Soluţii tehnologice pentru cultura de rapiţă

Rapiţa este una dintre cele mai importante plante oleaginoase din lume. Rapiţa face parte din familia Brassicaceae (Cruciferae). Pe mapamond se cultivă două specii de rapiţă, şi anume: Brassica napus ssp oleifera (rapiţa colza) şi Brassica napus ssp sylvestris (Brassica campestris - rapiţa navetă). Graţie activităţii de creare de noi soiuri, s-a reuşit aducerea pe piaţă a unui soi de canola, obţinut şi din Brassica junea (muştarul vânat).

În ceea ce priveşte suprafaţa cultivată la nivel mondial în ultimii trei ani, aceasta a ajuns la circa 26.450.000 de hectare, iar la nivel european la circa 5.200.000 hectare. Dacă analizam suprafeţele prezentate comparativ cu suprafeţele cultivate cu floarea-soarelui, respectiv circa 21.450.000 hectare la nivel mondial şi circa 12.400.000 hectare la nivel european, constatăm că rapiţa a depăşit suprafaţa cultivată cu floarea-soarelui la nivel mondial, dar pe plan european, suprafaţa tinde să ajungă la jumătatea suprafeţelor cultivate cu floarea-soarelui. Suprafeţele cultivate la nivel mondial sunt o consecinţă a faptului că rapiţa de toamnă devine o materie primă care înlocuieşte produsele rezultate din ţiţei şi gaze, pe cale de epuizare, rapiţa putând fi considerată materie din surse regenerabile, inepuizabilă în timp.

Analizând economic, din 100 de kilograme de seminţe de rapiţă cu un conţinut mediu în ulei de circa 40%, se obţin 60-70 de kilograme de şroturi cu 12-14% conţinut rezidual de ulei şi circa 30-40 kilograme de ulei. Din punct de vedere chimic, uleiul de rapiţă are 11% oxigen, ceea ce permite o combustie mai curată. Drept consecinţă, cantitatea de oxid de carbon din gazele de eşapament se reduce cu circa 50%. De asemenea, capacitatea de lubrifiere a uleiului de rapiţă este superioară celei când se foloseşte motorina ca şi combustibil. O importanţă deosebită o are şi folosirea în consumul uman al uleiului de rapiţă, datorită conţinutului de acizi graşi mono- şi polinesaturaţi. Uleiul de rapiţă conţine acid alpha-linoleic, un acid gras Omega 3, şi acidul linoleic, un acid gras Omega 6. Aceşti doi acizi graşi sunt esenţiali în dietă datorită faptului că organismul uman nu-i poate produce.

Din punct de vedere nutriţional, proporţia de 2:1 Omega 6/Omega 3 este ideală. De o importanţă deosebită este şi faptul ca uleiul de rapiţă are cel mai scăzut nivel de grăsimi saturate dintre toate uleiurile vegetale, fiind lipsit de colesterol. De asemenea, uleiul de rapiţă este ideal pentru prăjire. Densitatea optimă a plantelor de rapiţă de toamnă constituie un element-cheie în obţinerea unei producţii ridicate. Din practică, densitatea optimă este de 40-45 de plante recoltabile/metrul pătrat, ţinându-se seama şi de recomandările specifice hibridului cultivat. Numărul de plante recoltabile influenţează în mod direct elementele productivităţii, cum ar fi: numărul de ramificaţii pe plantă; numărul total de silicve; numărul de seminţe în silicvă; masa a o mie de boabe (MMB).

Experienţele efectuate în câmpurile staţiunilor de cercetare-dezvoltare din ţară ne indică faptul că o densitate mai mică poate favoriza o producţie mai ridicată deoarece: plantele crescute la densităţi mai mici (de exemplu 30-40 plante/ metrul pătrat) au indicele suprafeţei foliare mai mare decât la densităţi mai mari; producţia este mai ridicată în situaţia în care suprafaţa foliară este mai mare (în corelaţie cu fertilizarea cu azot); plantele au masa şi diametrul la colet mai mare în momentul iniţierii florale. Densităţile prea mari determină o ramificare şi implicit o producţie mai mică; pot cauza chiar căderea plantelor. O plantă înaltă şi viguroasă prezintă potenţial de producţie mai ridicat faţă de formele „pitice“ deoarece: rădăcina este mai bine dezvoltată; rădăcina exploatează mai bine solul de elemente nutritive; are un număr mai mare de silicve pe plantă. Rădăcina rapiţei este pivotantă, iar adâncimea de creştere este de 80-200 cm corelată cu înălţimea aproximativă a tulpinii. Cea mai mare parte a sistemului radicular se găseşte în primii 60 cm de sol.

