Secvente tehnologice specifice producerii de samanta originala de sfecla de zahar

Sămânţa originală (industrială) la soiurile diploide de sfeclă de zahăr este obţinută prin înmulţirea seminţei elită. Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure consideră că la soiurile poliploide sămânţa originală (poliploidă) rezultă din încrucişarea formei mamă tetraploide cu forma tată diploidă: când forma mamă este plurigermă (4 X MM) rezultă sămânţa plurigermă, când forma mamă este monogermă (4 x mm) rezultă, de regulă, sămânţa monogermă. În ambele cazuri forma tată este plurigermă (2 x MM). Z. Stănescu prezintă faptul că în alte ţări cultivatoare de sfeclă din lume (cu mici excepţii) soiurile monogerme se obţin prin încrucişarea între o forma mamă 2 X mm şi o formă tată 4 X MM.

Metodele de obţinere a seminţei originale se clasifică după mai multe criterii, în funcţie de modul de iernare a butaşilor, epoca de semănat, obţinerea butaşilor mamă şi tată, domeniul de aplicare, parteneri şi raport etc.

Metoda directă - cu iernarea butaşilor în câmp - prezintă câteva avantaje certe, cum ar fi: economie cu cheltuielile, de circa 50%, deoarece nu se mai efectuează lucrările de recoltare, sortare, transport, însilozare, resortare şi plantare a butaşilor; plantele pornesc mai timpuriu în creştere în anul următor (al II-lea) şi, beneficiind de temperaturi mai scăzute, emit mai mulţi lăstari floriferi; cultura ajunge la maturitate mai devreme, valoarea biologică a seminţei nefiind afectată de temperaturile ridicate de la începutul verii. Dezavantajul acestei metode este un coeficient scăzut de înmulţire a seminţei elite, şi anume de circa 1:140-180 (din 15 kilograme de sămânţă semănată se obţin 2.000-2.500 de kilograme de sămânţă originală). Reuşita culturii este condiţionată de temperaturile din timpul iernii, care nu trebuie să coboare până la minus 8 grade Celsius la nivelul butaşilor. Un rol important îl are efectuarea culturii pe soluri luto-nisipoase, structurate, bogate în humus, pe care să nu băltească apă. În România, culturile trebuiesc protejate cu gunoi de grajd, coceni, paie, după cum prezintă Aurora Rădoi.

Metoda indirectă - recoltarea şi păstrarea butaşilor în silozuri necesită mai multe cheltuieli, dar prezintă avantajul de a obţine dintr-un kilogram de sămânţă elită 550-700 de kilograme de sămânţă originală (cu butaşi obţinuţi prin semănatul a 14-15 kilograme de sămânţă elită se plantează în anul viitor circa 4 hectare, de unde rezultă, în total, 8-10.000 de kilograme de sămânţă).

Semănatul în vară - practicat în sudul şi estul ţării, impune irigarea culturii, dar este avantajos din următoarele motive: se obţine pe aceeaşi suprafaţă încă o recoltă (de mazăre, borceag, porumb masă verde, orz, grâu) pe ansamblul rotaţiei; se poate folosi (eventual) sămânţa de sfeclă obţinută în acelaşi an, scurtându-se cu un an durata obţinerii seminţei originale; butaşii au o valoare biologică mai ridicată, solicită spaţii mai mici de însilozare şi se păstrează mai bine; culturile scapă de atacul unor boli şi dăunători (cercosporioza, afide etc.) după cum prezintă Z. Stănescu (1964) şi Gh. Bîlteanu.

