Tăierile de formare a coroanelor pomilor fructiferi

Dacă în primăvară, dintr-un sâmbure sau dintr-o sămânță, prin germinare, a început să se dezvolte un lăstar, acesta va continua să crească până în toamnă când după lignificarea completă se va transforma într-un puiete. În momentul acesta poate avea o înălțime considerabilă, care depășește de multe ori 1 metru.

​Această evoluție o poate avea și un mugure al unui soi altoit pe un portaltoi compatibil. În ambele cazuri, în toamnă puietele sau soiul altoit va avea la vârf un mugure denumit mugure terminal iar lateral va avea mai mulți muguri situați la distanțe diferite pe înălțime unii față de ceilalți și cu diferite orientări în plan orizontal. Acești muguri s-au dezvoltat la subsioara frunzelor crescute din ax în primul an de evoluție. La anumite soiuri și specii forța de dezvoltare a vârfului este mai redusă așa că pot apărea ramificații laterale denumite lăstari anticipați chiar și în primul an. Este cazul piersicului, caisului și prunului. Există însă și câteva soiuri de măr cu o evoluție asemănătoare. În anul al doilea, din mugurii laterali se vor dezvolta frunze și lăstari. Din mugurele terminal se va dezvolta un lăstar ce va asigura noua creștere anuală a axului. Această nouă creștere este comparabilă ca lungime cu prima, dar tendința de dezvoltare de la an la an este în scădere.
Noua creștere anuală va avea loc, la sfârșitul perioadei de vegetație, mugure terminal, muguri laterali și, în cazurile deja citate, ramificații laterale. În al doilea an de vegetație al pomului, pe segmentul de ax ce a reprezentat prima creștere anuală, din mugurii laterali s-au dezvoltat lăstari și frunze, iar dacă lăstarii apăruseră deja în primul an de vegetație aceștia s-au dezvoltat corespunzător în cea de-a doua perioadă de vegetație.
Dezvoltarea anuală a acestor lăstari laterali decurge oarecum asemănător cu dezvoltarea creșterilor anuale ale prelungirii axului în sensul că și aici avem de-a face cu un mugure terminal care asigură noua creștere anuală și cu muguri laterali din care se vor dezvolta frunze, flori și lăstari.
Câteva deosebiri există, ele sunt foarte importante și decurg în bună parte din poziția (vertical-orizontal) pe care o ocupă aceste ramificații în configurația coroanei care începe să se prefigureze. Astfel, un lăstar care pornește din axul principal și are o orientare înspre verticală va avea o creștere mult mai viguroasă decât unul plecat din același ax, dar cu o orientare orizontală sau suborizontală. De-a lungul unei ramificații laterale pornită din ax și care este denumită ramificație principală, se dezvoltă cu timpul alte ramificații pe care vor crește frunze, formațiuni fructifere etc. Acestea sunt ramificații secundare care încep să devină importante din punct de vedere al potențialului lor productiv,
Aici trebuie reamintit că o ramificație înclinată ca poziție, este predispusă unei rodiri mai puternice în detrimentul dezvoltării ei pe când o ramificație cu tendință de creștere verticală se va dezvolta mai viguros dar va rodi mai slab. De-a lungul unei ramificații laterale, lăstarii crescuți pe partea superioară a acesteia, au o tendință de creștere mult mai mare decât cei crescuți pe partea inferioară. Lăstarii crescuți pe lateral combină într-un fel cele două tendințe.
Cele expuse până acum au menirea să ne determine să acceptăm fără rezerve că o dezvoltare la voia întâmplării a unei coroane a unui pom fructifer poate conduce la serioase prejudicii în ceea ce privește principalul scop urmărit, recolte bune pe o perioadă de timp cât mai îndelungată.
Tăierile de formare reprezintă o succesiune de operațiuni practice bazate pe un fundament teoretic care, la rândul său, este rezultatul unui lung șir de observații și experiențe. Ele au ca scop principal obținerea de coroane bine echilibrate, bine luminate și aerisite, pornind de la caracteristicile naturale de dezvoltare ale unei specii, și în cadrul aceleiași specii, ale diferitelor soiuri.
Pentru a nu complica ușurința de înțelegere, mai ales a pomicultorului începător, vom expune doar detaliile tehnice ale tăierilor de formare, fără a face vreo referire la o specie sau un soi anume
 
