Tăierea viţei-de-vie

Tăierea la viţa-de-vie se practică încă din antichitate, după cum prezintă E. Vişoiu şi colaboratorii. Grecii conduceau viţa-de-vie sub formă de tufă joasă, iar etruscii, romanii şi geto-dacii, sub formă de cordoane înalte, ca mijloc de sporire a producţiei de struguri.

Lăsată în stare liberă, fără să se intervină prin tăiere, viţa-de-vie, sub influenţa polarităţii, manifestă tendinţa de a-şi ridica vegetaţia spre vârf, degarnisindu-se la bază. Ca urmare, producţia este afectată deoarece strugurii care se formează sunt mai mici şi acumulează cantităţi mai mici de zaharuri. Masa vegetativă se dezvoltă excedentar, în detrimentul rodirii. Pentru a îndepărta aceste neajunsuri este necesară tăierea viţei-de-vie.

Obiectivele principale urmărite sunt:

• aducerea viţei-de-vie la o formă de cultură dorită (joasă, semiînaltă sau înaltă), care să fie menţinută pe toată durata de exploatare a plantaţiei;
  
• păstrarea unui echilibru între creştere şi rodire, în concordanţă cu evoluţia ontogenetică a viţei-de-vie;
  
• obţinerea unor randamente mari şi constante de la un an la altul, evitându-se periodicitatea de rodire, dar şi menţinerea unui potenţial ridicat de producţie al viţelor;
  
• ridicarea calităţii producţiei, cu struguri mari, aspectuoşi, cu un conţinut ridicat de zaharuri. Tăierea la viţa-de-vie este operaţiunea care se execută împotriva stării culturale a acesteia, care provoacă suferinţe plantei, în sensul că longevitatea se scurtează comparativ cu viţele netăiate. Din punct de vedere fiziologic, tăierea este deci „un rău necesar“. Rezultă aşadar că este necesar să se execute tăieri raţionale, care să afecteze cât mai puţin longevitatea viţelor şi potenţialul lor de producţie.
  

Elementele lemnoase care rezultă pe butuc în urma tăierii
Prin tăiere se elimină o parte însemnată a creşterilor anuale şi multianuale, iar cele care rămân suferă schimbări, prin reducerea dimensiunilor şi schimbarea poziţiei faţă de cea naturală, rezultând formaţiuni noi. În funcţie de lungimea acestor formaţiuni, a rolului pe care îl au şi poziţiei pe care o ocupă în cadrul butucului, în urma tăierilor rezultă următoarele formaţiuni lemnoase: - cepul - o formaţiune lemnoasă anuală, scurtă, rezultată prin scurtarea coardei la 1-2-3 ochi. După rolul pe care îl are, dar şi după poziţia pe care o ocupă, cepul poate fi: cep de rod, rezultat prin scurtarea unei coarde de un an situate pe lemn de 2 ani. Acesta asigură producţia de struguri şi se întâlneşte în sistemul scurt de tăiere; cep de înlocuire (de substituţie), rezultă de obicei prin scurtarea unei coarde neroditoare (lăstar lacom ce porneşte din muguri dorminzi direct din butuc sau elemente multianuale). Rolul său este să înlocuiască formaţiunile lemnoase care au rodit în anul anterior; cep de siguranţă, se întâlneşte numai la viţele conduse în formă înaltă sau semiînaltă. Rezultă prin scurtarea la 1-2 ochi a unei coarde, care creşte de la baza butucului. Rolul său este să refacă butucul în cazul în care partea aeriană a fost grav afectată de gerul din timpul iernilor; cep de rezervă, se întâlneşte numai la viţele conduse în formă joasă şi rezultă prin scurtarea coardelor lacome ce cresc direct din scaunul butucului. El se află în rezerva butucului, rolul său fiind acela de a forma braţe noi, mai tinere, care stimulează rodirea. - cordiţe - formaţiune lemnoasă anuală, de lungime mijlocie, ce rezultă prin scurtarea unei coarde la o lungime de 4-7 ochi. De regulă, cordiţa este situată pe lemn de 2 ani şi asigură producţia de struguri a butucului, mai ales la soiurile cu vigoare de creştere mică sau la soiurile la care mugurii de rod sunt grupaţi la baza coardelor; - coarda de rod - formaţiunea lemnoasă anuală roditoare de bază, situată numai pe lemn de 2 ani. În funcţie de forma de conducere, de vigoarea soiului şi de sistemul de tăiere practicat, coarda de rod are lungimi diferite, fiind: scurtă (când are 8-10 ochi); mijlocie (când are 10-15 ochi); lungă (când are 15-18 ochi); - călăraşul - este o formaţiune lemnoasă anuală şi deci roditoare, ce se întâlneşte numai la formele de conducere joasă. Rezultă prin scurtarea unei coarde de rod de lungime de 4-7 ochi, situată în spatele (deasupra) coardei de rod principale, pe aceeaşi punte de rod a braţului. Se recurge la această formaţiune numai în caz de necesitate, când butucul nu are braţe suficiente, încât pe acelaşi braţ se lasă două coarde de rod (coarda de rod principală + călăraşul); - veriga de rod - reprezintă cuplul alcătuit din cep de înlocuire sau de rod + cordiţa sau o coardă de rod situate pe aceeaşi porţiune de lemn de 2 ani. Este unitatea de bază cu care se operează la tăierea de rodire a viţei-de-vie; - biciul - formaţiune lemnoasă multianuală lungă, care se termină la capăt cu coarda de rod. Se utilizează numai la formele de conducere joasă. Prin poziţia sa dă posibilitatea să se utilizeze spaţiile libere în urma golurilor ce apar pe plantaţiile pe rod.