Pregătirea terenului trebuie să stimuleze înrădăcinarea puternică încă din toamnă prin lucrări la adâncimi mai mari de 15 cm. Activitatea fotosintetică a covorului vegetal de rapiţă este determinată de indicele suprafeţei foliare. Frunzele rapiţei au un rol foarte important în fotosinteză, dar în perioada de umplere a boabelor şi coacere fotosinteza este preluată de tulpină şi silicve. Florile de răpită crează un strat compact de cel puţin 40 cm grosime. Frunzele nu mai primesc suficientă lumină, iar suprafaţa foliara se reduce. Coletul este cel mai important element al plantei, asemănător cu nodul de înfrăţire de la cereale. Atât timp cât nu îngheaţă, planta poate forma noi frunze pentru a le înlocui pe cele afectate în perioada de iarnă. La intrarea în iarnă, planta de rapiţă are un mugure apical care va determina creşterea în lungime a tulpinii şi formarea frunzelor în primăvară. Tulpina este ierboasă şi are între 5 şi 20 de ramificaţii. Ramificaţiile principale provin din mugurii laterali, aflaţi la baza frunzelor de pe tulpina principală. Mugurii laterali pot forma câte 1-6 frunze şi inflorescenţe. În plin înflorit, în timpul parcurgerii fenofazei BBCH 65, tulpinile au cel mai important rol în fotosinteză. Tulpina ajunge la înălţimea maximă la mijlocul fazei de înflorit. Florile se deschid începând cu partea de jos, pe tulpina principală.

Florile de pe ramificaţii se deschid la 4-5 zile după începutul înfloritului pe tulpina principală. Silicvele devin vizibile la 1-2 zile după căderea petalelor. Din numărul total de flori, numai 40-60% se trasformă în silicve. Numărul seminţelor din silicvă se situează între 8 şi 25. Masa a 1.000 de boabe de rapiţă este cuprinsă între 3 şi 8 grame. Un sol curat de buruieni favorizează intrarea culturii în iarnă într-un stadiu optim de dezvoltare. Aplicarea erbicidelor preemergente devine un factor critic pentru obţinerea unor producţii mari şi constante. În ceea ce priveşte influenţa factorilor climatici asupra culturii de rapiţă de toamnă, putem afirma că rapiţă este o cultură sensibilă la oscilaţiile de temperatură. Temperatura este un factor foarte important, suma gradelor de temperatură utile trebuie să fie cuprinsă între 2.100 şi 2.500 de grade Celsius.

Temperaturile foarte ridicate scurtează timpul pentru parcurgerea unei anumite faze fenologice, cum ar fi înflorirea şi umplerea boabelor. Producţii mari se obţin în zonele cu climate mai reci, acolo unde perioada de vegetaţie a rapiţei este mai lungă. Temperaturile ridicate în perioada de înflorit, practic temperaturile de peste 30 de grade Celsius, determină scăderea masei a 1.000 de boabe (MMB) şi numărul de seminţe în silicvă. La temperaturi de 5-6 grade Celsius, plantele de rapiţă îşi încetează creşterea. Stratul de zăpadă prea gros, solul umed şi neîngheţat pot determina moartea plantelor. Deficitul hidric reduce: dezvoltarea aparatului foliar, capacitatea de ramificare şi umplerea boabelor. Efectul asupra producţiei este mai mic când lipsa apei se manifestă în perioada vegetativă, comparativ cu perioada de umplere a boabelor. În ceea ce priveşte pregătirea terenului, amintim că rapiţă este o plantă pretenţioasă faţă de sol. Rezultate bune se obţin pe solurile profunde, permeabile, bogate în humus, cu capacitate mare de reţinere a apei şi un pH neutru.

Pregătirea terenului pentru cultivarea rapiţei trebuie începută cât mai repede în vară. Timpul disponibil între recoltarea plantei premergătoare şi semănarea următoarei culturi, respectiv rapiţa de toamnă, este foarte scurt. Pentru a semăna în condiţii optime şi pentru o răsărire uniformă sunt necesare trei puncte cruciale, şi anume: recoltarea timpurie a plantei premergătoare; arătura de vară; pregătirea unui bun pat germinativ. În ceea ce priveşte rotaţia culturilor, trebuie reamintit că cele mai bune şi utilizate premergătoare sunt cerealele păioase. Întreruperea lanţului de culturi cerealiere prin introducerea culturii de rapiţă poate însemna următoarele: întreruperea ciclului de viaţă al bolilor şi al dăunătorilor; un control mai eficient al buruienilor; eliberarea terenului devreme, permiţând pregătirea lui în bune condiţii. Rotaţia rapiţă de toamnă - cereale poate să conducă la îmbunătăţirea producţiei cerealelor. Se poate folosi în practica agricolă un asolament cu o rotaţie minimă de trei ani, dar rotaţia de patru ani este optimă. Ceea ce este foarte important este faptul că se va evita cultivarea rapiţei după floarea-soarelui sau leguminoase pentru boabe din cauza bolilor comune şi, mai nou, şi datorită atacului de dăunători polifagi. În vederea semănatului, se pot utiliza semănători pneumatice sau convenţionale cu distanţa între rânduri de la 12,5 la 37,5 cm.

