Semănatul porumbului pentru siloz în cultură pură

Semănatul cuprinde o serie de parametrii, printre care un loc important îl ocupă, după cum prezintă I. Moga şi colaboratorii, epoca de semănat, densitatea de semănat, dispunerea plantelor în spaţiu, adâncimea de încorporare a seminţei în sol.

Epoca de semănat corect realizată poate determina o parcurgere normală a răsăritului şi dezvoltării plantelor, în condiţiile unei valorificări mai eficiente a rezervei de umiditate acumulate în sezonul rece, cât şi a unor avantaje în lupta cu buruienile prin fenomenul de competiţie. În ultimele decenii, în ţările mari cultivatoare de porumb s-a observat o tendinţa de grăbire a semănatului. De exemplu, în SUA, dacă înainte se indică începerea semănatului porumbului când temperatura solului la nivelul de încorporare a seminţei depăşea 5 grade Celsius, în ultimele decenii cercetătorii şi fermieri recomandă începerea semănatului la temperaturi de 8-10 grade Celsius. O situaţie similară s-a observat şi în condiţiile ţării noastre.

În condiţiile Câmpiei Bărăganului, porumbul pentru siloz a produs cu atât mai puţin cu cât semănatul s-a întârziat. Semănatul la sfârşitul lunii aprilie, comparativ cu epoca de la începutul lunii aprilie, a determinat o scădere a producţiei cu 9% la SU, cu 14% la UN şi cu 17% la PD, iar semănatul la 10 mai a înregistrat o diminuare a producţiei cu 16% la SU, cu 26% la UN şi cu 28% la PD. Scăderile mai pronunţate ale cantităţilor de unităţi nutritive şi de proteină digestibilă se explică prin micşorarea mai pronunţată a ponderii de participare a ştiuleţilor din producţia totală, la varianta semănată la începutul lunii aprilie proporţia de ştiuleţi raportată la masa verde a fost de 37,6 %, la epoca din 20 aprilie de 23,5%, iar la epoca din 10 mai, de numai 19,1%.

În experimentările efecuate la Valu lui Traian, întârzierea epocii de semănat cu 30 de zile faţă de începutul epocii optime de semănat a determinat scăderea producţiei porumbului pentru siloz cu 49%. Cercetările întreprinse în zonele ecologice mai favorabile sub aspectul precipitaţiilor au relevat că epoca de semănat a influenţat în măsură mai mică producţia şi calitatea porumbului pentru siloz, însă şi aici depăşirea epocii optime de semănat cu mai mult de 10-12 zile a condus la diminuarea producţiei cu 10-15%. În regim irigat, întârzierea epocii de semănat cu 10-15 zile faţă de epoca optimă nu a determinat o scădere semnificativă a producţiei şi calităţii porumbului pentru siloz, în schimb plantele au ajuns la epoca optimă de recoltare mai târziu cu 4-6 zile. Tratarea seminţei cu fungicide a  înlăturat pericolul „clocirii boabelor“, în timp ce eventualele temperaturi scăzute ce pot surveni în primele zile după răsărit, distrug în cel mai rău caz sistemul foliar, plantele refăcându-se la scurt timp după încălzirea temperaturii. În consecinţă, semănatul porumbului pentru siloz este de dorit să se facă la începutul epocii optime, respectiv la realizarea temperaturii de 8 grade Celsius la adâncimea de încorporare a seminţei, care calendaristic înseamnă începutul lunii aprilie în zonele de câmpie şi mai târziu cu 8-12 zile în zonele colinare.

Densitatea optimă de semănat 

Prin densitate optimă se înţelege realizarea unei stări de echilibru în competiţia plantelor de porumb pentru umiditate, lumină şi elemente nutritive accesibile. Creşterea echilibrată a densităţii de semănat determină o sporire a suprafeţei foliare şi, în consecinţă, solul fiind mai bine umbrit apa este folosită cu precădere în procesul de transpiraţie, sporind astfel eficienţa valorificării acesteia. Pe timp secetos, o densitate mărită grăbeşte epuizarea rezervei de apă accesibilă; în această situaţie frunzele de la baza plantelor încep să se usuce, iar când insuficienţa apei se manifestă în perioada mătăsitului, o bună parte din plante rămân sterile. Înăuntrul lanului de porumb gradul de umbrire la nivelul frunzelor inferioare se află într-o relaţie directă cu indexul foliar; în lanurile cu densităţi mari etajul inferior al frunzelor are un consum energetic mai intens decât randamentul asimilaţiei. Creşterea densităţii de semănat determină o uşoară creştere a înălţimii plantelor şi a înălţimii inserţiei ştiuleţilor, fapt pentru care scade rezistenţa la cădere.