Metoda sistematică - constă în plantarea pe rânduri separate (în anul al doilea) a butaşilor mamă şi tată. În acest caz, se elimină înainte de recoltare (sau după polenizare) partenerul tată diploid, care are, de regulă, sub 40% sămânţă triploidă, în timp ce mama tetraploidă are seminţe triploide în proporţie mai mare. Acest sistem este obligatoriu pentru obţinerea seminţei la diferite soiuri, după cum precizează A. Ştefănescu, întrucât se urmăreşte un procent cât mai mare de monogermie, iar partenerul tată este plurigerm diploid. Pentru soiurile poliploide (anizoploide) plurigerme s-a dovedit mai avantajoasă metoda amestecului de sămânţă sau amestecului de butaşi, excluzându-se lucrări suplimentare de obţinere separată a butaşilor (în primul caz) şi recoltându-se întreaga suprafaţă. Raportul cel mai ridicat între forma mamă şi tată este de 4:1 şi nu de 3:1, cum se practica anterior, nefiind diferenţe între aceste raporturi în ceea ce priveşte gradul de hibridare al glomerulelor şi producţia de zahăr obţinută prin semănatul lor (A. Ştefănescu).

Oricare ar fi metoda (varianta tehnologică) de obţinere a seminţei de sfeclă, o atenţie deosebită trebuie acordată păstrării valorii biologice a acesteia. Prevenirea impurificării biologice se asigură prin spaţii de izolare, care trebuie să fie: la cultură pentru obţinerea butaşilor - minimum 299 de metri faţă de culturile de sfeclă pentru rădăcini, minimum 500 de metri faţă de culturile de sfeclă de sămânţă (anul II); la cultura de obţinere a seminţei (anul II) - 1 kilometru faţă de culturile pentru rădăcini; 5 kilometri faţă de semincer de sfeclă de zahăr; 7 kilometri faţă de semincerii de sfeclă furajeră sau de masă (distanţe prezentate de Z. Stănescu şi A. Ştefănescu). Un rol important revine eliminării butaşilor care emit lăstari floriferi (anul I), care au altă culoare, sunt ramificaţi sau bolnavi (la recoltare), dar şi plantelor bolnave, eventual netipice, din anul al II-lea.

Impurificarea poate fi de natură mecanică, prin amestec cu alte seminţe la depozitare, transport, la semănat (de exemplu, dacă nu se curăţă semănătoarea). Condiţiile ecologice necorespunzătoare (lungimea zilei, temperatura, umiditatea) pot aduce deprecieri, prin schimbarea raportului între parteneri, prin micşorarea valorii biologice a seminţei. De aceea, în România sunt precizate câteva judeţe, numai în acestea existând ferme producătoare de sămânţă de sfeclă, şi anume: pentru soiurile plurigerme - judeţele Braşov, Covasna, Harghita, Bacău şi Neamţ (există posibilitatea ca sămânţa de sfeclă de zahăr să se producă şi în judeţele din sudul ţării, dar numai în condiţii de irigare). Măsurile fitotehnice (rotaţie - câmpul pentru obţinerea butaşilor urmează la minimum 3-4 ani după sfeclă, lucrările solului, fertilizarea, epoca de semănat, distanţele de semănat etc.) pot contribui la menţinerea valorii biologice, dar incorect folosite, pot schimba chiar raportul între parteneri, după cum prezintă Z. Stănescu şi A. Ştefănescu.

În continuare, prezentăm câteva secvenţe tehnologice pentru cultura indirectă, cu amestec de sămânţă - semănat în primăvară.

Fertilizarea - raportul N:P de fertilizare este de 1:0,8, folosindu-se formula N80P64, după cereale păioase pe soluri cu fertilitate mijlocie. După cartof, porumb, floarea-soarelui se dau 100 de kilograme de azot şi 80 de kilograme de fosfor. Potasiul, în funcţie de rezervele solului şi de premergătoare, se administrează în cantităţi de 50-120 de kilograme la hectar substanţă activă. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se dau sub arătură, în anul precedent, iar azotul - jumătate în toamnă, iar cealaltă jumătate la pregătirea patului germinativ. Bune rezultate se obţin şi cu îngrăşământul ternar complex 16,2-16,2-16,2, în cantitate de 500-600 de kilograme la hectar, administrat în primăvară. Recomandările în vigoare prevăd şi posibilitatea fertilizării cu 100 de kilograme azotat de amoniu (30-35 kilograme N) în timpul vegetaţiei - în cursul lunilor iunie-iulie (se aplică sau nu în funcţie de starea culturi).

