Satul si gradina utilitara

Floricultura şi arta grădinăritului au avut, în funcţie de progresul ştiinţelor şi tehnicii, o evoluţie spectaculoasă în toate perioadele istorice (antică, medievală, modernă şi contemporană), aproximativ la toate popoarele. În România, aşa după cum prezintă Gh. Glaman şi M. Vlăduţ, 2003, această evoluţie a fost marcată de perioada lungă a formării poporului şi statului unitar român, consecinţă a vitregiilor istorice, ce au determinat mari întârzieri în consolidarea aşezărilor omeneşti.

---

Pentru a demonstra că aici au existat preocupări floricole, a fost nevoie de a ţine seama că, spre deosebire de alte ţări, tipic pentru spaţiul românesc a fost faptul că satul s-a născut din impulsul organic al oamenilor de a se pune sub scutul naturii. Dacă cercetăm cu atenţie izvoarele istorice, constatăm că, dintre multiplele preocupări ale strămoşilor noştri, grijile legate de nevoile de preluare mai întâi din flora spontană a unor plante necesare în alimentaţie şi de leacuri, dar şi a acelora de trăire religioasă, afectivă şi sentimentală.

În alimentaţie, ei au adus de timpuriu, din abundenţă, verdeţuri ca: dragaveiul, grâuşorul, hameiul, pătrunjelul, cimbrul, leuşteanul, mărarul, lăptucile, susaiul, păpădia, urzica, ştevia şi altele. Poate, în acelaşi timp, au cules direct din fâneţe şi păşuni sau au adus plante întregi, tot felul de plante de leac, pentru nevoi religioase ori de înfrumuseţare, aranjate apoi în grădina de pe lângă casă, în culturi după portul lor, perioada de înflorire şi utilitate, ca: in, cânepă, nalbă mare, busuioc, semenic, brânduşă, gălbenele, brusture, calomfir, creson, ferigă, mac, măgheran, muşcată, iasomie, muşeţel (romaniţă), potbal, răpiţă, rostopască, soc, afine, venete (Centaurea Cyanus) şi altele. În secolul al XVIII-lea şi până după Primul Război Mondial, „satele erau încă oaze mari în care trăieşte 81% din norodul României” (I. Simionescu, 1919). În aceste aşezări omeneşti, legătura locuitorilor cu plantele din flora spontană era firească şi se pierde în negura vremurilor.

Această legătură este consemnată şi în lucrarea „Elemente de geografie fizică şi politică“ de M. Michăescu, 1867, în care se prezintă România - Principatele Române Unite, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Crişana şi Maramureş - şi pământul pentru toate ţinuturile menţionate, în care se sublinia că peste tot existau „grădini”, fie că ele erau amenajate pe lângă case de locuit, fie pe alte pământuri intra- sau extravilane. Deci, preocuparea şi practicarea unui grădinărit erau fireşti. Nu poate fi vorba însă despre o anumită artă a grădinăritului. În acele vremuri, casele aveau în jurul lor toată gospodăria, mai rar într-o ordine şi economie de spaţiu şi cu chibzuială. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre gospodăriile din Transilvania şi din multe sate din zonele colinare, chiar de munte, din toate teritoriile româneşti. Gospodăriile împrejmuite cu gard, mai rar fără, erau despărţite prin drumuri, elite şi poteci de acces, iar în toate zonele vatra satului avea un centru administrativ şi social-cultural, pe alocuri cu mici grădini de flori, ce reprezintă „patria săteanului”.

După obiceiurile locale, în toate ţinuturile şi teritoriile noastre, ograda este şi acum împărţită în ocol (loc de amplasare a casei de locuit, a anexelor gospodăreşti şi a curţii propriu-zise) şi grădină. De regulă „casele de locuit” nu se concep în cele mai dese situaţii fără un cadru de flori şi verdeaţă, după cum un tablou nu se concepe fără ramă, care să-i scoată în evidenţă proporţiile, umbră şi lumină. De această decorare a casei de locuit, a ogradei se ocupa gospodina care, mai întâi, a cultivat numai plante de leac şi pentru diferite ritualuri religioase şi mai apoi şi alte plante ornamentale. Atunci când grădina de tip utilitar este amenajată în afara gospodăriei, ea nu este numai o bucată de teren în jurul casei, cum adesea se întâmplă, ci un loc cu „dichis”, amenajată cu ajutorul stăpânului şi în care ochiul este fermecat de sclipirea soarelui în desişul florilor. Această oază o întâlnim adesea chiar în grădina din faţa caselor. Putem susţine şi argumenta că ţăranul român, „omul, animal homo-sapiens” (cel înţelept), a devenit de timpuriu victima propriei sale existenţe.

