Relaţia plantă - factori de vegetaţie la cultura de cartof

Regiunile de origine ale speciei Solanum tuberosum din care provin soiurile de cartof cultivate sunt caracterizate prin temperaturi coborâte (media maximă nu trece de 20 de grade Celsius) şi printr-un regim pluviometric abundent (1000-2000 mm anual în Chile de sud şi 2000-3000 mm în zona muntoasă din Anzi).

Cartoful provine deci, aşa după cum prezintă Gh. Bîlteanu, dintr-un climat temperat şi umed. Trebuie evidenţiată însă marea plasticitate ecologică a acestei plante, determinată, în primul rând, de posibilităţile deplasării perioadei de vegetaţie în funcţie de factorul termic. Cu toate că în cultură se găsesc numeroase soiuri, pentru toate se disting cerinţe comune faţă de factorii climatici şi, în special, faţă de temperatură şi umiditate, cerinţe determinate de condiţiile istorice în care s-a format specia Solanum tuberosum.

Cerinţele faţă de temperatură

Încolţirea tuberculilor de cartof are loc la temperatura de 5-6 grade Celsius. Temperatura optimă de răsărire este de 13-15 grade Celsius. În timpul vegetaţiei, temperaturile moderate asigură condiţii corespunzătoare atât pentru formarea tuberculilor, cât şi pentru creşterea părţii epigee. Temperatura optimă pentru formarea tuberculilor de cartof este de 15-18 grade Celsius, iar pentru creşterea vrejilor şi a sistemului foliar de 18-20 grade Celsius. La temperatura solului de 26 grade Celsius, tuberculii nu mai cresc. Temperaturile ridicate ale solului din timpul perioadei de formare a tuberculilor determină nu doar reducerea simţitoare a producţiei, dar şi obţinerea unui material biologic degenerat. Tuberculii produşi în asemenea condiţii emit într-o măsură mai mare colţi fibroşi. Cartoful nu rezistă la temperaturi scăzute. Astfel, la -0,5 grade Celsius sunt distruse frunzele, la -0,8 grade Celsius colţii, la -1 grad Celsius tuberculii. Temperaturile de -2 grade Celsius până la -3 grade Celsius distrug întreaga plantă de cartof.

Cerinţele faţă de umiditate

Cartoful este una dintre plantele agricole cu cerinţe mari faţă de umiditate, deşi consumul specific este mai mic decât la multe alte plante. Astfel, coeficientul de transpiraţie al cartofului variază în limitele 167-659, în timp ce la grâu limitele sunt 217-755, la orz 267-774, la ovăz 258-676. Cu toate acestea, secetele din perioada de vegetaţie a cartofului au o influenţă negativă pronunţată asupra producţiei. Secetele determină stagnarea acumulării substanţelor în tuberculi, reducerea suprafeţei de asimilaţie, încolţirea şi puirea tuberculilor în câmp. Deosebit de importantă pentru producţia de tuberculi este cantitatea de precipitaţii care cade în timpul perioadei de vegetaţie şi repartizarea ei pe fazele de vegetaţie ale plantelor. Se apreciază că în timpul perioadei de vegetaţie sunt necesari 250-400 mm preciptaţii. Plantele de cartof au cea mai mare nevoie de apă la înflorire. În această perioadă se cere o umiditate a solului de 85% din capacitatea capilară pentru apă. Înainte şi după înflorire umiditatea optimă este de 70-75%. În general, cel mai mare consum de apă se înregistrează între îmbobocire şi maturitate. Producţia de cartof se diferenţiază pronunţat datorită precipitaţiilor care cad în timpul vegetaţiei şi a repartizării acestora pe faze de vegetaţie ale plantelor. După cum menţionează W. Copony, precipitaţiile sub media multianuală în perioada de pregătire a terenului pentru plantare şi în timpul plantării contribuie în mare măsură la obţinerea producţiilor mari de cartof. Insuficienţa umidităţii în perioada răsăritului şi imediat după răsărit este foarte bine suportată de cartof, deoarece plantele folosesc apa din tuberculi, care se ridică la 75%. În cursul vegetaţiei, ploile din luna iunie influenţează, în primul rând, producţia soiurilor timpurii, cele din iulie - a soiurilor semitimpurii, iar cele din august - a soiurilor târzii. Precipitaţiile care cad în bazinele specializate din Câmpia Dunării acoperă cerinţele cartofului în proporţie de 60-80%, iar în zona mai secetoasă a Câmpiei Române (estul Bărăganului, Dobrogea) în proporţie de numai 5-60%. Cercetările efectuate în lizimetre cu soiurile cunoscute Deşire şi Ostara, au pus în evidenţă, în medie pe 9 ani, la o producţie de peste 50 t/ha, un consum total de apă de 422,5 mm, un consum mediu zilnic de 3,4 mm şi o eficienţă de valorificare a apei de 122,7 kg/mm. Datorită irigării, cartoful a ieşit din zona tradiţională, asigurând în sudul ţării producţii însemnat de mari (în Insulă Mare a Brăilei, până la peste 100 t/ha). Prin irigare, temperatura solului scade cu 8-10 grade Celsius, aspect care asigură formarea şi creşterea normală a tuberculilor. Cantitatea de precipitaţii din perioada de vegetaţie a cartofului influenţează şi conţinutul tuberculilor în substanţă uscată. La cantităţi mai mici de precipitaţii, conţinutul acestora în substanţă uscată este mai mare. Excesul de umiditate în sol este foarte dăunător formării şi creşterii tuberculilor. Dacă insuficienţa de oxigen se menţine mai mult timp, tuberculii putrezesc, iar plantele pier în întregime. La un exces de umiditate, producţia de tuberculi se reduce cu 32-78%, după cu susţinea M. Berindei, reducerea fiind cu atât mai mare cu cât plantele se află în condiţii mai bune de fertilizare.