Sămânţa şi semănatul - sămânţa elită se primeşte din fondul centralizat, pregătită pentru semănat. În ceea ce priveşte epoca de semănat, noile cercetări au demonstrat că aceasta trebuie să fie aceeaşi ca la sfecla de zahăr, cultura industrială, respectiv în primele zile după desprimăvărare. Întârzierea cu numai 15 zile reduce producţia de butaşi utili (cu greutatea de 100-300 grame) cu 20-24% şi schimbă structura (compoziţia) ploidică a acestora, reducându-se proporţia de butaşi din soiul mamă (A. Ştefănescu; Z. Stănescu).

Distanţa între rânduri este de 45 cm şi permite întreţinerea mecanizată a culturii cu cultivatorul de plante tehnice tipizat, după cum precizează I. Vulpe şi colaboratorii. Densitatea se stabileşte în vederea obţinerii a minimum 200.000 de butaşi utili la hectar. Pentru aceasta se vor semăna 440-500.000 de glomerule, reglându-se semănătoarea pentru o distribuţie pe rând din 5 în 5 cm. La această densitate de semănat nu se obţine întotdeauna cel mai mare număr total de butaşi la hectar, dar din punct de vedere al valorii biologice a acestora se dovedeşte net superioară, comparativ cu alte densităţi. Butaşii utili (cu diametrul de 2-8 cm sau greutatea de 100-300 grame) obţinuţi în cazul densităţii normale sunt suficienţi pentru plantarea a 4-5 hectare, pe când la densităţi mai mari şi mai ales mai mici, suprafaţa cultivată în anul al II-lea scade cu 1-3 hectare. Cantitatea de sămânţă necesară este, în general, de 13-15 kilograme la hectar la sourile plurigerme şi 7-8 kilograme la soiurile monogerme. Adâncimea de semănat este de 2-4 cm. Semănatul se face cu semănătoarea SPC-8, cu viteza de 5 km/h. Toate reglajele care se fac pentru sfecla de zahăr industrială trebuiesc respectate şi la semănatul pentru obţinerea butaşilor. Numărul de rânduri la o trecere (8) permite recoltatul fie cu dislocatorul - pe patru rânduri, fie cu combina CRS-2 - pe două rânduri (la o trecere).

Lucrările de îngrijire - sunt asemănătoare cu cele efectuate la cultura obişnuită a sfeclei de zahăr: prăşitul „orb“ până la răsărit sau în timpul răsăritului; 3-4 praşile mecanice executate până în luna iunie (când frunzele acoperă intervalul între rânduri), la adâncimi din ce în ce mai mari (până la 10-12 cm la ultima praşilă); două praşile manuale (de obicei la prima şi la a treia praşilă mecanică), un plivit târziu contra buruienilor înalte; combaterea puricilor de pământ şi a cercosporiozei (aceasta din urmă impunând 2-3 tratamente). Răritul culturilor nu este necesar, chiar la soiurile plurigerme, la care dintr-o glomerulă răsar frecvent două sau chiar trei plante. Lăsând între glomerule (la semănat) spaţiu de 5 cm pe rând, acesta este suficient pentru a permite butaşilor creşterea la dimensiunile normale. Cercetări efectuate de către A. Ştefănescu au arătat că lucrarea de rărit, în afară de cheltuielile pe care le implică, poate reduce producţia de butaşi utili (ca număr la hectar) cu 27,5% faţă de culturile la care nu s-a efectuat răritul. La culturile semănate cu intervalul pe rând între glomerule de 3 cm, reducerea prin rărit a proporţiei de butaşi valoroşi este mai mică, dar numărul lor nu este mai mare decât atunci când se seamănă distanţat la 5 cm şi nu se face răritul.

