Specificul culturii migdalului

Cultura migdalului în România găseşte condiţii favorabile în zonele colinare, cu expoziţie sudică, protejate de vânturi, ceaţă şi îngheţuri târzii de primăvară. Din rezultatele cercetărilor efectuate în ultimele decenii în difertite zone ale ţării rezultă că soiurile de migdal pot fi cultivate cu rezultate bune în Dobrogea, Buzău, Banat, Bihor şi Mehedinţi.

În aceste zone microclimatice, temperatura medie anuală depăşeşte 11 grade Celsius, iar suma gradelor de temperatură care asigură o fructificare bună migdalului se situează între 3.200 şi 4.200 de grade Celsius.

Numărul anilor cu temperatură sub minus 20 de grade Celsius sunt relativi puţini, iar precipitaţiile anuale de 450-550 mm sunt satisfăcătoare pentru migdal. Spre deosebire de celelalte specii pomicole, migdalul foloseşte mai eficient solurile pietroase, calcaroase şi nisipoase.

Perspectivele culturii de migdal

Migdalul (Amygdalus communis L.) este o specie de mare perspectivă pentru localnicii din zonele mai calde şi mai secetoase ale României. Existenţa în stare semicultivată a migdalului în aceste zone este o dovadă în plus că această specie poate şi trebuie să valorifice mai bine şi mai economic lumina, căldura, solurile pietroase şi calcaroase decât alte specii pomicole. Multe soiuri, selecţii şi hibrizi autohtoni ar putea ca prin polenizări dirijate să dobândească însuşiri noi valoroase, atât sub aspectul precocităţii, productivităţii şi calităţii fructelor, cât şi în ceea ce priveşte rezistenţa sau toleranţa la factorii ecologici, boli şi dăunători. În această perioadă, piaţa de fructe din România ar putea fi aprovizionată mai bine cu cantităţi importante de migdale produse în ţară şi la preţuri avantajoase.

Calitatea migdalelor

Producţia scăzută de migdale în România (sub 2.500 tone anual) arată că aceste fructe sunt rare şi chiar necunoscute de unii locuitori ai ţinuturilor mai reci. Migdalele se consumă în stare proaspătă sau prelucrate în industria alimentară, farmaceutică şi cosmetică. Din migdale se fac prăjituri, bomboane şi dulceţuri, uleiuri pentru prepararea unor esenţe, parfumuri, creme şi săpunuri etc. Din endocarpul fructelor se obţine cărbunele activ, necesar colorării coniacurilor şi a unor vinuri speciale, din lemnul de migdal se confecţionează obiecte de artă, iar din turtele rezultate de la extragerea uleiurilor se pregăteşte halva. Valoarea alimentară ridicată a migdalelor este dată de conţinutul bogat în substanţe grase (32-60%), substanţe proteice (14-37%), hidraţi de carbon (7-20%), cenuşă (2,4%), glicozizi, vitamina A şi B şi săruri minerale (2,4-4,2%).

Sortimentul de soiuri

Pentru reuşita culturii migdalului se aleg soiuri cu talie redusă, precoce şi foarte productive, cu înflorire târzie şi suficient de rezistente la îngheţurile de revenire, boli şi dăunători. Fructul trebuie să fie mare, cu endocarpul subţire şi rezistent, miezul bogat şi randament crescut la decojire. În sortimentul actual sunt cuprinse soiuri străine, dar din ultimele creaţii ale staţiunilor de cercetare cu profil pomicol trebuie îmbunătăţit cu noi soiuri performante, care s-au adaptat şi fructifică foarte bine în condiţiile ţării noastre, cum ar fi soiul YXL. Acesta este un pom de vigoare mijlocie spre mare şi relativ rezistent la ger. Fructul este variabil ca mărime, elipsoidal-alungit, cu endocarpul subţire şi spongios, care se sparge uşor. Miezul este dulceag şi slab aromat. Fructele se maturează în prima decadă a lunii septembrie. Portaltoii Soiurile de migdal se altoiesc pe: migdalul franc, piersicul franc, corcoduş, prunul franc şi Saint Julien. Migdalul franc asigură soiurilor o compatibilitate bună şi o precocitate în rodire. Nu suportă excesul de apă din sol. Piersicul franc este sensibil la virozele migdalului şi nu este compatibil cu unele soiuri existente în cultură. Corcoduşul se recomandă pentru solurile grele şi umede şi, la rândul său, nu este compatibil cu unele soiuri existente în cultură. Saint Julien imprimă soiurilor de migdal precocitate şi fructificare constantă. Prunul franc manifestă o oarecare incompatibilitate cu unele soiuri de migdal. Poate fi folosit pe solurile subţiri, cu un procent de CaCO3 mai redus. Specificul înfiinţării plantaţiilor Migdalul se plantează în sistem extensiv, la distanţă de 6-8 m/5-6 m. Plantările se fac toamna devreme, pentru ca pomii să beneficieze de suficientă umiditate pentru prindere şi fortificare. Plantările de primăvară sunt riscante întrucât migdalul porneşte în vegetaţie foarte devreme. Formele de coroană adecvate soiurilor de migdal sunt: vasul ameliorat şi piramida mixtă.

