Rolul temperaturii solului asupra eficientei ingrasamintelor

Între însuşirile fizice ale solului care condiţionează eficienţa îngrăşămintelor trebuie ca, în afară de structură, regimul de apă şi aer, să enumerăm şi factorul temperatură, care depinde la rândul lui atât de regimul climatic, cât şi de procesele chimice şi biochimice din sol.

---

Temperatura solului influenţează, după cum prezintă D. Davidescu (1968), în primul rând asupra condiţiilor de germinaţie a seminţelor şi asupra intensităţii proceselor chimice şi biochimice din sol. Pentru funcţiunile fiziologice ale plantei şi pentru nutriţie există anumite limite ale temperaturii solului în care plantele cresc şi se dezvoltă cel mai bine. Temperatura solului este influenţată în primul rând de climă. Practica agriculturii din gospodăriile din zonele mai nordice sau cu primăveri răcoroase arată că producţii ridicate se pot obţine numai în cazul când se folosesc îngrăşăminte organice sau organice şi chimice în cantităţi mari, întrucât îngrăşămintele organice influenţează asupra regimului termic al solului, iar îngrăşămintele chimice măresc concentraţia soluţiei solului, ceea ce duce, în cazul temperaturii mai scăzute a solului, la o mai bună asimilare a substanţelor nutritive.

Cu toate că pe aceste soluri analizele agrochimice, prin interpretarea obişnuită, pot arăta uneori un conţinut Între însuşirile fizice ale solului care condiţionează eficienţa îngrăşămintelor trebuie ca, în afară de structură, regimul de apă şi aer, să enumerăm şi factorul temperatură, care depinde la rândul lui atât de regimul climatic, cât şi de procesele chimice şi biochimice din sol. ridicat de azot nitric şi amoniacal şi diferite forme mobile de fosfor şi potasiu, care ar duce la concluzia că aceste soluri sunt bine aprovizionate şi deci nu ar fi necesară aplicarea de îngrăşăminte, totuşi practica arată că, dacă nu se utilizează îngrăşăminte, recoltele scad destul de repede. De aceea limitele inferioare ale conţinutului de elemente nutritive ale datelor de analiză pentru caracterizarea fertilităţii unor astfel de soluri trebuie să fie mai ridicate. Cunoaşterea influenţei temperaturii asupra regimului nutritiv prezintă importanţă şi pentru zonele care se caracterizează la începutul perioadei de vegetaţie printr-o temperatură foarte instabilă.

Pentru a constata în ce măsură cerinţa plantelor de aprovizionare optimă a solului cu substanţe nutritive este în legătură cu regimul termic al solului, s-au făcut numeroase cercetări experimentale, care au dovedit că, o dată cu scăderea temperaturii, se încetineşte fixarea P2O5 de către sol şi, prin urmare, creşte mobilitatea lui. Azotul, în condiţiile temperaturii scăzute, este mai slab utilizat de către plante, fapt ce nu se observă în aceeaşi măsură la fosfor şi la potasiu. Într-o experienţă cu orz, la varianta cu temperatură scăzută, vegetaţia a fost mai întârziată în tot cursul vegetaţiei, iar în cadrul aceleiaşi variante, îngrăşămintele nu au provocat o întârziere sau o grăbire a apariţiei diferitelor faze de vegetaţie.

La variantele cu temperatură obişnuită, cel mai bun rezultat l-a dat tratamentul cu NP, care a întrecut martorul neîngrăşat de peste cinci ori, iar la variantele cu temperaturi scăzute, cel mai bun tratament a fost NPK. În cazul în care s-au aplicat îngrăşăminte pe bază de NK (adică a lipsit P), în vasele cu temperatură scăzută recolta a fost mai mică cu 28% decât în tratamentul fără îngrăşăminte. Dacă se compară aceste două combinaţii se constată că eficienţa îngrăşămintelor în cea cu temperaturi mai scăzute este mult mai mică. Recolta a fost de aproape două ori mai mare în vasele unde temperatura în zona rădăcinilor a fost mai ridicată. Este adevărat că recolta mai scăzută se datorează nu numai influenţei temperaturii asupra asimilării substanţelor nutritive, ci şi asupra metabolismului şi a vegetaţiei în special.

Dacă se compară în aceste două variante tratamentele care nu au primit îngrăşăminte chimice, se constată că temperatura singură a influenţat în mod simţitor recolta, în varianta cu vase cu temperatură scăzută recolta reprezentând numai 39% din recolta variantei martor (vase cu temperatura obişnuită, 12,5-20,7 grade Celsius). Mărind acest coeficient relativ de creştere pe care l-a avut temperatura scăzută (1,6-6,4 grade Celsius) asupra vegetaţiei, datele de recoltă din tratamentele variantei cu vase la temperatură scăzută au scos în evidenţă creşterea recoltelor în cazul variantei cu NPK. Din prezentarea acestor rezultate se constată că, dacă eliminăm influenţa relativă a temperaturii asupra producţiei vegetale, eficienţa relativă a îngrăşămintelor în vasele cu soluri cu temperatură scăzută a fost cu 21% mai mică în tratamentul NPK, cu 44% în cel cu NP, cu 42% în cel cu NK şi 4% în cel cu PK.

