Relatiile dintre repartitia precipitatiilor si cerintele graului de toamna cultivat in Romania

Vaporii de apă din atmosferă se condensează în picături foarte fine şi plutesc în aer în mase mari, formând norii. Când aceste picături se măresc prin acţiunea continuă de condensare sau prin unirea lor, atunci capătă o greutate apreciabilă, nu mai pot pluti în atmosferă şi cad la suprafaţa pământului sub formă de ploaie. Totalitatea fenomenelor care decurg din prezenţa vaporilor de apă din atmosferă şi aprovizionează scoarţa globului terestru cu apă constituie precipitaţiile atmosferice.

---

În condiţiile ţării noastre, precipitaţiile cele mai scăzute, sub 400 mm, cad în partea de sud-est a Dobrogei şi în Delta Dunării. Zona cu precipitaţiile cele mai abundente este în nordul ţării, unde media depăşeşte 1.000 mm. Deci, în România, repartiţia precipitaţiilor în spaţiu este cuprinsă în limite largi. Repartiţia, în timp, în cursul anului a precipitaţiilor este şi mai neomogenă. Cantitatea cea mai mare de apă din ploi cade în lunile mai, iunie şi o parte din iulie, deci la sfârşitul primăverii şi începutul verii. Urmează o perioadă, iulie, august şi septembrie, cu ploi mai puţine, cu caracter torenţial, iar evaporaţia foarte mare dă acestei perioade un pronunţat caracter secetos.

Urmează o perioadă cu mai multe ploi, începând din noiembrie şi până în ianuarie. Acestea sunt ploile care aprovizionează abundent solul cu apă şi de care se folosesc plantele în primăvară şi în vară. Apa acestor ploi liniştite se infiltrează adânc în sol. Urmează apoi ultima perioadă cu ploi mai puţine, februarie, martie şi o parte din aprilie. Se pot distinge în România două perioade ploioase şi două perioade mai puţin ploioase, s-ar putea spune secetoase. Maximele şi minimele de precipitaţii au efecte diferite asupra plantelor cultivate. După cum s-a subliniat, precipitaţiile din mai, iunie şi o parte din iulie sunt cele mai abundente. Caracterul lor nu este torenţial accentuat, iar evaporaţia nu este aşa de pronunţată. Solul primeşte şi reţine o cantitate mare din aceste precipitaţii, iar plantele se folosesc din plin de ele.

Cantităţi mari din aceste precipitaţii sunt consumate de cerealele păioase, care sunt în ultimele faze de vegetaţie, mai puţin consumă prăşitoarele, care se găsesc în primele faze de vegetaţie. Al doilea maxim, din lunile octombrie, o parte din noiembrie, decembrie şi ianuarie, deşi cantitativ, este inferior primului maxim; totuşi apa acestor ploi are o influenţă hotărâtoare asupra semănăturilor de toamnă şi de primăvară. Aceste ploi sunt liniştite, apa lor se infiltrează pe îndelete în sol, chiar în cel fără structură, evaporaţia directă şi transpiraţia plantelor sunt reduse, pierderile de apă, prin scurgere la suprafaţă şi prin evaporaţie directă şi transpiraţie sunt minime. Acestea sunt ploile care aprovizionează solurile cu cantităţile cele mai mari de apă, de care se folosesc plantele în cursul verii din anul următor.

Comparând cele două minime, se constată că primul minim, din februarie, martie, aprilie, cade în cea mai mare parte în anotimpul rece, când evaporaţia şi transpiraţia sunt foarte scăzute. Al doilea minim, din iulie (parţial), august, septembrie, octombrie, cu precipitaţii cantitativ reduse, dar cu caracter torenţial, face să se infiltreze puţină apă în sol, iar căldura mare şi umiditatea atmosferică scăzută intensifică mult evaporaţia directă şi transpiraţia plantelor. Secetele din sol şi din atmosferă sunt foarte pronunţate. În această perioadă, plantele au aparatul vegetativ complet dezvoltat şi cerinţele pentru apă sunt maxime. Este situaţia cea mai critică pentru plantele cu perioadă de vegetaţie lungă: porumbul, sfecla, cartoful etc.

În legătură cu precipitaţiile din România, este interesant de lămurit şi influenţa Mării Negre. De la suprafaţa ei se ridică în fiecare an enorme cantităţi de vapori de apă. Aceşti vapori ar putea să aprovizioneze întreg teritoriul ţării cu ploi abundente. Cu toate acestea, pe teritoriul Mării Negre de la noi şi din împrejurimi cad cele mai mici cantităţi de precipitaţii din tot cuprinsul ţării. Se formează deasupra Mării Negre curenţi circulari, care duc masele de vapori pe ţărmul opus. Caracterul secetos al litoralului mării se datorează faptului că la noi el este lipsit de dealuri sau munţi care ar obliga curenţii din est şi din nord să se ridice la înălţime, unde temperatura este scăzută şi unde s-ar condensa sub formă de ploaie. Deci, aici nu se produc ploi de relief, aşa cum se înregistrează în lanţul carpatic. Vaporii de apă proveniţi din Marea Neagră sunt descărcaţi sub formă de ploi abundente în zona muntoasă a Caucazului.

