Secvențe ale tehnologiei de cultivare ale fasolei de grădină

Rădăcina principală nu este dominantă și creșterea sa poate fi ușor stopată de obstacolele din sol. În schimb, rădăcinile laterale sunt numeroase și au o dezvoltare mai mare decât rădăcina principală. Ele sunt puțin înclinate și rămân adesea aproape orizontale. În condiții medii, rădăcinile ating 15 cm adâncime în stadiul de 3 frunze trifoliate și depășesc 30 cm adâncime la începutul înfloririi. Există și soiuri care în condiții favorabile de sol ajung la 50–60 cm și pot ajunge chiar la 1 metru adâncime. Partea sistemului radicular care depășește 30 cm adâncime, deși reprezintă o proporție mică din total, este destul de importantă pentru alimentarea cu apă a plantei. Solurile tasate nu permit dezvoltarea normală a sistemului radicular iar producțiile sunt mai scăzute decât pe solurile cu structură bună. Aprovizionarea cu apă a stratului superficial are o mare importanță pentru obținerea unor producții ridicate.
Tulpina la fasole prezintă particularități de creștere în funcție de varietate. Din acest punct de vedere, soiurile de fasole se pot încadra, după tipul de creștere în două categorii: - soiuri cu creștere nedeterminată, cu tulpină volubilă și ușor ramificată care poate atinge 2 metri. Acest tip este reprezentat de soiurile numite ”urcătoare” sau ”pe arac”; soiurile cu creștere determinată, la care tulpina este mai puternică, dreaptă și cu multe ramificații la partea inferioară ce formează o tufă deasă. Unghiul de inserție al ramificațiilor conferă plantei un port mai mult sau mai puțin vertical. În cadrul acestui tip există anumite varietăți semivolubile, caracter mai mult sau mai puțin influențat de condițiile de cultură.
Frunzele la fasole sunt trifoliate, cu excepția primelor care sunt simple.
Florile sunt grupate câte 4–10 pe axe scurte. Corola este de tip papilionat, iar polenizarea este autogamă (cleistogamie). În mod excepțional, anumite insecte (bondari) pot introduce însă în floare polen străin.
Fructul este o păstaie, monocarpelară, dehiscentă, de formă dreaptă curbată sau sinuoasă. În secțiune, păstaia poate fi aplatizată, ovală, eliptică etc. În faza tanată, culoarea păstăii variază de la verde închis la galben, din acest punct de vedere soiurile fiind împărțite în soiuri cu păstaie verde și soiuri cu păstaie galbenă. Există și soiuri cu păstăi colorate în întregime sau numai cu anumite zone de culoare roșie, roză sau violetă datorită pigmentației antocianice.
Într-un stadiu mai mult sau mai puțin avansat în funcție de tipul de soi, în păstaie se dezvoltă două structuri fibroase, care intervin în mecanismul dehiscentei: atele sunt constituite dintr-un cordon de fibre longitudinale și se formează în zona fasciculelor conducătoare atât pe partea dorsală cât și ventrală; stratul pergamentos este constituit din 3–4 lame sclerenchimatice care tapisează fața internă a fiecărei valve.
Soiurile la care sunt prezente cele două formațiuni fibroase nu pot fi consumate decât fie ca păstăi verzi în stadiul foarte tânăr, fie se folosesc pentru boabe uscate. Soiurile destinate exclusiv pentru consumul ca păstaie verde trebuie să aibă păstăile cărnoase și să fie complet lipsite de ațe și de stratul pergamentos.
Sămânța -  conține rezervele concentrate în cele două cotiledonate voluminoase în care proteinele se găsesc în proporție de circa 27 %, glucidele (mai ales amidon) 60 %, iar apa, în jur de 10 %.
Forma, mărimea și culoarea boabelor sunt foarte variabile, în funcție de soi. Valoarea MMB este variabilă (140–800 semințe la 1 kilogram sau 200–600 semințe/kilogram la soiurile cele mai cultivate). La 1 litru volum intră 730-850 semințe la soiurile cu bobul mic.
Facultatea germinativă se păstrează în condiții medii și o perioadă de 5 anii. În practică se utilizează pentru semănat semințe de 1–3 ani vechime, pentru a asigura o răsărire uniformă și rapidă.
Germinația seminței este epigee, de aceea, pentru o bună răsărire solul trebuie să fie mobilizat și să nu formeze crustă, altfel cotiledoanele riscă să rămână imobilizate în sol. Cotiledoanele nu au capacitate fotosintetică, deci până la apariția primelor frunze simple, creșterea plantei depinde de rezervele din cotiledoane.
 
