Secvenţe tehnologice la cultura de căpşun

Secvenţe tehnologice la cultura de căpşun

Resurse minerale ale solului cu rol major în nutriţia căpşunului

În afara rolului de fixare în sol, rădăcinile absorb apa şi elementele nutritive, cu excepţia carbonului, şi sunt în acelaşi timp şi organe de rezervă. (M. Diaconeasa şi colaboratorii) Cercetările de fiziologie arată că, în principal, pe calea absorbţiei cu schimb pătrund în plante elementele minerale din sol. Planta poate primi ioni minerali şi prin părţile aeriene, frunze, fructe, dar căile, cantităţile şi gradul de satisfacere a necesitaţilor fiziologice ale plantelor cu elemente minerale pătrunse pe această cale sunt încă incomplet studiate. Plantele superioare au nevoie, pe lângă apă, oxigen şi bioxid de carbon, şi de un anumit număr de elemente minerale. De asemenea, este cunoscut rolul elementelor minerale ca fiind „cărămizile“ de construcţie a ţesuturilor vii, cu funcţii energetice şi componente indispensabile în compoziţia chimică a majorităţii substanţelor organice de origine vegetală. Dintre elementele minerale, azotul este elementul organogen cu rol plastic în alcătuirea proteinelor clorofilei (a enzimelor), aminoacizilor nucleici, alcaloizi, vitaminelor şi hormonilor vegetali, fiind factorul principal al creşterii.

Conţinutul normal în azot în frunze este de 2,3-3,0%  în perioada de înflorire maximă şi 1,6-2,3% în faza de coacere a fructelor. Fosforul intră în constituţia unor substanţe organice de importanţă vitală din ţesuturile vii, cum ar fi: nucleoproteinele, lecitinele, fosfatidele care înmagazinează şi transferă energie în procesele metabolice. Ele favorizează creşterea echilibrată a plantelor şi contribuie la dezvoltarea sistemului radicular. Este un factor de calitate al recoltelor. În România, analizele de frunză efectuate în mai multe plantaţii de căpşun arată o variaţie a conţinutului de fosfor în funcţie de sol. Astfel, pe un sol cernoziom cambic cu textură mijlocie spre grea, conţinutul de fosfor este de 1,0-1,2 grame %, iar pe un sol brun luvic, de 0,21-0,34%. Cercetările de nutriţie minerală au evidenţiat faptul că potasiul nu se găseşte în plantă sub forma unor compuşi biochimici definiţi; el circulă sub formă de ioni prin vasele conducătoare, observându-se o concentrare a sa mai ales în ţesuturile cu metabolism intens şi creştere rapidă. Potasiul are rol catalitic şi energetic, reglează funcţiile de creştere, metabolismul apei, influenţează calitatea şi cantitatea recoltei, rezistenţa plantelor la boli, dăunători, ger, păstrare. Conţinutul optim de potasiu în frunze este de 1,5-2,0%, putând ajunge uneori până la 2,2%. Rezumând cele menţionate la nutriţia cu NPK, putem spune că cercetările efectuate au demonstrat că absorbţia acestor elemente este puternic diferenţiată la nivel de soi.

