Sisteme de irigaţii în România

Sisteme de irigaţii în România

Sistemul de irigaţii Nedeia-Măceşu Cadrul natural şi principalele caracteristici ale amenajării

Suprafaţa sistemului de irigaţii Nedeia-Măceşu este de 55.620 de hectare. Este amplasat în partea de sud a Olteniei, fiind delimitat de Valea Desnatuiului la vest, de râul Jiu la est şi de Lunca Dunării la sud. A intrat în funcţiune eşalonat, începând din anul 1979, iar la capacitate totală în 1982. Din punct de vedere climatic, acest perimetru se caracterizează prin temperaturi medii anuale de aproximativ 11 grade Celsius. Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie), după datele din staţiile meteorologice limitrofe, variază între 22,7 şi 23,2 grade Celsius. Frecvenţa medie a zilelor de vară este de 112-116, iar a zilellor tropicale - de 48-49. Precipitaţiile medii multianuale de la staţiile meteorologice învecinate înregistrează valori de 510 mm la Segarcea şi 523 mm la Craiova. Sistemul de irigaţii Nedeia-Măceşu este amplasat în zona centrală a Câmpiei Olteniei, cunoscută şi sub denumirea de Câmpia Segarcea, în cadrul căreia se separă două unităţi geomorfologice principale, şi anume: câmpia înaltă piemontană (Piemontul Getic) şi câmpia joasă, constituită din terasele Dunării. Câmpia înaltă piemontană se evidenţiază, în cadrul perimetrului, la nord de linia Lipovu-Segarcea-Dranic şi ocupă 35% din suprafaţa amenajată. Are cotele cele mai ridicate şi se caracterizează prin platouri largi şi plane, uşor ondulate. Acestea sunt presărate cu numeroase depresiuni (crovuri) de forme diferite, cu suprafeţe de la un hectar la cinci hectare şi chiar mai mult şi cu adâncimi variind cel mai frecvent între 1,5 şi 2 metri. Aceste depresiuni (crovuri), denumite de localnici „lacuri“, colectează apa rezultată din topirea zăpezilor şi din ploi, după caz, care stagnează uneori timp îndelungat din cauza, în primul rând, a drenajului intern defectuos. Fiind situate pe cumpăna apelor, acestea se pare că s-au format prin obturarea obârşiilor văilor, ca urmare a unui drenaj extern „împiedicat“, la care a contribuit şi fenomenul de tasare a sedimentelor loessoide. Tot în câmpul înalt se evidenţiază, de asemenea, prezenţa unei serii de văi afluente Jiului şi Desnatuiului. Câmpia joasă ocupă 65% din suprafaţa perimetrului amenajat. Trecerea de la câmpia înaltă la câmpia joasă se face lent, prelungindu-se pe distanţe mari. În această zonă, aspectul reliefului este exprimat de succesiunea diferitelor niveluri de terase ale Dunării, în număr de cinci: terasă joasă (Ciuperceni), cu altitudinea relativă de 8-12 metri, terasă inferioară (Corabia) cu altitudinea relativă de 15-22 metri, terasă superioară (Băileşti) cu altitudinea relativă de 27-35 metri, terasă înaltă (Flămânda) cu altitudinea relativă de 50-60 metri şi terasă veche (Perişor) cu altitudinea relativă de 70-80 metri. Relieful teraselor este, în general, plan şi slab ondulat datorită denivelărilor prin succesiunea acestora. În cadrul teraselor, microrelieful prezintă însă variaţii, mai ales în cazul terasei