Tehnologia de cultivare a guliilor si a gulioarelor

Gulia se cultivă pentru tulpinile sale îngroşate, cu pulpa fragedă şi suculentă, dulce, cu gust specific, care se consumă în stare crudă sau preparată. Se presupune că provine din Brassica rupestris, specie care creşte spontan în Sicilia şi sudul Italiei. În cultură a fost luată la finele secolului al XV-lea, astăzi fiind cultivată pe tot globul, mai răspândită în unele ţări europene (Germania, Olanda, Danemarca, Polonia, Rusia) şi în unele ţări din Asia (Japonia, China etc.).

---

România, se poate cultiva în toatezonele ţării, aşa după cum prezintăV. Voican şi colab. (2002), însă efectiv este cultivată mai mult în Ardeal şi în jurul unor mari oraşe din restul ţării. Gulia este o legumă valoroasă în hrana omului nu numai prin savoarea sa deosebită, ci şi prin conţinutul ridicat în substanţe nutritive (2,1% proteine), vitamine (61 mg vitamina C/100 grame) şi săruri minerale (săruri de calciu). Sunt recunoscute şi virtuţile medicale ale guliei în corectarea hiperacidităţii gastrice sau în ameliorarea altor maladii.

Particularităţi morfologice şi biologice
Gulia este o plantă bienală. În primul an formează o tulpină hipertrofiată (tulpino-fruct), care este de fapt şi partea comestibilă. În anul al doilea apar tulpinile florifere. Plăntuţele rezultate din seminţe prezintă frunze cotiledonate cordiforme alungite spre bază, mijlocii, glabre, de culoare verde închis. Hipocotilul este glabru, de culoare verde sau violacee. Rădăcina, la început este pivotantă, devine apoi fibroasă, ramificată. Tulpina creşte la început normal, apoi după un timp începe să se îngroaşe, căpătând formă rotundă sau ovală, de dimensiuni mai mari sau mai mici, în funcţie de tipul botanic.

Astfel, sunt cunoscute două varietăţi: varietatea minor - cu tulpino-fruct mic, rotund, de 100-200 de grame, denumit gulioară, şi varietatea major - cu tulpino-fruct mare sau foarte mare, rotund sau oval, verde sau violacee, denumite gulii. Îngroşarea tulpinii se produce de jos în sus, ceea ce face ca partea inferioară a umflăturii să fie uneori lemnificată, astfel încât atunci când se consumă trebuie îndepărtată. Lemnificarea tulpino-fructului este rezultatul sclerificării celulelor ca urmare a ritmului de creştere redus, ca şi a condiţiilor de secetă ce pot surveni în timpul vegetaţiei.

Frunzele sunt lung peţiolate, de culoare verde sau violacee în funcţie de soi, dispuse pe suprafaţa tulpinii îngroşate. Tulpina floriferă creşte în anul al doilea, fiind generată de mugurele aflat în zona centrală superioară a tulpinii îngroşate. Tulpina se termină cu inflorescenţa mult ramificată, în care se formează multe flori, apoi fructe şi seminţe. Tulpina florală poate avea o înălţime de 1,2-1,5 metri. Florile sunt mici, pe tipul 4, cu corola de culoare galbenă. Polenizarea este alogamă, entomofilă.

Fructul este o silicvă, cu 5-6 seminţe, dehiscentă la maturitate. Seminţele sunt mai mari decât cele de varză albă, globuloase, cu două şănţuleţe puţin pronunţate. La suprafaţa tegumentului prezintă nişte ochiuri mari, fără a avea aspect reticulat. Greutatea a 1.000 de seminţe este de 4,5-5,1 grame; într-un gram intră în jur de 200-220 de seminţe. Facultatea germinativă este de 70-90% şi se menţine aproximativ 4 ani.

Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie
Faţă de căldură, guliile au aceleaşi pretenţii ca şi varza albă. În ceea ce priveşte elementul lumină, guliile au pretenţii ridicate încă din primele faze ale vegetaţiei. Răsadul produs la lumina slabă se alungeşte şi nu mai realizează îngroşarea tulpinii. Acelaşi lucru şi după plantarea în câmp, ceea ce face ca guliile să fie cultivate pe terenuri cu expoziţie sudică, fără umbră de lungă durată. Faţă de umiditate s-a constatat că în regiunile sau perioadele secetoase, fără o irigare raţională, guliile şi gulioarele îmbătrânesc repede şi tulpino-fructul se lemnifică. Deci, cultura guliei şi a gulioarelor necesită să fie irigată imediat după plantare, astfel încât să menţină un plafon al umidităţii de 75-80% din I.U.A. (intervalul umidităţii active).