La densităţi mari, apariţia paniculului şi mătăsitul au loc cu o întârziere de 3-5 zile; dacă în această fază de vegetaţie se manifestă seceta, creşte şi mai mult decalajul între apariţia paniculelor şi mătăsit, când ştiuleţii se formează incomplet sau nu se mai formează deloc. Densitatea de semănat determină atât nivelul producţiei, cât şi încărcătură energetică a porumbului pentru siloz. Sub acest aspect, prin densitate se încearcă realizarea unei eficienţe maxime exprimate printr-o producţie mare şi în acelaşi timp prin obţinerea unei încărcături energetice optime pe unitatea de produs. Încărcătura energetică ridicată, care este importantă, mai ales pentru bovinele cu producţii de performanţă, se obţine atunci când ponderea de participare a ştiuleţilor la producţia totală, raportată la substanţă uscată, este de cel puţin 50 %. În general, cu cât încărcătură energetică este mai mare cu atât necesarul de nutreţuri concentrate este mai mic, fapt ce sporeşte rentabilitatea sectorului zootehnic.

Porumbul a devenit o cultură intensivă o dată cu extinderea în cultură a hibrizilor şi în condiţiile combaterii eficiente a buruienilor, a asigurării necesarului de elemente nutritive şi prin creşterea corespunzătoare a densităţii de semănat. Este curios faptul că încă din perioada anilor 1900, experimentările făcute în diferite ţări au evidenţiat posibilitatea sporirii densităţii de semănat cu 5-15 mii plante/hectar faţă de cea folosită în practică. Necesitatea creşterii densităţii de semănat a fost dovedită şi în România de experimentările întreprinse în cadrul ICAR. Aceste cercetări au evidenţiat ca optime densităţile la care ne referim în practica agricolă, mai ales în gospodăriile private, porumbul se seamănă cu densităţi de cel mult 20 mii plante/hectar. Cercetările întreprinse au evidenţiat ca optimă pentru cultura de porumb siloz densitatea de 40-50 mii plante/hectar. Cercetările efectuate au menţionat ca optime densitatea de 40-50 mi plante/hectar în zona cernoziomurilor din sudul ţării şi de 50-60 mii plante/hectar în zonele cu precipitaţii ceva mai bogate. La aceste densităţi ştiuleţii au avut o pondere de participare la producţia totală de peste 30% (raportat la masă verde). Mărirea sau micşorarea acestor densităţi a avut ca rezultat scăderea producţiei sau micşorarea proporţiei de participare a ştiuleţilor la producţia totală.

În regim irigat, în perioada menţionată, densitatea la semănat de 70-80 mii plante/hectar s-a dovedit cea mai indicată. Pe cernoziomul din sudul ţării s-a pus în evidenţă o corelaţie pozitivă între rezerva de umiditate din sol în preajma semănatului şi densitatea plantelor, care a dus la concluzia necesităţii stabilirii densităţii de semănat în funcţie de rezerva de apă existentă în sol la semănat, putând mari densitatea cu până la 30% în anii cu rezervă mai mare de 250 mm şi micşorând densitatea cu până la 30% în anii cu rezervă mai mică de 150-180 mm. Cercetările urmărite în zonele colinare din Transilvania şi Câmpia Banatului, în regim neirigat, au evidenţiat ca optime pentru porumbul siloz, independent de grupa de precocitate a hibridului, densitatea de 60-70 mii plante/hectar. În regim irigat, independent de zona ecologică şi de grupa de precocitate a hibridului, densitatea de 8090 mii plante/hectar este cea mai indicată; la această densitate se obţin nu numai producţiile cele mai mari, ci şi încărcătura energetică optimă la unitatea de produs. Mărimea spaţiului de nutriţie este mai importantă decât formarea spaţiului de nutriţie.