Clasificarea formelor de coroană
Coroanele naturale și cele dirijate folosite frecvent în cultura pomilor se clasifică după mărimea volumului, forma conturului proiectat pe sol și prezența sau absența axului.
În cele ce urmează vom prezenta tipurile de coroane pomicole cu volum mare.
Coroane cu volum mare
Piramida etajată modificată - prezintă un trunchi de 70-80 cm și un ax central cu 2-3 etaje, fiecare cu 3-4 șarpante, dispuse în spirală și înclinate la 50-55 grade, formând unghiuri de divergență de 90-120 grade. Fiecare șarpantă are 3-4 subșarpante alterne distanțate la 50-70 cm, care se subordonează șarpantei și între ele. După consolidarea ultimului etaj, axul pomului se suprimă.
Piramida neetajată modificată (”leaderul ”modificat) - are trunchiul de 60 cm și ax central de 120-160 cm pe care se prind 5-6 șarpante solitare dispuse în spirală la 35-40 cm una de alta. Primele 2 șarpante au câte 3 subșarpante, șarpantele 3-4 au câte 2 subșarpante, iar a 5-a și a 6 -a câte o singură subșarpantă.
Piramida mixtă întreruptă - are un etaj format din 3 șarpante (ca la piramida etajată) și alte 3-4 șarpante neetajate (ca la ”leader”) inserate uniform în jurul axului. Prima șarpantă solitară este la 80 cm deasupra etajului, iar următoarele la 35-40 cm. Șarpantele din etaj au câte 3 subșarpante, iar cele solitare 1-2 subșarpante.
Tufa - este o coroană seminaturală cu 5-6 șarpante omogene și trunchi de 20-30 cm. Șarpantele au ramificații viguroase, îndesind coroana și întârziind rodirea. La unii pomi ultima șarpantă (cea de sus) evoluează într-un ax mai mult sau mai puțin viguros decât celelalte șarpante. Pomii dirijați ca tufă au înălțimea de 3-4 metri, în funcție de specificul ramificării și vigorii de creștere.
Vasul clasic - pomii prezintă trei șarpante formate din muguri succesivi, dirijate sub unghiuri de 45-50 garade față de verticală și ramificate de 2-3 ori prin bifurcare. Prima bifurcare se obține la 45-60 cm de la baza fiecărei șarpante, iar următoarea la 60-80 cm față de prima. Ramificarea prin bifurcare se obține scurtând prelungirea șarpantei deasupra a 2 muguri cu poziție laterală. Principalul dezavantaj al vasului clasic este acela ca șarpantele, având punctele de inserție pe ax prea apropiate, uneori se dezbină. De aceea această formă de coroană este utilizată relativ puțin.
Vasul ameliorat - diferă de cel clasic prin aceea că cele trei șarpante sunt distanțate pe ax cu 12-15 cm, iar ramificarea lor nu se face prin bifurcare, ci bilateral altern, adică pe o parte și alta a șarpantei. Fiind distanțate pe ax, șarpantele cresc mai echilibrat și nu se dezbină. În plus, fenomenul degarnisirii la sâmburoase este mai slab.
Vasul întârziat (piramida întreruptă) - are un trunchi de 60 cm înălțime și un ax scurt de 60-90 cm pe care sunt prinse în spirală 3 șarpante la 30-40 cm, fiecare cu 3-4 subșarpante. Se recomandă pentru soiurile de măr, păr, prun și cais altoite pe portaltoi viguroși.
Piramida etajată cu brațe oblice - este destinată livezilor intensive de măr, păr, piersic , prun, cais și vișin. Are înălțimea trunchiului de 30-40 cm ( la piersic) sau de 50-60 cm (la celelalte specii) și ax central pe care sunt prinse trei etaje distanțate la 60-120 cm. Fiecare etaj are câte 2 șarpante distanțate la 8-12 cm, înclinate la 50-55 grade.
La piersic, pe șarpantele primului etaj există 2 subșarpante (din 20 în 20 cm), iar la măr, păr, prun, cais și vișin câte 4 subșarpante (din 50 în 50 cm), subșarpante conduse orizontal și ușor ascendent la vârf. Gardul fructifer se menține la înălțimea de 3-3,5 metri și la grosimea de 1,5-2 metri la bază și 1,25-1,50 metri spre vârf.
Palmeta neetajată cu brațe oblice - se folosește la pomii de vigoare mijlocie și mică; are trunchi de 40-50 cm și ax central cu 8-10 șarpante neramificate, cu dispunere alternă la distanța de 30-40 cm și o înclinare de 50-55 grade față de verticală, gardul fructifer are o înălțime de 2,5-3,0 metri și o grosime de 1,25-1,50 metri.
Palmeta liberă - este o coroană aplatizată obținută prin tăieri, fără spalieri, are 9-11 șarpante pe ax, solitare sau în etaje la distanțe și unghiuri variabile, orientate pe rând. Distanțele dintre șarpante se stabilesc după intrarea pe rod, eliminând ramurile slabe, degarnisite, cu poziție defectuoasă. Unghiurile de ramificare se deschid către vârful șarpantelor, prin transformarea prelungirii pe o ramură anuală exterioară situată pe rând.
 
Victor Vătămanu