 grade Celsius, iar plantele mature la minus 3 grade Celsius (vrejii nu cresc sub 7-8 grade Celsius). Recoltarea cartofului trebuie să se facă la temperaturi mai mari de 6-7 grade Celsius, deoarece sub aceste valori tuberculii
sunt foarte sensibili la vătămare, din care cauză nu se pot păstra corespunzător. În zonele cu toamne timpurii, soiurile tardive trebuie înlocuite cu soiuri semitardive, pentru a putea recolta la vreme. În ultima parte a perioadei de maturare temperaturile joase sunt şi mai dăunătoare dacă se asociază cu umiditate excesivă: tuberculii au coaja subţire, rugoasă, ceea ce le dă un aspect comercial neplăcut, gustul se înrăutăţeşte, conservarea de lungă durată nu este posibilă.

Sunt dăunătoare şi temperaturile prea ridicate. La 25 de grade Celsius nu se mai formează tuberculii, iar la 29 de grade Celsius creşterea lor încetează. Vrejii pot rezista până la 42 de grade Celsius, dar pe măsură ce temperatura este mai ridicată (peste 21-23 de grade Celsius), ei se alungesc ori cad, ceea ce nu permite întreţinerea mecanizată a culturilor, frunzele sunt mai mici, suprafaţa foliară redusă şi producţia scade. În zonele de câmpie din România, unde temperaturile sunt mai mari decât pragurile optime arătate mai sus, irigaţia constituie factorul de corectare a temperaturilor, din aer, dar mai ales din sol, permiţând astfel o vegetaţie normală şi în lunile de vară. După M. Berindei, prin udări temperatura poate coborî în sol cu 8-12 grade Celsius, faţă de temepraturile din atmosferă, constatându-se astfel creşteri ale tuberculilor şi la temperaturi de 32-35 de grade Celsius, dacă rezerva de apă din sol este de peste 70-80% din intervalul umidităţii active a solului (IUA). Rezultă însă că regimul de umiditate trebuie dirijat strict la valori ridicate fiindcă, de exemplu, dacă acesta scade sub 50-60% din IUA, tuberculii nu mai cresc, corecţia de temperatură fiind insuficientă.

Temperatura influenţează formarea tuberculilor şi în interacţiune cu durata de iluminare. La temperaturi de 16-18 grade Celsius, formarea tuberculiulor are loc şi la zi scurtă (de 12 ore) şi la durată ceva mai lungă de iluminare. Dacă temperaturile ating şi depăşesc 20-22 de grade Celsius, tuberizarea nu mai are loc decât în condiţii de zi scurtă. Decurge, de aici, din nou, necesitatea de a planta cartoful din vreme, în climat temperat, pentru a determina o formare a tuberculilor abundentă şi în scurt timp, ceea ce înseamnă producţie mai mare şi tuberculi mai omogeni ca mărime.

