Secvenţe tehnologice ale trifoiului roşu. Sămânţa şi semănatul

Pentru a răsări, trifoiul roşu are nevoie de 150-160 de grade Celsius şi de o cantitate de apă echivalentă cu 118% din greutatea seminţei. În condiţii de câmp, pentru a răsări, trifoiul reclamă, la adâncimea de încorporare a seminţei, după cum prezintă I. Moga şi colaboratorii, o cantitate de apă echivalentă cu aproape de trei ori apa higroscopică.

Acest fapt se explică prin caracteristicile anatomice ale seminţelor, la care proporţia de seminţe „tari“ este mai mare decât la lucernă. Tăria boabelor se explică prin structura tegumentului seminal, care este constituit, la exterior, dintr-un strat de celule cu pereţi îngroşaţi; celulele epidermice sunt strâns lipite între ele, iar pereţii lor exteriori sunt puternic cutinizaţi, motiv pentru care apa pătrunde mai greu în interiorul ţesuturilor. Tăria boabelor este influenţată semnificativ de factorii climatici: când boabele se formează în condiţii de secetă şi de temperaturi ridicate, proporţia de seminţe „tari“ este mai mare şi germinaţia se produce mai târziu. Se consideră că la trifoiul roşu cultivat în zona solurilor acide, bacterizarea seminţei cu tulpini selecţionate de Rhizobium trifolii este o măsură utilă, tratamentul având ca efect creşterea semnificativă a producţiei şi sporirea conţinutului plantelor în proteină (Rezmeriţă, Puia şi colaboratorii).

Epoca de semănat
În literatura de specialitate, trifoiul roşu este considerat o cultură de primăvară. Semănatul se face primăvara devreme, când există condiţii mai favorabile de umiditate în sol. Alegerea momentului optim de semănat se face ţinându-se seama şi de posibilitatea introducerii atelajelor de pregătire a patului germinativ. Sub acest aspect se urmăreşte ca stratul superficial al solului să fie zvântat, când roţile tractorului formează urme superficiale, care sunt uşor acoperite de uneltele de pregătire a patului germinativ. Întârzierea semănatului, din 15 martie până în 5 aprilie, conduce la scăderea semnificativă a producţiei. Acest aspect se exteriorizează mai ales în primăverile secetoase, când influenţa umidităţii din stratul de încorporare a seminţei determină o răsărire neuniformă, când buruienile se instalează în proporţie sporită şi combaterea lor este mai dificilă. Epoca timpurie este la fel de importantă şi atunci când trifoiul roşu se seamănă sub planta protectoare. Aşa după cum se cunoaşte, plantele protectoare cele mai bune sunt orzul şi orzoaica de primăvară. Semănatul se face amestecând sămânţa celor două culturi sau se seamănă înainte planta protectoare şi apoi, perpendicular, se seamănă trifoiul roşu. Când planta protectoare este o cereală de toamnă, primăvara devreme, imediat după zvântarea terenului, cultura se grăpează şi apoi se seamănă trifoiul roşu; pentru punerea seminţei în contact cât mai intim cu solul, se impune o lucrare suplimentară cu tăvălugul. În zonele colinare umede, trifoiul roşu se poate semăna şi la sfârşitul verii. Cercetările efectuate în diverse unităţi de cercetare şi dezvoltare agricolă situate în zone colinare umede au evidenţiat comportarea remarcabilă a trifoiului roşu semănat în intervalul 1-20 august, când nivelul producţiei din anul I de vegetaţie a depăşit 16 tone/hectar S.U. (substanţă uscată). Însămânţarea în prima decadă a lunii septembrie a determinat o scădere a producţiei cu 14-18%, iar când semănatul s-a făcut la 20 octombrie producţia a scăzut cu 21%. Semănatul trifoiului roşu la sfârşitul verii sau la începutul toamnei este indicat cu precădere în regim irigat, condiţii în care în anul I de vegetaţie nivelul producţiei este de peste 16 tone/hectar; intervalul optim de semănat este cuprins între 20 august şi 5 septembrie, iar producţia a fost de 15,3-16,8 tone/hectar. Aceste producţii se obţin cu eforturi economice mai mici, datorită unei îmburuienări mai puţin intense şi a folosirii apei cu precădere prin procesul de transpiraţie. Efectul epocii de semănat (1 august, 10 august, 20 august, 1 septembrie, 10 septembrie, 20 septembrie) asupra producţiei amestecurilor de trifoi roşu şi graminee perene în anul I de vegetaţie (trifoi roşu 70% + 30% golomăţ; trifoi roşu 70% + timoftică 30%; trifoi roşu 70% + raigras peren 30% ; trifoi roşu 70% + raigras aristat 30%), în zonele colinare umede, în regim neirigat, a demostrat ştiinţific faptul că, în medie, de la 10,8 tone/hectar (100% - 1 august), producţia a scăzut până la 8,6 tone/hectar (79% - 20 septembrie). În ceea ce priveşte efectul epocii de semănat asupra producţiei amestecului constituit din trifoi roşu (70%) şi golomăţ (39%), în anul I de vegetaţie, în regim irigat, se poate constata că, în medie, producţiile cele mai ridicate s-au obţinut în varianta semănatului la 20 august (16,8 tone/hectar - 111% faţă de martor (15,2 tone/hectar - 1 august), urmată de variantele semănatului la 1 septembrie (16,5 tone/hectar - 108%) şi 10 august (16,3 tone/hectar - 107%).