Coastele Mării Negre de lângă Matum, Trans-caucazia, de pildă, primesc anual peste 2.000 m precipitaţii, aproximativ de cinci ori mai mult decât primeşte coasta Mării Negre de la noi. Acolo, aerul este săturat cu vapori de apă, mai ales vara. Dealurile sunt acoperite cu păduri de fag, carpen, castan, cu numeroase liane. Marginile pădurilor sunt bogate în rododendron. Solurile sunt de tipul lateritelor. Plantele care cresc în aceste regiuni absorb cantităţi foarte mari de aluminiu, aşa după cum se constată la analizele chimice. Absorbţia de aluminiu este evidentă şi după culoarea albastră-violacee a hortensiilor şi nu albăroşie, cum este culoarea lor naturală. S-a încercat să se stabilească relaţii între recolte şi repartiţia precipitaţiilor. Într-o perioadă experimentală lungă şi cu regim secetos, unde grâul de toamnă se seamănă obişnuit la începutul lunii octombrie, s-a constatat că aceeaşi cantitate de precipitaţii în plus faţă de media lunară sporeşte recolta de grâu diferit, în raport cu faza de vegetaţie care a primit plusul de precipitaţii. S-a obţinut o curbă de creştere cu variaţiuni mari.

Pentru ca această curbă să fie înţeleasă mai bine, se presupune că într-o regiune unde se cultivă grâu de toamnă se înregistrează anual 480 mm. Se admite că media lunară este uniformă, de 40 mm. Dacă într-o lună se înregistrează 65 mm, deci cu 25 mm mai mult decât media lunară, iar în celelalte luni s-au înregistrat în fiecare lună câte 40 mm şi recolta a crescut cu 200 de kilograme la hectar, faţă de recolta medie, sporul de recoltă de 200 de kilograme a fost atribuit celor 25 mm înregistraţi în plus. Grâul de toamnă din zonele secetoase se arată mai recunoscător ploilor mai mari din lunile octombrie şi noiembrie, în comparaţie cu aceleaşi ploi mari căzute în celelalte luni ale anului, deoarece în această perioadă, în care solul are umiditate în cantitate îndestulătoare, grâul încolţeşte, înfrăţeşte, îşi dezvoltă rădăcinile în adâncime şi îşi face rezerve de hrană în condiţii optime. Acest început bun îl resimte grâul de toamnă în toată perioada lui de vegetaţie.

Fiecare plantă are faze critice în dezvoltarea ei. La cereale se disting patru faze critice: încolţirea, înfrăţirea, înflorirea şi maturitatea. Din aceste faze, se pare că la cereale cea mai importantă este înfrăţirea. La grâu, ca şi la celelalte cereale de toamnă, cea mai importantă este înfrăţirea. Grâul înfrăţeşte toamna şi trebuie să găsească condiţii optime de dezvoltare în această fază. Astfel, s-a demonstrat, prin experienţe efectuate în vase de vegetaţie, cât de important este pentru cerealele de toamnă să găsească un perioada înfrăţirii umiditate în cantitatea optimă. Conţinutul de apă se estimează în procente din capacitatea maximă pentru apă a solului. S-a constatat că recoltele cele mai mici s-au obţinut când conţinutul în apă la înfrăţire a fost mic. S-au obţinut recolte mici chiar dacă în celelalte faze de vegetaţie cerealele de toamnă au avut apă în cantitate optimă.

Nodul de înfrăţire al gramineelor este alcătuit dintr-un complex de ţesături din cele mai active. Cercetările agronomice au arătat că nodul de înfrăţire are şi rolul de distribuitor al substanţelor absorbite de rădăcini. El trebuie ocrotit, deoarece, atât timp cât este viabil, planta nu piere. Semănatul cerealelor de toamnă, şi cu deosebire al orzului de toamnă, nu trebuie să se facă la suprafaţă, ci la adâncimea indicată. O semănătură la suprafaţa solului va da plante cu nodul de înfrăţire expus îngheţului şi uscăciunii. Aceasta iese mai mult în evidenţă în zonele umede.

Pe podzolurile luto-argiloase, plantele de grâu de toamnă provenite din semănături făcute la suprafaţă, până în primăvară, sunt expulzate din masa solului. Primăvara devreme apar multe plante, care mai păstrează o slabă legătură cu solul numai prin câteva rădăcini. Întreaga plantă se usucă îndată ce solul se încălzeşte mai mult. Este necesar ca şi pe aceste soluri să se semene cât mai adânc, conform fişei tehnologice. Precipitaţiile mai mari decât media nu au nici un efect sau au un efect negativ când cad în lunile februarie şi martie. Grâul din zonele secetoase, dacă primeşte ploi mai multe la începutul primăverii, se va dezvolta vegetativ prea mult la reluarea activităţii normale, cu frunze numeroase şi mari, pregătit pentru abundenţa de apă, pe care nu o găseşte mai târziu.

Grâul nepregătit pentru apa puţină va suferi în perioadele de secetă şi recoltele vor scădea. O cantitate mai mare provenită din precipitaţii ce cad în jumătatea lunilor aprilie şi mai până aproape de maturitatea plantelor sporeşte recolta, dar în măsură mai mică decât o sporeşte aceeaşi cantitate de apă în lunile octombrie şi noiembrie. În această perioadă, grâul este bine dezvoltat, transpiraţia este puternică şi are nevoie de multă apă. În acest interval, grâul trece printr-o altă fază critică - înflorirea. Ploile abundente după formarea bobului micşorează recolta din cauza bolilor criptogamice, favorizate de umiditate şi căldură multă.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, vegetal, tehnologie, repartitia precipitatiilor, graul de toamna