Clasificarea tăierilor
a) după starea de vegetaţie a viţelor avem: tăieri în uscat; tăieri în verde.
b) după medul de execuţie avem: tăieri manuale; tăieri semimecanizare; tăieri mecanizate.
c) după scopul şi vârsta palnatelor: tăieri de formare; tăieri de rodire sau fructificare; tăieri de regenerare sau întinerire; tăieri speciale, în cazul viţelor afectate de accidente climatice.

Tăierile de formare - se aplică viţelor în primii 3-5 ani după plantare şi au ca scop formarea butucilor, cu organele multianuale, pe care viţa-de-vie urmează să rodească. Aceste tăieri trebuie să asigure creşteri puternice ale viţelor pentru a putea realiza formele de conducere în plantaţii (cordonul bilateral, Guyot pe tulpină, braţe înălţate cu înlocuire periodică, Silvoz etc.). Complexitatea tăierilor de formare depinde de sistemul de conducere a viţelor din plantaţii şi de sistemul de tăiere ce urmează a fi aplicat. Cel mai simplu de realizat sunt butucii formelor de conducere joasă (clasică), în sistem scurt, care se realizează în 2-3 ani de la plantare, faţă de viţele conduse în forme înalte (pe tulpini) şi tăiate în sistem mixt, care se realizează în 4-5 ani de la plantare (uneori mai mult).

Tăierile de rodire - se execută în fiecare an după încheierea tăierilor de formare. Prin aplicarea lor se urmăresc: păstrarea echilibrului între creştere şi rodire a viţelor; dimensionarea producţiei de struguri/butuc în funcţie de vigoarea şi vârsta butucilor; asigurarea unei rodiri susţinute în fiecare an (eliminându-se periodicitatea de rodire); prevenirea degarnisirii cordoanelor de formaţiunile lemnoase roditoare; înlocuirea lemnului bătrân pe butuc cu lemn mai tânăr; menţinerea capacităţii de regenerare a butucilor, prin îndepărtarea lemnului uscat.

Epoca tăierilor
Tăierea de rodire (de iarnă sau în uscat) la viţa-de-vie este o lucrare de mare importanţă şi răspundere tehnică, deoarece prin această operaţiune se dimensionează producţia de struguri şi menţinerea vigorii butucului. Tăierile se execută în perioada repausului fiziologic, de la căderea frunzelor toamna şi până la dezmugurit primăvara. Perioada optimă a tăierilor de rodire este spre sfârşitul iernii, în lunile februarie şi martie, când nu mai există riscul temperaturilor scăzute sub minus 15 grade Celsius.

Tăierile de iarnă (decembrie-ianuarie se execută numai în plantaţiile din zonele de cultură neprotejată a viţei-de-vie, unde riscurile temperaturilor scăzute sub -20°C sunt minime. De obicei încărcătura de muguri este mai mare cu 25-30% atunci când se execută iarna decât atunci când se execută în luna martie pentru a compensa eventualele pierderi. Stabilirea încărcăturii de ochi pe butuc sau pe hectar este o operaţiune tehnică ce trebuie să ţină cont de: viabilitatea mugurilor roditori şi compensarea prin tăiere a pierderilor de muguri; indicele de productivitate a solului (agrotehnica aplicată); vigoarea de creştere a soiurilor şi potenţialul lor productiv.