Caracteristicile soiourilor de fasole pentru cultură în câmp
Fasolea fiind o plantă cu autogamie aproape totală, soiurile pot fi considerate linii pure, în măsura în care purificările din procesul producerii semințelor duc la eliminarea hibrizilor accidentali și a indivizilor mutanți. Lucrările de ameliorare exploatează atât variabilitatea intraspecifică dar și pe cea interspecifică. Fasolea este o plantă la care ameliorarea a creat un număr mare de soiuri, pentru diferite tipuri de utilizare sau pretabile pentru diferite condiții climatice. Cea mai importantă colecție mondială, cea de la Palmira (Columbia) numără peste 36.000 proveniențe ale genului Phaseolus, din care 32.000 aparțin speciei Phaseolus vulgaris. Obiectivele cele mai importante ale ameliorării, rămân rezistența la boli (mai ales la antracnoză, bacterioze și mozaicul comun). În prezent, foarte multe din soiurile de fasole sunt rezistente la antracnoză și la mozaicul comun, iar unele chiar și la bacteriozele produse de Xanthomonas și Pseudomonas. Durata perioadei de vegetație este un alt obiectiv de ameliorare. Precocitatea este necesară atât pentru vânzarea directă în piață cât și pentru industria de conserve. Pentru aceasta din urmă, pentru a eșalona producția este mai indicat să se semene la epoca optimă soiuri cu perioade diferite de vegetație decât să se eșaloneze semănatul folosind același soi. În practică însă, se lucrează atât cu date diferite de semănat cât și cu soiuri diferite ca perioadă de vegetație.
Pentru tipul de soiuri cu păstaie galbenă sau verde și cu port pitic, se cer în general păstăi lungi de 15–18 cm, de regulă cilindrice, drepte, dând la recoltare 80-100 % păstăi extrafine. Se folosesc atât tipuri de soiuri care produc ațe la maturitate, dar care trebuie să fie recoltate în fază foarte fragedă, cât și soiuri fără ațe și strat pergamentos, care pot fi consumate chiar și atunci când bobul este evident în păstaie. În cea mai mare parte, producția de păstăi se obține de la soiurile cu port pitic și doar în grădinile populației și uneori în solarii sau sere se folosesc și tipurile cu port nedeterminat (pe arac). Pentru acestea din urmă, se cere ca păstăile să fie cărnoase, mari, iar gustul să fie plăcut. La acest tip există atât soiuri cu păstaia cilindrică, dar și soiuri cu păstaia aplatizată. În prezent, în România se cultivă foarte mult soiuri cu port pitic. Pentru fasolea pe arac se cultivă un sortiment mai restrâns de soiuri, dar care este completat cu numeroase populații locale.
 
Cerințele față de factorii de vegetație
Căldura – datorită originii sale și în pofida selecției în condiții de climat temperat, fasolea rămâne o plantă cu pretenții ridicate la căldură (temperatura minimă biologică fiind în jur de plus 11 grade Celsius) și puțin rezistentă la frig (foliajul îngheață la minus 1 grad Celsius).
Pe durata perioadei de vegetație intervin pe lângă temperaturile medii și nivelul umidității din sol și temperaturile maxime extreme.
Lumina – soiurile cultivate în Europa sunt indiferente la lungimea zilei. Pentru o creștere normală fasolea are nevoie de o intensitate luminoasă ridicată, ceea ce face dificilă cultivarea acestei plante în seră în perioada de iarnă.
Umiditatea – în ceea ce privește necesarul de apă, aceasta variază după soi și condiții locale în general între 280–300 mm. Insuficiența apei are efect negativ asupra producției de fasole în diferite stadii. Condițiile bune de asigurare cu apă la începutul culturii nu conduc automat la o producție superioară întrucât aceasta se realizează numai dacă asigurarea cu apă este corespunzătoare și în perioada înflorit-creșterea păstăilor.
Hrana – la producții de păstăi de 8–100 tone/hectar, fasolea consumă (pentru ansamblul plantei) cantități de 170–175 kilograme N; 45–48 kilograme/hectar P2O5; 100-140 kilograme/hecatr K2O; 120–140 kilograme/hectar CaO și 10–20 kilograme/hectar MgO. Din consumul total, azotul se regăsește în proporție de 4,6 %, fosforul în proporție de 4,2 % , iar potasiul de 5 %.
Ținând seama de conținutul scăzut al acestor elemente în păstaie, nivelul producției influențează puțin cantitatea totală consumată. Extragerea din sol a elementelor minerale fiind de scurtă durată (8–9 săptămâni), planta trebuie să găsească în sol aceste elemente sub formă ușor asimilabilă.
Ca toate leguminoasele, fasolea posedă capacitatea de a utiliza azotul atmosferic fixat la nivel radicular prin intermediul bacteriilor Rhizobium, dar pentru dezvoltarea acestora trebuie să existe anumite condiții (temperaturi sub 39 de grade Celsius, pH 5,5–6,5, umiditate suficientă și un conținut ridicat de fosfor asimilabil. Nivelul prea ridicat al azotului mineral din sol este antagonist dezvoltării nodozităților.
Consumul de fosfor și potasiu este relativ redus. Dintre microelemente, mai importante sunt borul, manganul, molibdenul și zincul. La fasole se pot întâlni simptome datorate cerinței zincului, excesului de bor, sau alte dereglări nutriționale.
Sol - fasolea nu este foarte exigentă la o anumită textură a solului. Ea are comportare bună pe terenurile mai grele, dar se pretează mai puțin pe terenurile nisipoase, mai ales dacă nu se practică o irigație corespunzătoare. De asemenea, pe terenurile prea ușoare există riscul fitotoxicității unor erbicide. Fasolea poate realiză producții economice pe soluri cu textură diversă (nisipo-argiloase, luto-nisipoase), dacă acestea sunt suficient de profunde pentru ca rădăcinile să poată pătrunde la adâncimea de 40–50 cm.
De asemenea, trebuie să permită executarea în bune condiții a lucrărilor de pregătire a terenului și să nu fie excesiv de bogate în calcar. În general, trebuie evitate acele soluri care fac crustă, iar pregătirea terenului și semănatul trebuie astfel programate încât să evite acest neajuns, pentru a preîntâmpina asfixierea plăntuțelor și răsărirea greoaie sau imposibilă.
Pentru fasolea destinată conservării este esențial să se aleagă parcele foarte uniforme pentru a obține o producție cu același stadiu de maturitate.
Valoarea pH-lui trebuie să fie cuprinsă între 6,1–7,4.
Fasolea este puțin tolerantă la salinitate, situație de care trebuie ținut seama la amplasarea culturii și la fertilizare.
 
Victor Vătămanu