Densitatea de semănat şi raportul între componente
Trifoiul roşu se dezvoltă normal când suprafaţa de nutriţie pentru o plantă este de 10-16 cm pătraţi (Werner, Klapp, Ciumacov, Căpută, Klofera - citaţi de Moga, Varga şi colaboratorii). Aceiaşi autori recomandă folosirea normei de semănat utilă de 20-25 kilograme/hectar. Resmeriţă arată că trifoiul roşu dă producţii practic egale la cantităţi de sămânţă cuprinse între 16 şi 20 kilograme/hectar. Ilchievici şi colab.ratorii, pentru zonele colinare din Transilvania şi Moldova, recomandă ca optime norme de sămânţă de 16-18 kilograme/hectar, iar Safta, norme de 15-18 kilograme/hectar. Cercetări mai recente au indicat ca variantă optimă, pentru trifoiul roşu semănat în cultură pură, densitatea de 1.000 de seminţe germinabile/mp, respectiv 18-20 kg/ha de sămânţa utilă; aceeaşi densitate este indicată şi când semănatul se face la începutul toamnei. În ceea ce priveşte efectul raportului de semănat asupra producţiei amestecului constituit din trifoi roşu şi golomăţ pe solurile brun-luvice putem afirma că producţia cea mai mare (8,6 tone/ hectar), ca medie a patru ani de cercetări, s-a obţinut în varianta 80% trifoi roşu şi 20% golomăţ procentual 134% faţă de martor (6,4 tone/hectar). Trifoiul roşu se comportă bine şi în amestecuri cu graminee perene. Ilchievici şi colaboratorii au recomandat pentru zona forestieră introducerea trifoiului roşu în amestecuri complexe, cu o normă de sămânţă utilă de 1-1,5 kg/ha, alături de alte specii, cum sunt: ghizdeiul, trifoiul alb, păiuşul de livezi, raigrasul peren, timoftica şi golomăţul. Samoilă recomandă pentru zonele umede includerea trifoiului roşu în amestecurile complexe cu o normă de sămânţa utilă de 4 kg/ha, alături de ghizdei, timoftică şi păiuş de livezi. Bărbulescu şi colaboratorii apreciază ca fiind cel mai indicat, pentru zonele de stepă şi silvostepă în regim irigat, amestecul constituit din 12 kg de trifoi roşu, 5 kg timoftică şi 6 kg/ha golomăţ, iar pentru zonele colinare umede, amestecul format din 12 kg de trifoi roşu, 8 kg/ha timoftică şi 1 kg/ha golomăţ sau din 4 kg/ha trifoi roşu, 10 kg/ha golomăţ şi 8 kg/ha păiuş de livezi. În zonele irigate, cel mai productiv amestec este cel constituit din trifoi roşu şi raigras aristat, care dă producţii mari şi atunci când nu se folosesc îngrăşăminte azotate. La acest amestec raportul optim de semănat este cel constituit din 60-80% trifoi roşu (12-16 kg/ha) şi 20-40% raigras aristat (10 kg/ha). În condiţiile menţionate mai sus, o comportare remarcabilă o are şi amestecul alcătuit din 14 kg/ha trifoi roşu şi 12 kg/ha golomăţ, la care s-a adăugat o cantitate de 3-4 kilograme raigras aristat; acest amestec a dat un spor semnificativ de producţie, comparativ cu amestecul constituit din trifoi roşu şi golomăţ, de 8-13%, prezentând şi avantajul combaterii mai eficiente a buruienilor, datorită unui grad de competitivitate sporit în lupta cu buruienile, mai ales în anul I de vegetaţie. În zonele irigate din Câmpia Dunării, Dobrogea, sudul Moldovei şi Câmpia Banatului, prezintă o importanţă şi amestecul format din 16 kg/ha trifoi roşu şi 6 kg/ha golomăţ, la care se adaugă încă 4-5 kg/ha raigras aristat hibrid, care dă un plus de producţie pe media anilor I-II, faţă de amestecul în componenţa căruia intră numai trifoiul şi golomăţul, de 17-19%, fapt ce motivează şi gradul ridicat de combatere a buruienilor prin fenomenul de competiţie. Se consideră că procesul de stânjenire a plantei protectoare asupra culturii trifoiului este cu atât mai marcant cu cât densitatea de semănat este mai mare; de aceea se indică semănatul plantei protectoare cu o normă de sămânţa reprezentând 70-80% din cea recomandată în cultura pură (Safta, Duthi, Resmeriţă, Puia şi colaboratorii). Cultura trifoiului roşu sub planta protectoare este posibilă atunci când fertilizarea se face cu doze moderate de îngrăşăminte, care să evite căderea plantelor; când se aplică doze de îngrăşăminte azotate mai mari de N80-100, există pericolul compromiterii trifoiului roşu din cauza dispariţiei plantelor şi ocupării spaţiului de nutriţie de către buruieni. Prudenţă în procesul de fertilizare este necesară, mai ales la orzul de toamnă, care este mai sensibil la cădere; în cazul grâului de toamnă, sunt de preferat soiurile rezinstente la cădere, cu o perioadă de vegetaţie mai scurtă.

