Stabilirea densităţii optime de plante la cultura de porumb

Densitatea optimă este o stare de echilibru în competiţia plantelor pentru hrană, lumină, apă şi substanţe nutritive, care reprezintă, după cum prezintă Fl. Gruia, principalii factori ce hotărăsc mărimea acesteia.

Ca urmare directă a creşterii numărului de plante, se realizează pe unitatea de suprafaţă a terenului o suprafaţă foliară mai mare. Se măreşte în acest fel cantitatea de apă absorbită, utilizată în procesul metabolic şi eliminate prin procesul de transpiraţie. Totodată, prin acoperirea tot mai bună a terenului de bolta de frunze, pierderile de apă din sol prin procesul de evapotranspiraţie sunt diminuate. Scăderea conţinutului de apă utilă a solului determină, pe de o parte, alungirea sistemului radicular în zone mai adânci şi mai umede şi, pe de altă parte, creşterea forţei cu care apa este reţinută în sol. Ambele procese sunt consumatoare de energie, ceea ce determină reducerea consumului de apă şi în aceeaşi măsură şi producţia. În condiţii de secetă accentuate, la densităţi sporite s-a constatat o creştere a numărului de frunze uscate pe plante şi o mărire a numărului de plante sterile cu 15-20%. Efectele reducerii cantităţii de apă din sol, din cauza densităţii plantelor, sunt mai dăunătoare producţiei atunci când acestea se manifestă în fazele de creştere sau înflorire. Dimpotrivă, în condiţii de irigare, creşterea densităţii de semănat, în corelare directă cu asigurarea apei necesare culturii, reprezintă cel mai eficient mijloc de obţinere a unor niveluri superioare de producţie. În condiţii normale, densitatea optimă pentru hibrizii tardivi cultivaţi în zona Fundulea şi zona Valu lui Traian este de 40-45 mii plante/ha. În Dobrogea, în zona Valu lui Traian, în care cantitatea medie anuală de precipitaţii este de numai 270 mm, densitatea optimă este chiar mai scăzută. Creşterea consumului de apă prin creşterea densităţii determină în anumite limite plafonarea nivelului de producţie. Densităţile mari determină o reducere a nivelului de producţie cu atât mai mare cu cât perioada de secetă este mai lungă. În condiţiile asigurării unei irigări sau două în fazele critice pentru apă a solului, se obţin sporuri semnificative de producţie la toate densităţile, dar nu şi o relaţie favorabilă între producţie şi densitate. Menţinerea umidităţii solului deasupra plafonului de 50% sau 70% IUA a contribuit la obţinerea celor mai bune niveluri de producţie. Astfel, la Fundulea, densitatea optimă  în condiţii de irigare a variat între 83 şi 100 mii plante/ha în funcţie de îmbunătăţirea regimului de irigare, asigurând un spor de 3.000 kg/ha. La Valu lui Traian, creşterea densităţii de semănat în condiţii optime de irigare a asigurat un spor de 2.000 kg/ha, producţia maximă realizându-se, de asemenea, la 100 mii plante/ha. Un rol important în stabilirea densităţii optime de semănat în zonele neirigate îl are determinarea regimului de umiditate a solului în preajma semănatului. În anii în care avem o rezervă de apă aproape de capacitatea de câmp, pe adâncimea de 0-150 cm, vom utiliza limita maximă a densităţii recomandate. Dimpotrivă, la rezerve mai mici de apă în sol, densitatea optimă se va reduce proporţional cu acest deficit spre limitele minime recomandate. Prin procesul continuu de creare a noi hibrizi mai productivi, adaptaţi condiţiilor specifice de cultură, s-a realizat o gamă variată de tipuri noi de plante. O repartizare mai uniformă a luminii în lan, a îmbunatăţirii capacităţii de absorbţie a apei şi a substanţelor nutritive, a rezistenţei fiziologice la arşiţe sau secete, ca şi rezistenţa la cădere sunt însuşiri noi care pot modifica, în general, cerinţele specifice ale hibridului pentru densitatea optimă. De aceea, pentru fiecare nou hibrid introdus în cultură se stabileşte în mod experimental comportarea sa la diferite densităţi de plante. În