Regimul de apă şi aer al solului

În procesele de creştere şi rodire, ansamblul proprietăţilor fizico-edafice interesează, în măsura în care ele determină regimul de apă şi aer al solului, în relaţiile cu particularităţile de creştere şi distribuţie a sistemului radicular. Cercetările fiziologice arată că, dintre toţi factorii edafici, regimul aerohidric al solului este determinant în procesul de adsorbţie al apei şi elementelor minerale. S-a constatat că perturbarea regimului de aer-apă, prin scăderea conţinutului de oxigen al aerului din sol, duce la oprirea creşterii rădăcinilor, formarea perilor absorbanţi nu mai are loc, efectul final fiind diminuarea intensităţii absorbţiei apei şi elementelor minerale. Umiditatea solului influenţează complex mobilitatea şi accesibilitatea elementelor nutritive din soluri legat de dublul rol al apei în sol, de solvent şi mediu de difuzie pentru elemente. Caracterul de solvent este datorat mai ales bioxidului de carbon solubilizat în soluţia solului unde se formează acidul carbonic, care măreşte capacitatea acesteia de solubilizare a substanţelor nutritive. Ca mediu de difuzie, apa şi umiditatea determină deplasarea elementelor nutritive în soluţia solului de la un gradient mai ridicat la unul mai coborât şi, în final, o migrare, o translaţie mai mare a elementelor odată cu soluţia solului. Un caz particular îl constituie mobilizarea fosforului, ca şi a potasiului, pe măsura umezirii solului până la o anumită limită optimă, excluzând efectele negative ale excesului de umiditate. Datorită sistemului radicular superficial, rezistenţa la secetă a căpşunului este mai redusă în comparaţie cu aceea a pomilor şi a arbuştilor. Din aceleaşi motive arătate mai sus, şi stagnarea apei un timp îndelungat are ca efect pieirea plantelor. În funcţie de origine, pe solurile din arealul climatic favorabil culturii acestei specii, în majoritate plane, pot apărea trei forme ale excesului de umiditate: datorat nivelului apei freatice, acumulării şi stagnării apei din precipitaţii pe orizonturi slab permeabile şi irigării cu norme de apă în exces. Excesul de umiditate de origine freatică apare pe cernoziomuri, cernoziomuri cambice şi cernoziomuri argiloiluviale, fiind evidenţiat prin apariţia unui orizont gleic de oxidare (Go) în primii 200 cm sau a unui orizont gleic de reducere (Gr) sub 125 cm adâncime. Pe solul brun-roşcat, sol dominant în arealul de cultură a căpşunului, apare excesul de umiditate datorat acumulării şi stagnării apei din precipitaţii şi irigaţie pe orizontul Bt, iar în perioadele cu ploi de lungă durată sau în cazul irigării cu  norme excesive de apă şi băltirii apei la suprafaţa solului în crovuri sau alte inflexiuni negative de relief. Pe solul brun-roşcat subtipul molic cu orizont Am gros până la 50 cm, stagnarea apei pe orizontul Bt se localizează la adâncimea de 30-60 cm, adică în zona unde se cantonează masa principală de rădăcini. Prezenţa excesului de umiditate în profilul de 100 cm a avut drept consecinţă asfixia unei părţi a sistemului radicular şi deplasarea masei principale de rădăcini către orizonturile superficiale. Dar în orizonturile superficiale se constată o intensificare a fenomenelor de compactare secundară (creşterea densităţii aparente şi a gradului de tasare), precum şi scăderea macroporozităţii şi conductivităţii hidraulice, ceea ce înrăutăţeşte regimul aerului, cu consecinţe asupra nutriţiei şi valorificării îngrăşămintelor aplicate.

Reacţia solului

Reflectând raportul cantitativ între ionii de hidrogen şi oxidrili, reacţia unui mediu este o proprietate a solului cu caracter de indicator sintetic. În mod curent, aciditatea solurilor apare când în locul cationilor de Ca, Mg, K, Na absorbiţi la fracţiunea coloidală trec ionii acidităţii H şi Al. Cu cât acest fenomen este mai intens, deci debazificarea complexului absorbtiv este mai puternică, cu atât solul este mai acid. Alcalinizarea apare la soiuri ce au un complex absorbtiv cu grad avansat de saturaţie cu baze în care sunt prezente săruri solubile sub formă de carbonaţi de Ca, Mg şi K, ce hidrolizează alcalin, sporind concentraţia solului în ioni hidroxili. Sarcinile negative ale componentelor coloidale (minerale şi organice) sunt compensate de cationi bazici (Ca, Mg, K, Na) în soluri bazice saturate sau de cationii acidităţii (H, Al) în solurile acide. Căpşunul este o specie care îşi exprimă preferinţa în domeniul reacţiei acide spre neutră (pH = 5,5-6,8). În general, această specie a dovedit toleranţă mare la pH-ul solului, deşi unele raportări referitoare la nivelul optim de pH diferă în funcţie de climă şi tipul de sol (Boyce şi Matlock). Cei mai mulţi cercetători apreciază că nivelul optim al pH-ului, are valori cuprinse între 5,5 şi 6,5, cu limite la 4,5. Trebuie menţionat că reacţia solului s-a dovedit un factor ecopedologic major, dar în abordarea problemelor legate de nutriţie sau a favorabilităţii unui teren pentru căpşun, aprecierea singulară a pH-ului unui sol nu conduce la concluzii corecte decât dacă valorile unui pH sunt interpretate în coroborare şi cu alte proprietăţi fizice şi chimice ale solului (textură, conţinut de carbonat de calciu total şi activ şi Na schimbabil).