Creşterea şi rodirea

Migdalul este o specie cu creştere activă, care în primii ani de livadă formează creşteri viguroase cu 2-3 serii de lăstari. După vigoarea de creştere, soiurile de migdal se împart în trei grupe, şi anume: soiuri viguroase, soiuri de vigoare mijlocie şi soiuri de vigoare mică. În ceea ce priveşte tipul de creştere, se disting, de asemenea, trei categorii de soiuri care au creşterea semierectă, semietalată şi etalată.

Formarea şi evoluţia ramurilor de rod

Ramurile de rod ale migdalului se formează mai întâi pe ax şi şarpante (în tinereţe) şi apoi pe şarpante şi semischelet (în perioada de rodire) şi sunt reprezentate de: buchete de mai, ramuri mixte şi ramuri slabe. Din studiul şi observaţiile făcute asupra sortimentelor de migdal (vechi şi actual) rezultă că majoritatea soiurilor formează buchete de mai în proporţie de 65-70%. Există însă şi soiuri care rodesc în principal pe ramuri mixte şi slabe (peste 60%). După tipul de fructificare dominant, soiurile de migdal sunt considerate: soiuri şpur, când buchetele de mai depăşesc 60% din totalul ramurilor de rod, soiuri semişpur, când buchetele formate reprezintă cel mult 50%, şi soiuri standard, când buchetele de mai nu depăşesc procentul de 35-40% din totalul ramurilor de rod existente pe pom. Din acest punct de vedere, soiurile de migdal sunt grupate în soiuri şpur, soiuri semişpur şi soiuri standard. Buchetul de mai se aseamănă ca organizare morfologică cu cel de la piersic, dar este mai viguros şi are o durată mai mare de viaţă (5-7 ani). La soiurile şpur, reprezintă ramura de bază în fructificare. Ramura mixtă este o ramură lungă de 30-50 cm, cu grupuri de muguri dispuşi asemănător mixtei la piersic. Ramura salbă are aceleaşi caracteristici şi organizare morfologică ca la ramura salbă de la piersic. Evoluţia buchetelui de mai. Buchetul evoluează prin mugurele terminal vegetativ, iar după fructificare, zona mugurilor floriferi se degarniseşte în totalitate. Evoluţia ramurii mixte. În timpul fructificării formează spre vârf ramuri mixte de vigoare mai reduse şi salbe, în funcţie de soi, în zona mijlocie, buchete viguroase, iar spre bază buchete salbe. Evoluţia ramurii salbe. Ramura salbă formată frecvent ca anticipate rodeşte slab, iar după 2-3 ani se usucă.

Tăierile de producţie

Se aplică diferenţiat, în funcţie de vârsta pomilor, tipul de fructificare şi starea de vegetaţie a pomilor. La pomii tineri, tăierile constau în rărirea coroanelor prin suprimarea sau scurtarea ramurilor cu poziţie necorespunzătoare. Ramurile viguroase de la periferia coroanei se scurtează cu 1/3-2/3 din lungime pentru o mai bună fructificare şi garnisire cu formaţiuni de rod. La soiurile şpur, scurtarea este mai slabă (1/3), iar la cele semişpur şi standard mai puternică (până la 1). În ambele cazuri, se urmăreşte ca noile ramuri de rod care se formează (buchete, mixte, salbe) să fie mai viguroase şi cu un număr mai mare de muguri floriferi. La pomii maturi îngrijiţi, scopul tăierilor este acela de a realiza în fiecare an un echilibru între creşterile anuale şi multianuale (de 3/1), între ramurile de rod şi cele vegetative, asigurându-se astfel o reîntinerire permanentă a coroanei. În acest scop, se fac tăieri de reducţie, eliminare şi simplificare a ramurilor de schelet, semischelet şi de fructificare, care în timpul rodirii s-au degarnist şi epuizat. Pentru completarea unor spaţii libere din coroană, sunt reţinuţi lăstarii viguroşi, cu poziţii avantajoase. La pomii neîngrijiţi, năpădiţi de ramuri lacome, tăierile aplicate constau în: reducţia şarpantelor arcuite în punctele de maximă curbură (deasupra unei ramuri viguroase) pentru refacerea structurii permanente a coroanei, rărirea semischeletului şi a ramurilor de rod neproductive şi scurtarea lacomilor pentru obţinerea de noi formaţiuni fructifere. La soiurile şpur, cu coroane rare, lăstarii lacomi nu se taie. Prezenţa solitară a mugurilor floriferi pe multe ramuri din coroana pomilor ne obligă să păstrăm o cantitate mai mare de ramuri pe care le scurtăm cât mai puţin. Tăierea de vară (după recoltarea fructelor) a ramurilor de schelet şi semischelet, asociată cu ciupitul lăstarilor la 7-8 frunze, poate constitui o alternativă mai avantajoasă pentru zonele cu îngheţuri târzii de primăvară. În urma acestor tăieri şi aplicării unei tehnologii superioare de întreţinere a culturii, în coroana pomilor se formează lăstari viguroşi, ai căror muguri floriferi pornesc în vegetaţie primăvara mai târziu decât mugurii de pe ramurile normale, reducând astfel procentul mugurilor şi florilor distruse de îngheţurile de revenire.

Victor VĂTĂMANU