Cerinţe faţă de umiditate - cartoful este una dintre plantele cele mai pretenţioase faţă de aprovizionarea continuă cu apă. Secetele, chiar de scurtă durată, dar şi excesul de apă, fie el chiar temporar, au repercusiuni negative asupra creşterii plantei, asupra nivelului producţiei şi calităţii acesteia. Mai puţin pretenţios este cartoful faţă de apă, de la plantat la răsărit (apariţia la suprafaţa solului putând avea loc pe baza rezervelor de apă din tuberculi) şi de la răsărit la începutul tuberizării (12-15 zile, în funcţie de sol). După M. Berindei şi D. Săndoiu, în experienţe cu vase de vegetaţie, planta se dezvoltă normal la 1/3 din capacitatea pentru apă, sau aproximativ la 50% din IUA (după V. Ionescu-Siseşti şi colaboratorii). Totuşi, acumularea apei în sol în primăvară este foarte importantă pentru dezvoltarea normală a plantei de-a lungul perioadei de vegetaţie, după cum rezultă din determinările făcute de W. Copony. În zona cartofului timpuriu şi pentru consum de vară climatul se caracterizează prin insuficienţa precipitaţiilor după plantat. Lipsa apei în perioada de formare a tuberculilor împiedică procesul sau îl eşalonează (după variaţia umidităţii), rezultând tuberculi mai puţini, cu vârste difertite, ceea ce duce la neuniformitatea rezistenţei la fierbere şi la diminuarea recoltei. Seceta în perioada de creştere concomitentă a tufei şi tuberculilor (24-25 de zile, după tuberizare, în funcţie de soi) micşorează foarte mult producţia, aceasta fiind perioada critică pentru apă a plantei. Cartoful are un sistem fragil de reglare a consumului de apă şi nu mai foloseşte economic apa ce survine după carenţe relative de scurtă durată. Adeseori se constată deprecierea calităţii comerciale a tuberculilor, slaba rezistenţă la păstrare. Asociată cu temperaturi ridicate, variaţia de umiditate determină încolţirea filoasă, materialul neputând fi folosit pentru plantare. Lipsa pronunţată a apei duce la pieirea, în ordine, a stolonilor, a tuberculilor tineri, a frunzelor inferioare şi superioare. În acest interval rezerva de apă din sol trebuie să fie de peste 70% IUA pentru a asigura o creştere normală a plantelor. În perioada următoare de creştere a tuberculilor şi de maturare (20-40 de zile), seceta poate provoca exportul substanţelor acumulate deja în tuberculi. Solul se usucă şi nu permite recoltarea corectă a cartofului cu combina de recoltat cartofi; o bună separare a pământului din tuberculi se face doar la o umiditate de 16-24% (gravimetric). Excesul de apă este la fel de dăunător. În perioada de după plantat limitează încolţirea şi poate determina putrezirea tuberculilor. În intervalul de la răsărit la tuberizare - după V. Bîrnaure - excesul de apă, mai ales asociat cu excesul de azot, determină o creşte luxuriantă a vrejilor; concentrarea de auxine în punctele aeriene de creştere împiedică formarea normală a tuberculilor. Pentru tuberizare, prezenţa oxigenului în sol este hotărâtoare, deci saturarea solului cu apă în acest moment este un serios factor limitativ al producţiei. După formarea tuberculilor, excesul de apă stânjeneşte creşterea acestora sau duce la putrezirea lor. Frecvent, pe soluri cu apă stagnantă, se obţin tuberculi cu lenticele mărite, cu coaja urâtă, rugoasă, cu gust neplăcut. În sol se acumulează ioni toxici de Al, Mn etc., în tuberculi se acumulează acid clorogenic, care, pe lângă gustul necorespunzător, influenţează negativ păstrarea recoltei (peridermul este şi el subţire şi fragil). M. Berindei precizează că apa în exces reduce conţinutul în vitamina C şi de amidon la cartof. După I. Bretan şi colaboratorii, la exces chiar temporar de apă în sol producţia de cartof scade cu 14-79%. După consumul specific de apă - care variază între 167 şi 659, în funcţie de soi şi de condiţiile pedoclimatice - cartoful este o plantă care necesită o umiditate moderată. În timpul perioadei de vegetaţie, o cantitate de 250-550 mm de precipitaţii (variind de la soiurile timpurii la cele tardive) sunt suficiente, pe solurile luto-nisipoase şi nisipo-lutoase, cu condiţia unor rezerve în sol la desprimăvărare la nivelul capacităţii de câmp. O altă condiţie o constituie repartizarea precipitaţiilor: pentru soiurile extratimpurii şi timpurii determinante sunt ploile din mai şi iunie, pentru cele semitimpurii şi semitardive - cele din iunie şi iulie, iar pentru cele tardive ploile din iunie, iulie şi august. În fiecare din aceste luni trebuie să cadă 90-130 mm de ploaie. Pe solurile uşoare, nisipoase, un plus de 80-250 mm pe întreaga perioadă de vegetaţie, cu repartizare corespunzătoare, asigură producţii la nivelul potenţialului soiurilor. Umiditatea relativă a atmosferei cea mai favorabilă cartofului este de 70-75%. Deficitul este în bună măsură compensat în zona cartofului timpuriu şi pentru consumul de vară, dacă se fac udări prin aspersiune.

Cerinţe faţă de lumină - aşa după cum se cunoaşte, pentru formarea tuberculilor, durata scurtă de iluminare este cea mai favorabilă. Acumularea recoltei (creşterea tuberculilor) este mai puternică în zilele lungi, pe baza unei activităţi zilnice fotosintetice prelungite. Cartoful dă cele mai mari producţii la lumină intensă dacă solul este bine aprovizionat cu apă şi la lumină mai puţin intensă atunci când cantităţile de apă pe care le are la dispoziţie planta sunt mai mici decât cele optime. În România (după V. Bârnaure), în zona depresiunilor intra- şi extramontane cu suprafeţe mari de cartof lumina este uneori insuficientă. În zonele de câmpie, unde se găsesc bazinele pentru cartof extratimpuriu, timpuriu şi pentru consum de vară, dar şi culturi în condiţii irigate pentru consumul de toamnă-iarnă, lumina intensă poate deveni dăunătoare, provocând arsuri şi ofiliri ale plantelor - dacă apa este insuficientă.