funcţie de perioada de vegetaţie, de habitusul plantei şi de rezistenţa la cădere pot fi stabilite câteva limite de densitate, după cum urmează: pentru hibrizii târzii, densitatea optimă este cuprinsă între 45 şi 50 mii plante/ha în condiţii de neirigare şi 60-80 mii plante/ha în condiţii de irigare; pentru hibrizii mijlocii, densitatea optimă este cuprinsă între 45 şi 60 mii plante/ha în condiţii de neirigare şi 60-80 de mii plante/ha în condiţii de irigare; pentru hibrizii timpurii, densitatea optimă este de 55-65 mii plante/ha în condiţii de neirigare şi 7080 de mii plante/ha în condiţii de irigare. Hibrizii timpurii se caracterizează printr-o talie mai mică, un aparat foliar mai redus; ca urmare, şi autostânjenirea plantelor este mai mică, ceea ce permite o creştere a densităţii medii cu circa 5 mii de plante. Hibrizii tardivi, dimpotrivă, realizează producţii mai mari în condiţiile reducerii densităţii optime cu 3-5 mii plante/ha. Hibrizii slab rezistenţi la cădere vor fi cultivaţi în condiţii de irigare la densităţi de până la 60-70 mii plante/ha şi de 40-50 mii plante/ha în condiţii de neirigare. Recoltarea mecanică se va face la începutul campaniei de recoltare când tulpina mai este turgescentă şi se va recolta manual atunci când procentul de plante căzute depăşeşte 10% (în gospodăriile individuale). Hibrizii cu aceeaşi categorie de maturitate realizează producţii maxime la o densitate diferită, în funcţie de starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive. Prin modul în care se conduce întregul proces de nutriţie al plantei, se vor realiza limite noi ale densităţii optime pentru hibridul cultivat. Asigurarea prin fertilizare a cantităţii de substanţe nutritive necesare fiecărui stadiu de creştere permite, în condiţiile unor densităţi sporite, realizarea unor plante robuste, cu cantităţi suficient de mari de substanţe de rezervă acumulate în faza de creştere, cu care mai târziu se poate asigura umplerea unui număr mai mare de boabe pe ştiulete. În condiţiile asigurării optime a factorului apă, îngrăşămintele chimice, şi în special cele cu azot, influenţează în mare măsură nivelul densităţii optime. Prin creşterea dozei de azot de la 200 la 300 kg/ha azot, densitatea corespunzătoare producţiei maxime a crescut de la 86 mii plante/ha la 116 mii plante/ha. Având în vedere posibilitatea utilizării directe a azotului din îngrăşămintele aplicate într-o proporţie de peste 30%, aplicarea sa fracţionată permite satisfacerea momentană a necesităţilor plantelor. În condiţiile creşterii densităţii de semănat, pe această cale putem asigura în mare măsură cerinţele unui număr tot mai mare de plante. Rezultatele de producţie obţinute au confirmat pe deplin această ipoteză de lucru. În condiţii de cultură neirigată, creşterea densităţii plantelor de la 60 la 100 mii plante a determinat o reducere a nivelului de producţie cu circa 1.000 kg/ha. În aceste condiţii stresante, aplicarea fazială a azotului a realizat o creştere a nivelului de producţie de 1.000 kg/ha pentru densitatea de 60 mii plante/ha, de aproape 2.000 kg/ ha pentru densităţi mai mari. În condiţii de irigare, aplicarea fazială a azotului împreună cu creşterea densităţii de semănat au asigurat un spor mediu de 1.800 kg/ha, pentru aceeaşi doză de 180 kg azot/ha. În baza datelor prezentate putem afirma că o densitate optimă nu este o valoare constantă, caracteristică unui hibrid sau unor zone de cultură, ci ea reprezintă limita de densitate pentru nivelul tehnologic pe care îl putem asigura în fiecare fermă agricolă. Prin densităţi optime, adecvate condiţiilor de cultură, valorificăm în cel mai înalt grad potenţialul productiv existent. În acelaşi timp, creşterea limitelor densităţii optime de semănat reprezintă o cale continuă de obţinere a unor producţii mereu mai mari, pe măsura perfecţionărilor tehnologice aplicate culturii.

Victor VĂTĂMANU