Folosirea erbicidelor în lupta împotriva buruienilor se face folosind fie amestecuri, fie succesiuni de produse, fără nici o diferenţiere faţă de culturile industriale de sfeclă de zahăr. Deşi în cazul aplicării de erbicide sunt necesare şi 1-2 lucrări de prăşit mecanic şi o lucrare de prăşit manual (eventual numai în vetre cu buruieni mai multe), costul lucrărilor de întreţinere nu este mai mare decât prin îngrijirea obişnuită, cu 3-4 lucrări de prăşit. Îndepărtarea butaşilor care dau lăstari floriferi este o lucrare obligatorie, care condiţionează certificarea (aprobarea) culturilor.

Recoltarea butaşilor - epoca de recoltare trebuie aleasă cu multă grijă. Butaşii scoşi prea devreme, când este cald (peste 6-7 grade Celsius noaptea) nu sunt bine maturaţi, îşi pierd uşor turgescenţa şi se păstrează greu în silozuri (Gh. Bîlteanu). Cel mai indicat este să se facă recoltatul când temperatura în cursul nopţii coboară la 2-3 grade Celsius, evitându-se însă, printr-o recoltare rapidă, pericolul ca butaşii să fie prinşi nerecoltaţi de geruri de noapte de minus 2, minus 4 grade Celsius, sau în grămezi, pe câmp, la temperaturi sub zero grade Celsius. Îngălbenirea majorităţii frunzelor (cu excepţia celor din mijlocul rozetei) şi uscarea celor bazale, asociată cu temperaturi sub 6-7 grade Celsius, când butaşii nu mai acumulează substanţa uscată, poate fi un bun indiciu al începerii recoltării. De obicei, se recoltează după 15 octombrie în Transilvania şi Moldova şi la sfârşitul lunii octombrie - primele zile din noiembrie, în câmpia Munteniei şi Olteniei.

Recoltatul cu combina de sfeclă CRS-2 dă cele mai bune rezultate, după cum afirma A. Ştefănescu şi colaboratorii. Mai întâi se lucrează cu maşina CSU + EI sau cu MTV-4, pentru îndepărtarea frunzelor cu 2 cm mai sus decât vârful butaşilor, pentru a nu distruge mugurii vegetativi. Ecartamentele în agregat trebuie stabilite în aşa fel încât roţile să ruleze pe intervalele dintre rânduri. Combina se adaptează prin: suspendarea aparatului de decoletare, a transmisiei pentru palpatori şi transportorii de frunze cu colete; reducerea paletelor dispozitivului de curăţire a rândurilor (cu 50 mm), a distanţei dintre discurile de dislocare (30 mm în zona de maximă apropiere) şi a distanţei dintre vergelele curăţitorului şi transportorului butaşilor la buncăr (la jumătate). Reglajele principale sunt următoarele: ecartamentele agregatului se stabilesc pentru a nu distruge plantele (diferenţiat pentru parcelare şi pentru recoltarea propriuzisă); paletele de curăţire a rândului la 2 cm mai sus de vârful butaşilor; brăzdarele de dislocare să pătrundă în sol la 2/3 din lungimea rădăcinilor.

