Soarecele de camp - rozator daunator agriculturii

Șoarecele de câmp (Microtus arvalis) este una dintre speciile cele mai dăunătoare pentru culturile agricole din țara noastră. El este răspândit atât în Europa, cât și în Asia. În România, este întâlnit în toate zonele cu terenuri înierbate, dar și în cultură, până la altitudini de 750 de metri. El evită însă pădurile, preferă regiunile cu climă uscată și cu ierni blânde, așa cum oferă habitatul destinat culturilor agricole.

---

Un șoarece matur măsoară 10-12 cm lungime și cântărește 30-40 de grame. Pe spate are blană de culoare cenușiu-roșcată, iar pe pântece, culoarea este cenușiu deschis. Picioarele sunt cenușii, coada este scurtă, de numai 2-4 cm, de unde și denumirea populară de „șoarec berc”. În anii cu toamne secetoase, ei pot să-și facă provizii însemnate și să se asigure de hrană îndestulătoare. O iarnă ușoară, urmată de o primăvară uscată este tot ce trebuie ca șoarecii să devină un mare pericol pentru agricultori. Ei produc pagubele cele mai mari în anii agricoli cei mai slabi. În anii favorabili pentru ei, mulțimea lor se poate deduce după numărul mare de găuri ce se văd, încât uneori pământul se lasă sub picior, fiind străbătut de numeroase galerii. De obicei, șoarecii de câmp trăiesc în familii numeroase, făcând sub pământ o rețea foarte încurcată de galerii, situate la aproximativ 30 cm adâncime. Galeriile comunică cu exteriorul prin numeroase deschideri. Între acestea, se pot observa cu ușurință cărări înguste și bătătorite, fiindcă șoarecii merg întotdeauna, și toți, pe aceeași urmă. Șoarecii de câmp nu fac în mod obișnuit mușuroi. Numai în perioada recoltării cerealelor și a altor produse, când nu au timp să care boabele în galerii, adună la un loc boabe și spice întregi, le fac grămadă și le învelesc cu pământ, formând așa-numitele „mișune”. În general, ele sunt mai mari decât cele de cârtiță, iar desimea lor depinde de recoltă și de mulțimea șoarecilor. Fiecare colonie are o încăpere principală săpată mai adânc decât rețeaua de tuneluri. Aici nasc femelele și tot aici se dezvoltă puii. Această încăpere este foarte greu de găsit, chiar și apa ajunge cu greutate acolo. Numai o ploaie prea mare și de lungă durată poate face ca apa să pătrundă până la încăperea principală și atunci îneacă atât puii, cât și șoarecii vârstnici, care s-au refugiat în acel loc. Astfel se explică de ce anii secetoși favorizează înmulțirea acestor dăunători, iar anii ploioși, cu ierni aspre și zăpadă multă, nu le sunt favorabili. Șoarecii de câmp se înmulțesc, în general, de 4-8 ori pe an și de fiecare dată o femelă naște, în medie, 4-8 pui (chiar 10-12), care ajung la maturitate după 30-60 de zile, dând naștere, la rândul lor, altor generații. Având în vedere că durata vieții șoarecelui de câmp este de 18-19 luni, printr-un simplu calcul se poate constata că dintr-o singura pereche pot lua naștere aproape 10 mii de șoareci pe an. Spre deosebire de hârciogi și popândăi, șoarecii de câmp nu iernează. Ei sunt activi în tot cursul anului, atât ziua, cât și noaptea. După împerechere, șoarecii se despart și formează noi colonii, mai mici, mai departe sau mai aproape de colonia-mamă. De obicei, pleacă șoarecii vârstnici, cei tineri rămân pe loc în locuința părintească și cu oarecare rezerve de hrană. Această migrare se face numai în perioada recoltării și numai după ce șoarecii bătrâni au căutat locul și s-au încredințat asupra posibilităților de hrană și siguranță. Preferă terenurile tari, acoperite cu ierburi, digurile, lucernierele etc. Atunci când este