Aceasta înseamnă că, deşi plantele au avut la dispoziţie aceleaşi substanţe nutritive, din cauza temperaturii scăzute au valorificat mai slab aceste substanţe. Rezultă din datele cercetării că la temperaturi scăzute plantele au asimilat mai bine PK şi mai slab N, care a fost luat de plante numai atunci când s-a adăugat ca îngrăşământ. Faptul acesta se explică prin aceea că la temperaturi scăzute în rădăcini nu se pot forma o serie de substanţe din grupa acizilor nucleici, care sunt necesare creşterii şi dezvoltării plantelor. Temperatura scăzută din zona rădăcinilor modifică viteza diferitelor procese biochimice. O altă serie de experienţe a urmărit cum reacţionează plantele în cazul temperaturilor scăzute faţă de concentraţia crescândă a soluţiei solului. Datele obţinute au demonstrat că, în aceleaşi condiţii termice ca şi în cazul cercetărilor anterioare, rezultatele obţinute sunt diametral opuse în cele două variante (în vase cu temperatură scăzută şi cu temperatură obişnuită).

În timp ce în vasele-martor cu temperatură obişnuită, o dată cu creşterea concentraţiei soluţiei nutritive, recolta scade, în vasele cu temperatură scăzută se observă o oarecare creştere a recoltei o dată cu mărirea concentraţiei soluţiei. Acest fapt ne arată că, în condiţiile climatului rece, creşterea plantelor poate fi influenţată prin intensificarea nutriţiei, adică prin aplicarea de doze mai mari de îngrăşăminte decât în condiţiile obişnuite. În sezonul rece, plantele manifestă simptomele carenţei în elementele nutritive, şi în special în azot. Temperatura extrem de instabilă în unele regiuni în perioada de pornire a vegetaţiei în timpul primăverii explică uneori şi eficienţa diferită, de la un an la altul, pe care o pot avea unele îngrăşăminte minerale, date la aceleaşi culturi în aceleaşi faze şi în acelaşi mod de aplicare.

Variaţia temperaturii din sol şi aer creează condiţii diferite de nutriţie a plantelor cu principalele elemente nutritive. Din această cauză, eficienţa îngrăşămintelor azotate aplicate primăvara devreme la cerealele de toamnă nu dă în fiecare an sporuri similare de recolte. Acelaşi lucru se poate spune şi despre îngrăşămintele fosfatice aplicate suplimentar primăvara devreme, la începutul pornirii vegetaţiei. În general, se observă că în primăverile cu temperaturi mai ridicate îngrăşămintele azotoase au o eficienţă mai mare, iar în primăverile mai răcoroase se manifestă mai intens eficienţa îngrăşămintelor fosfatice, uşor solubile, aplicate suplimentar.

În primăverile răcoroase se constată o creştere a azotului amoniacal, care duce la creşterea concentraţiei amoniului în soluţia solului, fapt ce stânjeneşte activitatea bacteriilor nitrificatoare. În astfel de condiţii, pentru o bună asigurare cu azot amoniacal este necesară prezenţa în soluţia solului a cationilor de K, Ca, Mg şi o reacţie aproape de neutru. Eficienţa mai mare a îngrăşămintelor fosfatice uşor solubile în primăverile răcoroase se consideră că s-ar datora în parte şi efectului neutralizant al superfosfatului asupra amoniacului şi totodată a influenţei gipsului din superfosfat asupra unei mai bune utilizări a amoniacului. În acelaşi mod se poate explica şi eficienţa ridicată a cenuşii aplicate ca îngrăşământ suplimentar în primăverile răcoroase.

Temperatura în perioada primăverii are influenţă şi asupra coeficientului de utilizare a îngrăşămintelor chimice folosite la culturile de primăvară. Acest lucru se observă mai bine în cazul aplicării îngrăşămintelor sub cultivator, la pregătirea solului înaintea însămânţării sau a introducerii îngrăşămintelor fosfatice pe rânduri o dată cu semănatul. În acest sens, eficienţa cea mai mare a superfosfatului granulat aplicat pe rânduri o dată cu sămânţa se observă atunci când însămânţarea are loc imediat la desprimăvărare, când vremea este încă răcoroasă. Cu cât se întârzie semănatul, cu atât şi coeficientul de acţiune al superfosfatului dat pe rânduri scade, din cauza, în parte, modificării temperaturii, care schimbă condiţiile de nutriţie.

De aici rezultă că întârzierea semănatului din primăvară, când există o temperatură ridicată, necesită aplicarea de doze de superfosfat mai mici. În ceea ce priveşte influenţa temperaturii asupra eficienţei îngrăşămintelor organice, se consideră că temperatura ridicată din primăvară contribuie la o mai bună valorificare şi utilizare a substanţelor nutritive şi la obţinerea de sporuri mai mari de recoltă decât în cazul când primăvara este răcoroasă. De asemenea, introducerea superfosfatului împreună cu gunoiul de grajd măreşte eficienţa acestuia în primăverile răcoroase, ceea ce nu se întâmplă în cazul adăugării de îngrăşăminte cu azot.

Victor VĂTĂMANU