Cerinţe faţă de sol - cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol. Sistemul radicular relativ puţin dezvoltat face ca producţii mari să se obţină numai pe soluri bine aprovizionate cu humus, azot, fosfor, potasiu, calciu şi magneziu. Importante sunt şi alte elemente nutritive (cupru, mangan, bor, molibden etc.), care se găsesc în solurile noastre în cantităţi suficiente, nelimitând producţia în etapa actuală. Din punct de vedere al texturii solului, cele mai favorabile soluri pentru cartof sunt - în ordine - cele nisipo-lutoase şi lutoase. Fiind bine „aerisite“, aceste soluri asigură o bună formare şi creştere a tuberculilor. Producţiile sunt simţitor mai mari decât pe solurile grele, luto-argiloase şi mai ales argiloase. După diferiţi autori, dacă se ia ca martor producţia de pe solurile nisipo-lutoase, pe cele luto-nisipoase se realizează 80-85%, pe cele lutoase 70-75%. Din punct de vedere al calităţii recoltei, pe asemenea soluri tuberculii au un gust plăcut, forma specifică - nedeformată, recolta este curată - fără pământ aderent, rezistenţa la păstrare este foarte bună, tuberculii au comportare bună şi uniformă la fierbere etc. Pe solurile uşoare-nisipoase se obţin rezultate foarte bune, în primul rând la soiurile extratimpurii, cu condiţia irigării şi a unei fertilizări corespunzătoare. Solurile grele sunt contraindicate pentru cartof, deoarece tuberculii cresc mai greu. După M. Berindei, pe aceste soluri producţiile sunt în medie mai mici cu 40% în anii umezi (apă stagnantă, lipsă de aer ş.a.) şi cu 25% în anii secetoşi. Cauzele acestor scăderi de producţie se găsesc în condiţiile mai puţin corespunzătoare pentru toate organele plantei. Argila din sol, dacă se găseşte în proporţie mai mare (peste 20%), duce la scăderea înălţimii plantelor, a masei de vreji şi frunze şi a masei de rădăcini. Solurile argiloase duc la micşorarea conţinutului în amidon, proteine şi vitamine; rezistenţa la fierbere scade, tuberculii se pătează în tăietura proaspătă sau la prepararea lor. Se constată frecvent simptomele excesului de umiditate. Dependenţa producţiei de cartof de conţinutul în argilă al solului este arătată indirect prin nomograma de bonitare, stabilită de N. Maxim. Ideale sunt solurile care au în jur de 10-12% argilă, dar se obţin producţii mari, de bună calitate, şi la parametrii economici superiori, până la 25% argilă. Extinderea suprafeţelor cultivate cu cartof în zonele de câmpie, pe cernoziomuri, aluviuni şi soluri aluvionare, îşi găseşte explicaţia în mare măsură în evitarea amplasării culturii în zonele favorabile din punct de vedere climatic, dar necorespunzătoare din cauza solurilor grele, argiloase. Cartoful este pretenţios şi faţă de profunzimea solului, valorificând bine terenurile cu orizont adânc, omogen, aerat şi permeabil pentru apă. În asemenea condiţii, rădăcinile plantei se dezvoltă viguros, pătrund în adâncime şi explorează un volum mai mare de sol. Faţă de reacţia solului cartoful nu este prea pretenţios, obţinându-se diferenţe nu prea mari de producţie la pH variind între 4,5 şi 7,5, cu tendinţa unor sporuri la pH de 6-6,5. Cultura integral mecanizată a cartofului este posibilă până la pantă de 6 grade. Dintre condiţiile de climă şi sol, ultimele sunt mai importante pentru cultura cartofului. După M. Berindei, pe solurile foarte favorabile se obţin producţii mari şi economice chiar în condiţii climatice cu favorabilitate redusă, pe când pe terenuri necorespunzătoare, cartoful nu poate valorifica condiţii climatice foarte bune.

Victor VĂTĂMANU