matur, șoarecele de câmp mănâncă aproximativ 20 de grame de orice fel de semințe. S-a calculat că un singur exemplar consumă pe an aproximativ 7 kilograme de boabe și 11 kilograme de plante verzi, și asta pe lângă ce risipește și murdărește. Toamna, îndată ce începe semănatul, mai ales pe pământ uscat, șoarecii consumă o parte din sămânță, iar în culturi apar vetre goale; iarna, când câmpul nu este acoperit, șoarecii rod semănăturile verzi până la rădăcină și, câteodată, mănâncă și rădăcina. De asemenea, fac galerii sub zăpadă, în căutarea hranei. Primăvara, ei „pasc” grâul, orzul, secara, lucerna, trifoiul etc., apoi răscolesc și pământul, consumând rădăcinile cerealelor. La semănatul porumbului, șoarecii găsesc rândul pe care s-au pus boabele și le consumă. Vara, când spicul cerealelor este în pârgă, unii culcă spicele, îndoind paiul aproape de pămânat, apoi retează spicul, iar o altă ceată le adună și le acoperă cu pământ, făcând așa-numitele „mișune”. Dacă cerealele sunt adunate în clăi, șoarecii se duc acolo și continuă atacul. Apoi se îndreaptă spre lanurile de porumb și rod știuleții. La recoltatul porumbului, adună mai mulți știuleți la un loc și îi acoperă cu pământ. După ce s-au recoltat toate culturile, șoarecii desfac mormanele, bat spicele și știuleții și cară boabele în încăperea-magazie. Boabele sunt transportate în punga de sub fălci. Până când dă zăpada, șoarecii atacă în șuri, în magazii, în hambare, în silozurile de cartofi, sfeclă, morcovi, fructe etc., unde, pe lângă stricăciunile produse prin roadere, murdăresc produsele și răspândesc diferite boli. Uneori, ei rod și scoarța puieților sau a pomilor. Șoarecii au și mulți dușmani naturali, ca: bufnița, cucuveaua, șoimul, cioara, dihorul, ariciul, nevăstuica, vulpea etc. Periodic, sunt nimiciți și de unele epidemii. În culturile de grâu, când se observă 10 colonii la hectar, în faza de răsărireînfrățire, se recurge la combaterea chimică. Perioada optimă de combatere este primăvara, în lunile martie-aprilie, și toamna, în lunile octombrie-noiembrie, când vegetația nu este dezvoltată. Având în vedere produsele existente, combaterea se face mai ales cu momeli de fosfură de zinc 3%; la 1 kilogram de boabe de porumb sau grâu, înmuiate în prealabil timp de 24 de ore și zvântate, se adaugă 30 de grame de fosfură de zinc și, eventual, 30 de mililitri de untdelemn. Momelile mai pot fi făcute și dintr-un amestec de 3 părți fosfură de zinc cu 100 de părți de morcovi, cartofi tăiați, tărâțe, plante verzi suculente (trifoi, lucernă etc.), tăieței de sfeclă de zahăr etc. În ziua premergătoare aplicării momelilor, se identifică și se marchează zonele de atac. Momelile se introduc în galerii cu multă grijă, cei care lucrează fiind obligați să poarte echipament de protecție (mănuși, costume etc.), otrava fiind foarte puternică. În zonele cu vegetație nu prea dezvoltată, se pot face stropiri cu diferite substanțe indicate de către specialiștii Laboratorului Fitosanitar Județean, în doza și la momentul indicat prin buletinele de avertizare. Se mai pot aplica și granule de tip Delicia - 10-20 granule/animal. În unele situații, se poate face și gazarea cu tablete de tip Delicia, Gastoxin sau Photoxin, 3-5 tablete la un sistem de galerii, după care orificiile se astupă cu pământ. Acolo unde este posibil, se va recurge și la inundarea galeriilor. Pentru ca măsurile pentru distrugerea șoarecilor de câmp să dea rezultate, trebuie ca lupta să fie dusă de către toți agricultorii, în același timp și fără cruțare de muncă și de cheltuieli.
Victor VĂTĂMANU