Semănatul se va face la o adâncime de 2-3 cm, într-un pat germinativ bine pregătit. În cazul hibrizilor, se recomandă semănatul pentru a obţine 40-45 de plante recoltabile pe metrul pătrat la sfârşitul iernii. Pentru a intra bine în iarnă, plantele de rapiţă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: dezvoltare în stadiul de 8-12 frunze şi diametrul bazei tulpinii de 8-10 mm. Circa 70% din producţia de seminţe de rapiţă este determinată de stadiul plantelor înainte de venirea iernii. Perioada optimă de semănat se situează între 20 august şi 5 septembrie, în zona de nord a ţării, şi 25 august-15 septembrie în sudul ţării. Semănatul se poate efectua şi fără umiditate prea mare în sol; 15-20 mm de ploaie sau o apă de irigaţie (o udare de aprovizionare) este suficientă pentru a obţine o răsărire bună. Prin erbicidarea preemergentă se ajută planta de rapiţă să atingă stadiul optim la intrare în iarnă.

Fertilizarea culturii de rapiţă de toamnă necesită aplicarea fiecărui element nutriţional după cum urmează: azotul determină creşterea indicelui suprafeţei foliare; creşte durata de funcţionare a frunzelor; creşte masa plantei şi ritmul de creştere; influenţează pozitiv numărul de ramificaţii cu inflorescenţe; creşte MMB şi producţia de seminţe - fosforul stimulează creşterea sistemului radicular; influenţează numărul şi mărimea frunzelor; îmbunătăţeşte utilizarea apei de către plantă, mărind absorbţia de către rădăcini; măreşte rezistenţa la secetă şi ger, stimulează înflorirea şi grăbeşte maturarea - potasiul stimulează creşterea sistemului radicular; măreşte rezistenţa la ger şi îngheţuri târzii din primăvară; influenţează deschiderea şi închiderea stomatelor (micşorarea transpiraţiei şi mărirea eficienţei de utilizare a apei). Revenind la elementul fosfor, trebuie să amintim că rapiţa are cel mai mare consum de fosfor dintre toate plantele de cultură. Carenţa de fosfor se manifestă pe frunză, la început pe vârf şi pe marginea limbului, după care se extinde spre nervura principală; carenţa de fosfor determină o slabă creştere a sistemului radicular, plantele se smulg uşor cu mâna din sol; datorită aplicării neuniforme a îngrăşămintelor poate apărea carenţa în benzi. Cultura prezintă benzi cu plante cu carenţă, care alternează cu benzi cu plante normale; la un pH cuprins între 5,5 şi 7,0, mobilitatea fosforului este maximă; o umiditate ridicată a solului favorizează valorificarea rezervei de fosfor mobil; stimulează creşterea rădăcinilor, influenţează mărimea şi numărul frunzelor, îmbunătăţeşte utilizarea apei de către plantă, mărind aborbţia acesteia de către rădăcini, măreşte rezistenţa la secetă şi ger, stimulează înflorirea şi fructificarea şi grăbeşte maturarea; fosforul din rezervele seminţei se epuizează în primele şapte zile; absorbţia deficitară a fosforului de către plante se manifestă cel mai adesea la plantele tinere, după perioade prelungite de vreme rece; simptomele apar întâi pe primele frunze formate şi se extind spre cele tinere; culoarea frunzelor devine violacee sau roşie-violacee.

În timpul vegetaţiei pot apărea şi anumite carenţe. În cele ce urmează prezentăm simptome ale carenţei de sulf, care se manifesta prin: conţinut prea mic din cauza reducerii depozitului de sulf din aer şi a reducerii depozitului de sulf din sol (humus) şi cel rezultat din mineralizare (temperatură/umiditate) este insuficient. Pentru corectare se aplică 30-50 kilograme de sulf la hectar. Consumul specific este de un kilogram de sulf pentru 100 kilograme de seminţe. Sulful este considerat al patrulea element nutritiv după NPK. Îngrăşămintele cu azot nu au efect asupra producţiei până când nu se elimină carenţa de sulf. Carenţa de sulf este asemănătoare cu carenţa de azot. Simptomele apar pe frunzele tinere şi se extind spre cele mai în vârstă, apărând cloroza uniformă a limbului frunzei. În cazul carenţei de bor, plantele sunt slab dezvoltate (în special primăvara) şi este posibil ca marginile frunzelor să se coloreze în maro. Borul este important în procesul de creştere a plantei, este critic pentru numărul de silicve pe plantă şi numărul de seminţe pe silicvă. În cazul când borul lipseşte, planta devine sensibilă la boli, are loc dezvoltarea anormală a sistemului radicular, îngroşarea anormală a pivotului rădăcinii şi a coletului; frunzele tinere se opresc din creştere şi se deformează; moare vârful de creştere şi apare aspectul de tufiş al plantelor.

Victor VĂTĂMANU