Din cele mai vechi timpuri, la sate erau apreciate o serie de plante floricole ca: laleaua pestriţă, azi monument al naturii, laleaua de crâng, întâlnită şi astăzi în Parcul Crâng din Buzău şi Pădurea Baltani din Bârlad, măgheranul, floarea de crin, adânc intrată în conştiinţa locuitorilor de la sate, busuiocul, izma, salvia, garofiţa, anemonele şi altele, multe dintre ele aduse în grădina utilitară. De asemenea, pe lângă pomi şi arbuşti fructiferi, în grădina utilitară întâlnim: trandafiri, liliac, plante lemnoase aduse din pădure. Pădurea a inspirat dintotdeauna în alegerea şi aducerea pe lângă casa de locuit a acelui „colţ al naturii” care a impresionat. Săteanul a învăţat să facă anumite îmbinări între componentele naturii şi interesele sale, creându-şi astfel propriile peisaje.

El a deprins de timpuriu arta de a construi, de a proteja aspecte compoziţionale floricole, stilizate chiar cu aplicaţii şi în alte domenii (prelucrarea lemnului, ţesături, arta ceramicii) sau a le transpune direct în micul său spaţiu rezervat în faţa casei sau în cel al grădinii utilitare amenajate în ogradă, când dispune de mai mult pământ. Avem astăzi, ca urmare a acestor preocupări şi îndeletniciri, în multe localităţi, impresionante, dar simple amenajări de colţuri de odihnă şi repaus care te surprind, ca: sub nucul din ogradă ori alte umbrare şi chioşcuri, pergole şi desişuri, dar mai ales amenajarea „prispei” sau a „pridvorului şi a prispei”, încadrate, împreună cu ferestrele casei de locuit şi încadrate de muşcate roşii ori de multe alte plante.

De ce „prispa incendiată cu muşcate roşii” nu ar putea fi şi ea încadrată în „arhitectura peisajelor” ca tipic românescă? Acelaşi lucru se poate spune şi despre grădina din ogradă, care are în principal un scop utilitar, dar din care nu lipsesc plantele floricole amplasate fie pe marginea căilor de acces, fie în jurul spaţiului rezervat pentru repaus şi odihnă. Farmecul acestor grădini utilitare este dat, la noi, de alternanţa florilor cu legume şi pomi fructiferi, chiar viţă-de-vie. Avem multe modele de asemenea grădini în ţară care pot fi catalogate ca tipice „stilului rustic”, mai târziu conturat şi acceptat în arhitectura peisageră. Satul şi locuitorii săi au adus şi o îmbunătăţire substanţială a sortimentului de plante ornamentale autohtone, începând cu cele medicinale şi până la o mulţime de plante floricole aduse în cultură de flora spontană. Bogăţia plantelor ornamentale adoptate se confirmă şi prin denumirea diferită a acestora păstrată în nuanţe diferenţiate pe ţinuturi şi provincii.

Astfel: Bellis perennis (san.), bănuţei, bănuţele, buculeri (Arad şi Bucureşti) fruşiţă (Arad), scânteiţă (Bucureşti); Crocus (san.), brânduşă, nutuvele, şofran (Arad), şofranul în alte ţinuturi; Phlox drumondi (san.), ploscuţă (Arad); Paeonia (san.), bujor, busov, rujioara; Nigella damascena (san.), chica voinicului, barba boierului, boarze, morăriţă (Banat), paigan (Moldova); Palthanthes tuberoso (san.), chiparoase, tiparoase, tuberose (Arad); Tropaeolum majus (san.), Condurul Doamnei, colţunaş, lobidrag (Muntenia), nemţoaice (Braşov), sultanele; Galantus vivales (san.), ghiocel, ghiocei, gloarile, omătuţe, primăvăriţă; Convallaria mayalis - lăcrămioare (san.), clopoţel, cerceluş (Arad), gheorghiţe (Banat), mărgăritare (Muntenia); Syringa vulgaris (san.) liliac, argovan, iorgovan (Banat), mălin (Arad) şi lista cu plante ornamentale care au o multitudine de sinonime poate continua. Existenţa acestor sinonime a determinat de la început o schimbare în normele obişnuite de a lua ca bază, pe lângă denumirea în latină, în prezentarea plantelor ornamentale, şi utilizarea, acolo unde este posibil, a denumirilor şi sinonimelor româneşti. Plantele ornamentale sunt pentru ţăranul român un produs al pământului şi împreună cu el trăiesc în natura înconjurătoare, ce s-a impus în proiectarea vieţii cotidiene a acestuia.

Apreciind această îngemănare, A. Demongon (citat din „Marea Enciclopedie Agricolă” - 1943), definea satul ca pe o formaţiune sau o colonie de „plante sociale” care trăiesc din „natura înconjurătoare”. Au chiar - spune el - farmecul lor, întrucât, de departe, ele oferă o privelişte pitorească, prin îngrămădirea de case albe (iluminate noaptea), pete de lumină în boschetele verzi ale pomilor, aşezate pe coastele dealurilor, la intrarea unor vâlcele, strânse grămadă în spaţiul larg al câmpiei şi inserate de-a lungul unei văi sau râu.

Victor VĂTĂMANU

---

revista, agricultura, magazin, floricultura, gradinarit, satul romanesc