Frecvenţa şi intensitatea temperaturilor negative care pot afecta viabilitatea organelor butucului situate deasupra solului, face necesar controlul iernării acestora în fiecare an, înainte de a declanşa tăierea în lemnificat. Organul ce mai sensibil şi cu rol determinant în asigurarea viitoarei recolte îl reprezintă mugurii din complexul mugural situaţi pe coardele de un an. Temperatura, umiditatea excesivă sau activitatea unor microorganism sunt doar câţiva dintre factorii care provoacă vătămarea sau chiar pieirea ochilor de iarnă. Temperaturi de -15...-18°C până la -22...-25°C pot produce îngheţarea mugurilor şi chiar a lemnului de un an; scăderea bruscă şi menţinerea acestor temperaturi pe o perioadă mai mare de timp intensifică efectul negativ al acestora. Pierderile de muguri se produc mai ales în plantaţiile viticole neprotejate, dar şi în plantaţiile situate pe văi sau la baza versanţilor.

Verificarea viabilităţii mugurilor de pe elementele butucului (coarde de 1 an sau lemn cu vârsta mai mare de 2 ani) se efectuează prin secţionări în câmp şi mai exact prin observaţii de laborator. Recoltarea coardelor în vederea stabilirii viabilităţii mugurilor se face pe soiuri şi din puncte reprezentative, alese pe diagonala fiecărei parcele sau sub formă de şah, pentru ca proba recoltată să fie cât mai omogenă. Proba este constituită din coarde întregi, numărul lor fiind în funcţie de suprafaţa parcelei cu acelaşi soi. Coardele recoltate sunt legate şi etichetate, specificându-se denumirea soiului, denumirea parcelei, suprafaţa acesteia, sistemul de susţinere, numărul de butuci de la care s-a recoltat proba şi numărul de coarde. Pentru determinarea rapidă a viabilităţii mugurilor, coardele se ţin cu baza în apă, timp de 24-48 de ore, la temperaturi de peste 10°C, apoi se execută prin ochi secţionări longitudinale şi transversale, care se examinează la lupa binoculară.

Analiza prin secţionare se bazează pe diferenţa de culoare a secţiunii în funcţie de viabilitatea mugurilor, respectiv verde deschis cu luciu pentru mugurii viabili şi brun închis pentru cei morţi. Pe baza observaţiilor făcute la lupa binoculară se întocmeşte o diagramă a viabilităţii mugurilor principali, în care se evidenţiază fiecare mugure de pe coardă; mugurii viabili se notează cu „v“, iar cei morţi cu „o“. Atunci când se constată că este mort numai mugurele principal, iar cei secundari sunt vii, ochiul se consideră mort deoarece la majoritatea soiurilor lăstarii porniţi din muguri secundari nu sunt purtători de inflorescenţe. Excepţie fac unele soiuri la care se pot obţine inflorescenţe (mai slab dezvoltate) şi din mugurii secundari; în acest caz, se poate efectua o bonitare a mugurilor, stabilindu-se o scară de la 1 la 6, cu următoarele note: 1 = vvv, 2 = ovv, 3 = ovo, 4 = vov, 5 = oov, 6 = ooo, unde prima şi ultima literă reprezintă cei doi muguri secundari, iar a doua literă, mugurele principal. Prin acest sistem de notare se stabileşte procentul ochilor viabili, respectiv diferenţa ce trebuie compensată şi modul cum aceasta se poate realiza în practică prin coarde (elemente) de rod mai multe şi scurte la un număr mai mic de ochi sau prin coarde mai puţine, dar mai lungi. Pentru determinarea mai precisă a viabilităţii, se face un examen biologic (metoda dezmuguritului forţat). În acest scop, materialul de analizat se segmentează în butaşi de un ochi şi un internod şi se ţine circa 12 ore în apă, la temperaturi de 25-30°C pentru umectare. După zvântare, se parafinează pe porţiunea de 2-3 cm de la vârf, folosind un mastic format din parafină (94%), bitum (3%) şi colofoniu (3%), iar butaşii se aşază în poziţie verticală, în tăvi cu perlit umectat sau în vase cu apă. Acestea se menţin la termostat sau în cameră la temperaturi de 25-30°C, circa două săptămâni, după care se determină procentul de ochi pieriţi, cu precizarea poziţiei lor iniţiale pe coardă (bază, mijloc sau vârf). În urma determinărilor efectuate, se stabileşte procentul de muguri principali şi secundari distruşi din cauza gerului sau asfixierii.

Victor VĂTĂMANU