Cercetările întreprinse au relevat faptul că prin semănatul în rânduri la 70-80 cm se realizează o dispunere proporţionată a sistemului radicular şi o umbrire mai timpurie a solului, fapt pentru care apa se valorifică mai eficient. Semănatul în rânduri mai largi de 80 cm determină o uşoară scădere a producţiei şi o luptă mai puţin eficientă cu buruienile, în timp ce semănatul în rânduri mai apropiate îngreunează lucrările de întreţinere şi de recoltare. Prin adâncimea de încorporare a seminţelor se urmăreşte o amplasare a acestora în stratul mai umed al solului, capabil să asigure încolţirea şi răsărirea uniformă a plantelor. Este important ca semănatul să se facă la aceeaşi adâncime pentru a se evita răsărirea eşalonată. Este cunoscut faptul că prin semănatul mai adânc, fiecare centimetru de adâncime în plus întârzie răsăritul, în funcţie de temperatura solului, cu 5-30 de ore. De aceea adâncimea de semănat nu trebuie să depăşească nivelul minim care asigură seminţei umiditatea necesară pentru răsărit. Pe solurile uşoare şi mijlocii adâncimea optimă de încorporare a seminţei este cea de 5-6 cm, iar pe solurile mai grele 4-5 cm. În primăverile mai reci şi umede este de dorit ca semănatul să nu depăşească adâncimea de 4 cm.

Semănatul porumbului în cultură intercalată cu soia pentru siloz

Cercetările întreprinse în România au precizat că, dintre leguminoasele anuale, soia se pretează cel mai bine pentru cultura intercalată cu porumbul. În aceste condiţii, s-a manifestat un grad ridicat de stânjenire reciprocă, motiv pentru care producţiile au fost sensibil mai scăzute decât în cultură pură, dar s-a îmbunătăţit semnificativ raportul energo-proteic. Primele cercetări care au încercat să precizeze genotipurile compatibile pentru cultura intercalată de porumb cu soia pentru siloz, în care efectul de stânjenire reciprocă să fie minim, au fost făcute la SCA Mărculeşti, în Câmpia Bărăganului.

Date fiind progresele obţinute în ameliorarea porumbului şi în cunoaşterea în mai mare măsură a exigenţelor plantelor faţă de condiţiile de mediu, au fost reluate cercetările din domeniul culturii intercalate de porumb cu soia pentru siloz. Ca o noutate faţă de cercetările anterioare, s-au folosit hibrizi timpurii de porumb şi soiuri tardive de soia, iar plantele de porumb au fost semănate la distanţă între rânduri de 100 cm, iar cele de soia la 50 cm faţă de rândurile de porumb; în aceste condiţii, spaţiul de nutriţie a fost ocupat mai judicios şi plantele au beneficiat de condiţii normale de luminozitate. În cazul unui hibrid timpuriu de porumb (de tip Fundulea 102), raportul optim între porumb şi soia se înregistrează când porumbul se seamănă cu 50-60 mii plante/hectar şi soia cu 100 mii plante/hectar, la care sporul faţă de porumbul în cultură pură este de până la 26% la UN şi 132% la PD; în această variantă, unitatea nutritivă conţine 65-71 grame PD, faţă de numai 36-38 grame la porumbul semănat în cultura pură.

Dacă se analizează efectul interacţiunii factorilor urmăriţi asupra culturii intercalate, când s-au semănat hibrizi de porumb semitimpurii, se evidenţiază superioritatea variantei în care porumbul s-a semănat cu 50 mii plante/hectar şi soia cu 100 mii de plante/hectar, în care porumbul în cultură pură a fost depăşit cu 25% la UN şi cu 137% la PD, încărcătura proteică ajungând la 77 grame PD la UN; în această variantă, cantitatea de proteină digestibilă depăşeşte 1.100 kilograme/hectar. Este interesant de urmărit şi gradul de stânjenire a componentelor culturii intercalate. În cazul unui hibrid de porumb timpuriu sau extratimpuriu pe media densităţilor de 50 sau 60 mii plante/hectar, la care se obţin avantajele maxime de producţie şi de calitate, se poate constata că soia are un efect moderat şi semnificativ de stânjenire numai asupra tulpinilor de porumb, în timp ce producţia de ştiuleţi nu este influenţată semnificativ. În condiţiile însămânţării celor două componente, porumbul nu a influenţat semnificativ producţia de soia. Toate aceste rezultate obţinute în cercetarea agricolă românească atestă posibilitatea însămânţării porumbului în cultură intercalată cu soia pentru siloz când se cultivă hibrizi timpurii sau semitimpurii de porumb şi soiuri tardive de soia, după schema amintită, şi când, în perioadele secetoase, se aplică norme moderate de apă.

Victor VĂTĂMANU