Cerinţele faţă de sol

Sunt cele mai indicate pentru cultura cartofului solurile nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase, cu capacitate ridicată de aerisire. În regiunile bogate în precipitaţii şi solurile nisipoase asigură condiţii favorabile de vegetaţie pentru cartof. În regiunile cu precipitaţii reduse, solurile uşoare sunt nepotrivite. În condiţii de irigare acestea devin însă foarte favorabile, mai ales pentru culturile destinate consumului timpuriu sau de vară. Pe solurile lutoase, nisipo-lutoase sau nisipoase tuberculii de cartof se dezvoltă foarte bine, nu sunt frânaţi în dezvoltarea lor de rezistenţa solului şi găsesc condiţii optime de aerisire. Solurile bine aerate au mare importanţă în cultura cartofului, deoarece partea hipogee a plantei (tuberculii şi stolonii) se caracterizează printr-un intens proces de respiraţie. Luând în considerare textura solului, lucrările de pregătire a solului pentru cartof şi lucrările de întreţinere a culturii pe timpul vegetaţiei s-a desprins experimental, între aceste trei elemente solul contribuie esenţial la realizarea producţiei. Astfel solul, prin însuşirile sale fizice contribuie cu 77% la obţinerea unor producţii mari de cartof, pregătirea solului pentru plantat, contribuie cu 17%, iar întreţinerea culturii participă cu 6% la realizarea producţiilor de cartof. Elementul care determină gradul de favorabilitate al unui sol pentru cartof îl constituie conţinutul acestuia în argilă. Acesta se corelează negativ, distinct semnificativ cu: producţia de vreji, înălţimea plantelor, suprafaţa foliară la cuib şi masa de rădăcini la cuib, ca atare un conţinut mai mare de argilă creează condiţii mai puţin favorabile pentru întrega plantă de cartof. Conţinutul optim în argilă al unui sol pentru cartof este cuprins între 10 şi 30%. La un conţinut mai mare de argilă a solului producţia de cartof scade accentuat, după cum scade şi la un conţinut mai mic de 10%. Dacă se ia ca martor producţia de cartof pe solurile nisipo-lutoase, pe solurile luto-nisipoase se realizează 80-85% din producţia normală, iar pe solurile lutoase se obţine circa 70-75% din producţia de cartof planificată. Cartoful asigură totuşi producţii ridicate şi pe soluri mai grele, cum sunt de pildă solurile brune sau brun roşcate, cu condiţia aplicării la timp şi în condiţii optime a tuturor lucrărilor ce asigură afânarea şi aerisirea lor (arături adânci) şi a unor doze ridicate de gunoi de grajd. Tasarea solului reduce pronunţat producţia de cartof şi calitatea acesteia. Cu cât solul este mai greu, cu atât gradul de diminuare a producţiei de tuberculi, datorat tasării, este mai mare, din cauză că se înrăutăţeşte regimul hidric şi de aer. De aceea, la toate lucrările din cultura cartofului, mai ales la cele mecanizate, trebuie evitată cât mai mult tasarea solului. Solurile cu conţinut redus de argilă au importanţă nu numai pentru biologfia formării recoltei de cartof, dar şi pentru lucrările mecanice şi în mod cu totul deosebit a recoltării mecanizate a tuberculilor. Pe aceste soluri se îmbunătăţeşte şi calitatea tuberculilor (aspectul comercial, gustul, comportarea la fierbere, la păstrare etc.). Solurile pe care trebuie cultivat cartoful sunt în primul rând cele aluviale. Rezultate excepţionale se obţin însă şi pe cernoziomuri sau pe solurile podzolite, cu textură mai uşoară din zonele foarte favorabile din punct de vedere climatic. Solul are pentru cartof importanţă cu totul deosebită în zonarea culturii. Cartoful este puţin pretenţios la reacţia solului. El reuşeşte bine pe solurile uşor acide, dar suportă şi un pH de 5-5,5. Nu sunt diferenţe prea mari de producţie între pH 5-7,5.

Cerinţe faţă de lumină

Pentru asigurarea unor producţii ridicate, cartoful are nevoie de multă lumină. Nu suportă bine umbrirea. Din această cauză distanţele de plantare trebuie astfel alese încât întreaga plantă să primească lumină pentru activitatea intensă a procesului de fotosinteză. Astfel, frunzele situate în interiorul tufei sau la bază au productivitatea fotosintezei redusă. Pentru formarea tuberculilor (transformarea stolonilor în tuberculi) durata scurtă de iluminare (ziua scurtă) este cea mai favorabilă (lungimea optimă a zilei, 10 m - 12 ore). Când durata zilei este mai mare de 14 ore stolonii se transformă în lăstari. Acumularea recoltei (creşterea tuberculilor) este însă mai intensă în zilele lungi. Uniformitatea şi mărimea tuberculilor depind de lungimea perioadei de tuberizare, adică de durata perioadei de începere şi terminare a transformării stolonilor în tuberculi. Cu cât această perioadă este mai scurtă, cu atât tuberculii sunt mai uniformi ca mărime. Perioada scurtă de tuberizare presupune o perioadă mai lungă de creştere a tuberculilor, de acumulare. Din punct de vedere al inducţiei fotoperiodice sunt diferenţieri însemnate între grupele de soiuri de cartof.

Victor VĂTĂMANU