superioare, unde se individualizează zone uşor depresionare de formă alungită sau ovală, cu denivelări variind între 1 şi 3 metri. Din punct de vedere geologic, perimetrul amenajat este amplasat pe două unităţi structurale: Câmpia Română şi Piemontul Getic. Formaţiile geologice sunt pe majoritatea suprafeţei de vârstă cuaternară. Depozitele de suprafaţă pe care s-au format solurile atât în terase, cât şi în câmpul înalt sunt constituite din material loessoid, cu textură variabilă, de la lutonisipoasă până la lutoargiloasă. Grosimea stratului de loess sau a depozitelor loessoide variază, în general, între 5 şi 15 metri. Solul predominant este de tip cernoziomic şi ocupă circa 75% din suprafaţa perimetrului amenajat. Partea de nord a acestuia, reprezentând circa 25% din suprafaţă, este ocupată de luvisoluri tipice situate pe loess lutoargilos, în cadrul căruia se întâlnesc, pe suprafeţe relativ restrânse, şi stagnosol şi loess argilolutos. În continuare, spre sud, urmează o bandă de soluri cernoziomice argiloiluviale tipice pe loess lutoargilos de depresiune. După aceste soluri, se continuă cu cernoziomurile cambice tipice situate pe loess, care ocupă cea mai mare parte din suprafaţă. O zona mai restrânsă situată aproape de limita sudică a perimetrului amenajat este ocupată de cernoziomul tipic lutonisipos de pe nisipuri şi de cernoziomul vermic pe loess lutos. Aici se întâlnesc frecvent petice de sol slab solonetizat. Sursă de apă este Dunărea, de unde este preluat un debit de 42 mc/s de către staţia de pompare de bază SPA 1, care are o putere instalată de 6 megawaţi. Debitul de 42 mc/s este refulat în canalul Cao, care traversează lunca până la baza zonei înalte, pe o lungime de 5,8 kilometri. Acest canal este pavat cu dale în întregime şi are următoarele elemente ale secţiunii transversale: b = 5 metri, B = 30 metri şi H = 5 metri. Din acest canal, apa este preluată din staţia de pompare SPA 2, din apropierea localităţii Nedeia, şi refulată (Q = 39 mc/s) în canalul CA 1, care are următoarele elemente conctructive ale secţiunii: b = 7 metri, B = 27 metri şi H = 4 metri. Din acest canal, apa este distribuită prin canalele de distribuţie, pe întreg teritoriul amenajat. Lungimea totală a canalelor din cadrul acestui perimetru este aproximativ 145 de kilometri. Puterea instalată în staţia de pompare de la Nedeia (SPA 2), inclusiv din repompările din zona înaltă, totalizează 48,2 megawaţi. Adăugând la aceasta puterea instalată la staţia de pompare de bază (SPA 1), precum şi cea din staţiile de punere sub presiune se ajunge la o putere totală instalată în sistem de 95,1 megawaţi. Reţeaua de canale din cadrul sistemului este căptuşit în proporţie de 85%. Tipul de amenajare este prin conducte îngropate pe întreaga suprafaţă. Din aceasta, 28.727 de hectare sunt prevăzute cu staţii centralizate pentru crearea presiunii necesare metodei prin aspersiune, iar 28.893 de hectare sunt echipate, de asemenea, cu staţii centralizate, cu posibilitatea de a se iriga atât prin aspersiune, cât şi prin brazde (tip bivalent).
 