Fertilizarea
Cantităţile de îngrăşăminte chimice (de preferinţă din cele uşor solubile, dată fiind perioada scurtă de vegetaţie, mai ales la gulioare) variază în funcţie de gradul de aprovizionare a solului cu substanţe nutritive. La un conţinut mediu al solului în principalele elemente de nutriţie minerală, se administrează pentru cultura de gulioare 250 kg/ha azotat de amoniu, 250-300 kg/ha superfosfat şi 75-100 kg/ha sare potasică, iar la gulii, 300 kg/ha azotat de amoniu, 300-400 kg/ha fosfor (superfosfat) şi 150-200 kg/ha sare potasică. În ceea ce priveşte pretenţiile faţă de sol, gulia reuşeşte bine şi pe solurile mai nisipoase, dacă se aplică 30-40 de tone/hectar de gunoi de grajd şi se irigă raţional. Cele mai bune rezultate se obţin atunci când guliile se cultivă pe soluri mijlocii, suficient de fertile, bine structurate, cu reacţia neutră - slab acidă, cu un pH de 6,5-7,0.

Rotaţia culturilor
În asolament, guliile şi gulioarele ocupă acelaşi loc ca şi varza albă, revenind pe aceeaşi solă după o perioadă de minimum 4-5 ani. Pentru gulii, cele mai bune premergătoare sunt: lucerna, castraveţii şi fasolea. Atât gulioarele, cât şi guliile se cultivă prin răsad.

Producerea răsadurilor
Pentru gulioare, producerea răsadurilor se face în răsadniţe calde. Epoca de semănat este în prima jumătate a lunii februarie, însămânţând la adâncimea de 1,5-2 cm 3-4 grame de sămânţă/metrul pătrat. Repicatul se va efectua la circa 15 zile de la semănat, când răsadurile diferenţiază prima frunză normală, în ghivece nutritive la 5x5x5x cm sau tip speedling. Pentru gulie, producerea răsadului se face în condiţii naturale. Epoca de semănat diferă în funcţie de zona climatică. Se seamănă pe tot parcursul lunii mai, pe brazde reci, la distanţe mai mari, deoarece răsadul de gulii nu se repică.

Pregătirea terenului.
În toamnă, pregătirea terenului începe prin executarea lucrărilor de toamnă (discuit, pentru desfiinţarea culturii premergătoare, nivelarea terenului, fertilizarea de bază cu 2/3 din îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu, arătura adâncă la 28-32 cm, concomitent cu încorporarea îngrăşămintelor). În primăvară se continuă pregătirea terenului cu grăpatul, fertilizarea cu restul de îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu şi azotat de amoniu; erbicidarea cu produsele recomandatae de specialiştii fitosanitari judeţeni şi se execută înainte de plantare cu 5-6 zile, după care se încorporează în sol la 10-12 cm, concomitent cu îngrăşămintele chimice aplicate anterior. Urmează deschiderea rigolelor înainte de modelare şi modelarea în brazde ridicate cu lăţimea la coronament de 94 sau 104 cm.

Înfiinţarea culturii
Epoca de plantare: pentru gulioare = 25.03-10.04; pentru gulii = 5.06-10.07. Schema de plantare: la gulioare = câte trei rânduri pe strat, la 35 cm interval, cu zone la rigole de 12-17 cm; la gulii = câte două rânduri pe strat, la 70 x 30 cm, cu zone de protecţie la rigole de 12-17 cm. Tehnica de plantare: gulioarele se plantează manual, în timp ce guliile se plantează manual şi/sau mecanic. Udarea pentru prindere: se execută imediat după plantarea răsadurilor. Se aplică o irigare pe rigole lungi, cu o normă de irigare de 200-250 metri cubi apa/hectar.

Lucrări de îngrijire a culturilor
Completarea golurilor - după 3-5 zile de la plantare, se execută această lucrare cu răsad de aceeaşi vârstă şi acelaşi soi. Irigarea - se face ori de câte ori este nevoie, pentru a asigura în sol un plafon minim de 75-80% din IUA (intervalul umidităţii active). La gulioare se fac 3-4 udări, iar la gulii 6-7. Norma de udare este de circa 300 mc de apă/hectar.
Prăşitul - se execută o dată manual, cu sapa, pe rând, şi mecanic, de 2-3 ori, pe intervalele dintre rânduri.
Fertilizarea fazială - se face cu azotat de amoniu de două ori, când plantele s-au prins şi au pornit în vegetaţie şi la începutul formării guliilor. Cantitatea este de 150 kg/ha. Combaterea dăunătorilor şi a patogenilor se va face în conformitate cu recomandările făcute în buletinele de avertizare, emise de către specialiştii fitopatologi judeţeni. Recoltarea - se efectuează când gulioarele, respectiv guliile au ajuns la dimensiunile corespunzătoare maturităţii de consum. Producţia oscilează între 15 şi 18 tone la hectar la gulioare, iar la gulii, între 20 şi 25 de tone la hectar.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, legumicultura, tehnologia de cultivare, gulie, gulioare