Distanţe şi adâncimi de semănat
Trifoiul roşu se caracterizează printr-o capacitate mare de lăstărire; în consecinţă, când plantele beneficiază de un spaţiu de nutriţie mai mare, acestea lăstăresc abundent şi ocupă eficient acest spaţiu. Aşa se explică de ce în experienţele cu distanţe între rânduri, intervalul cuprins între 7 şi 15 cm, la densităţi egale, a dat producţii apropiate. În concluzie, trifoiul roşu semănat în cultură pură sau în amestecuri cu graminee perene este de dorit să se însămânţeze la distanţe între rânduri de 10-12,5 cm (Moga, Varga şi colaboratorii). Căpută apreciază că trifoiul roşu suportă un semănat ceva mai adânc (3-4 cm). Resmeriţă, Puia şi colaboratorii recomandă ca optimă pentru trifoiul roşu adâncimea de 1,5-3 cm, în raport cu textura solului; de regulă, pe măsură ce se întârzie semănatul, adâncimea de încorporare a seminţei creşte, fără a depăşi 3 cm. După Garola, când semănatul trifoiului roşu s-a făcut la adâncimea de 3 cm, plantele au răsărit după 9 zile în proporţie de 93%, la 2 cm adâncime după 6 zile, în proporţie de 97%, iar la 6 cm adâncime plantele au răsărit după 13-14 zile, în proporţie de numai 27%.

În concluzie, adâncimea optimă de încorporare a seminţei este la 1,5-2 cm pe solurile cu textură mai grea şi la 2,5-3 cm pe solurile cu textură mijlocie sau relativ uşoară; nivelul maxim al adâncimii de semănat este necesar mai ales în situaţia în care sămânţa de trifoi se amestecă cu sămânţa plantei protectoare.

Victor VĂTĂMANU