Carbonaţii din sol şi riscul de cloroza ferocalcică.

Fierul şi cloroza calcaroasă În sol, Ca provine din rocile de solidificare. Rocile sedimentare sunt cele mai bogate în minerale primare cu Ca (calcită, dolomită), solurile formate pe acestea având un conţinut ridicat de Ca de 10-20%. Prin procesul de alterare a mineralelor primare, Ca este eliberat, o parte din el trecând în soluţia solului de unde este utilizat de plante, o parte este reţinut la complexul adsorbativ al solului sub formă schimbabilă, iar o parte poate fi levigat de curentul gravitaţional al apelor, pe profilul solului. Carbonatul de calciu reprezintă principalul mineral care asigură abundenţa de calciu în sol. Acumulările de carbonaţi sunt specifice molisolurilor şi apar în orizonturile superioare ale solurilor bălane şi cernoziomuri sau în orizonturile inferioare la cernoziomurile cambice, argiloiluviale sau solurile cenuşii. Conţinutul în CaCO3 în stratul de 0-40 cm al acestor soluri, ajunge la 10%, iar orizonturile de acumularea carbonaţilor până la 30%. Ca schimbabil reţinut la complexul adsorbtiv al solurilor variază foarte mult, la solurile molice acest conţinut este de 9,11-66 me/100 grame sol (180-1.500 ppm), reprezentând 51-90% din capacitatea de schimb cationic. Cel mai redus conţinut în Ca schimbabil, sub 5 me/100 g sol (100 ppm) îl au spodosolurile (podzolul), umbrisolurile, regosolurile şi psamosolurile. Cercetările efectuate arată că, în anumite condiţii, carbonaţii de Ca din sol pot deveni factor limitativ pentru căpşun. Când conţinutul de CaCO3 al solului depăşeşte 20%, plantele suferă de cloroză. Clorozele sunt boli de nutriţie grave, determinate de o carenţă de Fe, element esenţial în plantă, mai ales prin rolul său în formarea clorofilei şi de constituent al enzimelor de oxidare. Această slabă mobilizare poate fi legată de modificările adânci în nutriţia minerală. O mare absorbţie a Fe ar înlesni compensarea acestei imobilizări relative, însă alcalinitatea mediului face mai dificilă această absorbţie, chiar dacă aciditatea mediului o favorizează şi tinde să diminueze riscurile clorozei. Calcarul are o acţiune cu atât mai pronunţată cu cât este susceptibil de a se dizolva mai repede în soluţiile solului. S-a considerat că un procent de CaCO3 de peste 20% poate produce cloroză la căpşun. Irigaţia intensă cu ape calcaroase este de natură a favoriza apariţia clorozei, mai ales în solurile acide. Acelaşi efect îl au sărăcirea solului în materie organică, precum şi introducerea ca îngrăşăminte de materii organice fermentescibile. La căpşun, carenţa în Fe este caracterizată printr-o cloroză a frunzelor al căror limb ia o nuanţă uniformă de verde şters până la galben-albicios, nervurile principale rămânând verzi. Această cloroză începe cu frunzele cele mai tinere din vârfurile de creştere ale tulpinii, pe inflorescenţe şi pe fructe, ca urmare a mobilităţii reduse în plantă. Conţinutul plantei în Fe variază în raport cu specia şi organul analizat, de la ordinul zecilor până la ordinul sutelor de ppm. Din punct de vedere al sensibilităţii faţă de carenţa de Fe, căpşunul face parte din grupa plantelor foarte sensibile, alături de conopidă, fasole, orez, sfeclă, soia, viţă-de-vie, pomi fuctiferi.

Victor VĂTĂMANU