În lipsa combinei, butaşii se pot disloca cu DSP-4, după care se strâng manual în grămezi. Se efectuează sortarea, îndepărtându-se cei cu mărime necorespunzătoare, deformaţi, ramificaţi, cu vârful înnegrit sau atacaţi de alte boli şi, concomitent, fasonarea, tăind frunzele şi o parte din peţioluri la 1,5-2 cm de capătul butaşilor şi al codiţei, dacă nu a rămas în sol. Se aleg pentru plantat butaşi cu greutatea între 100 şi 300 de grame, respectiv cu diametrul la colet de 2-8 cm. Butaşii mai mari nu asigură sporuri economice de producţie, se plantează greu, adeseori se constată goluri în lan. Ideal ar fi să se obţină numai butaşi de 100-200 de grame, consideră Gh. Bîlteanu. Este bine ca la sortarea butaşilor (în câmp sau la locul de însilozare), când sunt transportaţi direct de la combina CRS-2, aceştia să fie împărţiţi în 2-3 categorii de mărime, ceea ce uşurează organizarea lucrării de plantat şi asigură obţinerea de culturi mai uniforme în anul al II-lea. Când proporţia de butaşi mici (70-100 grame) este mare, aceştia nu se îndepărtează, ci se depozitează separat, putând fi folosiţi la plantare, dar cu densităţi mai mari (55.000-60.000 bucăţi pe hectar.).

Păstrarea butaşilor - pe timpul iernii, se face în silozuri semiîngropate. Lăţimea lor nu va fi mai mare de 80 cm, în cazul recoltării cu combina, deoarece proporţia sporită de impurităţi şi resturile de frunze fac păstrarea mai dificilă. Pentru un hectar sunt necesari aproximativ 50 de metri lungime de siloz (două silozuri a 25 de metri). La aşezarea butaşilor în siloz, se introduc, din 5 în 5 metri, tuburi din plastic, cu diametrul de 8-10 cm, care servesc pentru controlul temperaturii pe durata păstrării. Tuburilor li se perforează peretele pe înălţimea de 50-55 cm (cât înălţimea stratului de butaşi), rămânând neperforate porţiunea care se va acoperi cu pământ (50-70 cm) şi capătul care trebuie să iasă deasupra silozului cu 10 cm. Capătul superior se astupă vara cu un dop (de paie), iar iarna cu pământ. Temperaturile la care se realizează cea mai bună păstrare sunt de 2-3 grade Celsius. Temperatura de peste 6 grade Celsius determină pornirea în vegetaţie în creştere a butaşilor şi consumul substanţelor de rezervă, din care cauză se prind greu după plantat, emit puţini lăstari floriferi şi produc puţină sămânţă. La 8-10 grade Celsius, pierderile de butaşi pot ajunge la 40-70%, pe toată durata păstrării, după cum prezintă A. Ştefănescu şi colaboratorii. La zero grade Celsius şi minus 1 grad Celsius, butaşii îngheaţă şi, dacă dezgheţarea nu survine la timp scurt, se strică. În caz de îngheţ, se vor lua măsuri de dezgheţare lentă (la temperatura de 2-3 grade Celsius). Pentru o bună păstrare, acoperirea cu pământ se face doar parţial, pe coamă putându-se pune doar paie sau pleavă.

Când temperatura în interiorul silozului scade la 2-3 grade Celsius, se face acoperirea definitivă. În caz de geruri puternice, se acoperă suplimentar cu paie, coceni, gunoi de grajd proaspăt. Când temperatura urcă peste 6 grade Celsius, se subţiază stratul de pământ de pe coamă la 5 cm. Dacă nu se revine la temperatura normală, atunci se fac şi dezlipiri pe laturile silozului, pe lungimi de 1 m, distanţe la 2-3 metri, silozul refăcându-se din nou la coborârea temperaturii până la 2 grade Celsius. Dacă acest lucru nu se realizează, înseamnă că există focare de mucegăire-putrezire, situaţie în care se desface silozul (pe vreme bună) şi se sortează butaşii. Controlul temperaturii se face cel puţin din 10 în 10 zile, notându-se în registrul de evidenţă (obligatoriu). Este necesară folosirea de raticide, pentru a preveni pagubele produse de şoareci şi alte rozătoare. Când există pericolul atacului de molie a sfeclei (Scrobipalpa ocellatella), mai frecvent în sud-estul ţării, se prăfuiesc butaşii înainte de însilozare cu produsele indicate de către laboratorul fitosanitar judeţean.

Victor VĂTĂMANU