Evoluţia nivelului apei freatice

În perioada efectuării studiilor pentru proiectare, din suprafaţa de peste 55.620 de hectare, nivelul freatic era mai coborât de 5 metri pe o suprafaţă de peste 52.000 de hectare; pe diferenţa de suprafaţă era cuprins între 3 şi 5 metri, în timp ce niveluri mai ridicate de 3 metri practic nu au fost întâlnite în cadrul acestui perimetru. În anul 1984 au apărut şi niveluri până la 1 metru pe o suprafaţă de 120 de hectare, 1-2 metri pe 1.525 de hectare şi 2-3 metri pe 2.300 de hectare. În acelaşi timp, suprafaţa cu nivel mai coborât de 5 metri s-a redus de la 52.000 la aproximativ 42.000 de hectare. În continuare, până în anul 1988, s-a constatat următoarea evoluţie: - suprafeţele cu nivelul freatic până la 1 metru s-au menţinut şi în anul 1985 aproximativ la aceeaşi mărime, crescând în 1986 până la circa 600 de hectare, reducându-se apoi substanţial în 1987 la circa 200 de hectare şi apoi la circa 80 de hectare în 1988; - suprafeţele cu nivelul freatic situate între 1 şi 2 metri au crescut treptat până în 1987, când au atins circa 2.700 de hectare, pentru ca apoi în 1988 să se reducă la circa 2.240 de hectare; - suprafeţele cu nivelul freatic de la 2 la 3 metri au crescut progresiv până în 1988, când au ajuns la circa 6.700 de hectare; în cazul nivelului freatic situat la 3-5 metri, s-a ajuns la circa 10.000 de hectare în 1988 (în toată perioada 19851988 a oscilat în jurul a 9.000 de hectare, de fapt între 8.000 şi 10.000 de hectare); - suprafeţele cu nivel freatic mai coborât de 5 metri s-au redus treptat, de la circa 42.000 de hectare, cât reprezentau în 1984, la circa 36.500 de hectare în 1988. Se face menţiunea că nivelurile mai coborâte de 5 metri identificate în acest sistem nu depăşesc în general 12 metri adâncime. În concluzie, rezultă că în perioada 1984-1988, fluctuaţiile anuale de niveluri în plus sau minus s-au produs în cadrul ecartului de până la 2 metri. În cazul nivelurilor mai coborâte de 2 metri, se constată o tendinţă generală de creştere a suprafeţelor cu niveluri mai ridicate (2-3 metri) şi de reducere a celor cu niveluri mai de adâncime (mai jos de 5 metri). Suprafeţele cu niveluri mai ridicate (mai sus de 3 metri) se localizează mai ales în partea de sud-est a sistemului, fiind încadrate aproximativ de localităţile Padea, Măceşu de Sus şi Comosteni.
 
Evoluţia chimismului apei freatice

Pentru urmărirea chimismului apei freatice au fost recoltate anual probe de apă (în una sau două etape în perioada de vegetaţie) din 65 de staţionare hidrogeologice reprezentative. În urma analizelor efectuate pe parcursul a 5 ani, a rezultat că reziduul mineral total se înscrie între 0,5 şi 1 gram/litru, fără a constata creşteri cumulative. Excepţie fac câteva foraje situate în jumătatea de sud a perimetrului amenajat, unde s-a depăşit limita de 1 gram/litru, neînregistrându-se valori care să depăşească 1,5 grame/litru. Analizele efectuate au avut, de asemenea, în vedere prezenţa anionului acid NO3. Ţînând seama de condiţiile impuse de standardele în vigoare, depăşirea limitei admise a fost semnalată într-un număr restrains de foraje, tot în jumătatea de sud a amenajării, în anul 1988. Oricum, pe viitor este necesar a se proceda cu atenţie în ceea ce priveşte evoluţia acestuia în legătură cu calitatea apei pentru băut.
 
Evoluţia solurilor

Prima etapă de recoltare şi analiză a probelor de sol din profiluri pedologice de control a fost efectuată în 1982, urmând ca aceasta să fie luată în consideraţie ca „etapă de referinţă“ pentru evoluţia solurilor irigate în cadrul acestui perimetru. Rezultatele acestei etape au pus în evident un conţinut al reziduului mineral total de 30-70 miligrame/100 grame sol. În urma analizelor, s-a constatat că au fost şi câteva cazuri izolate, când s-a ajuns şi la 80 miligrame/100 grame sol, iar la un profil s-a ajuns chiar şi la 130 miligrame/100 grame sol, la adâncimea de 200 cm. Faptul că în acest perimetru au fost puse în evidenţă încă de la studiile efectuate pentru proiectare şi soluri slab solonetizate, este necesar ca în viitoarele etape de cercetare a evoluţiei solurilor, să se insiste cu precădere în zonele care ridică asemenea probleme.

Victor VĂTĂMANU