Tehnologia de cultivare a lemnului dulce (Glycyrrhiza glabra) şi rostopasca (Chelidonium majus)

15/5/2020

Tehnologia de cultivare a lemnului dulce (Glycyrrhiza glabra) şi rostopasca (Chelidonium majus)

Lemnul dulce

Având origine sudică, planta necesită căldura şi absenţa unor vânturi puternice. Creşte bine pe solurile nisipo-lutoase umede, nu cu apă care stagnează. (R. Rădulescu şi F. Matei) Graţie rădăcinilor bine reprezentate, lemnul dulce poate fi utilizat cu succes în lucrări antierozionale, fixând bine solul. În România, se cultivă mai mult în sudul ţării, pe terenuri mai puţin favorabile altor culturi. Este o plantă perenă şi, prin urmare, se cultivă în afara asolamentului. Înainte de începerea lucrărilor, terenul va fi curăţat de buruieni şi tufărişuri.

Arătura de vară care se execută în paralel cu recoltarea plantelor premergătoare (cereale sau prăşitoare) se face la o adâncime de minim 30 cm. Totodată, se va îngropa prin arătură 35-40 tone/hectar de gunoi de grajd. În absenţa gunoiului de grajd bine fermentat, se vor administra 100-150 kilograme/hectar fosfat, iar primăvara, înainte de însămânţare sau plantare, încă 40 kilograme/hectar.

În următorii ani de cultură, dozele de îngrăşăminte chimice vor fi următoarele: fosfor 50-60 kilograme/ hectar, azot 40-50 kilograme/hectar, potasiu 30-35 kilograme/hectar. După executarea arăturii de vară, până la plantarea din toamnă, se va discui pentru distrugerea buruienilor.

La 2-3 săptămâni de la arătura de bază, după ce solul înverzeşte, se intră cu cultivatorul sau cu grapa cu discuri. Toamna se mai execută o arătură de 30 cm adâncime, cu subsolierul. Posibilităţile de înmulţire a lemnului dulce sunt multiple: prin semănare direct în câmp, prin plantare de răsad, prin rizomi şi stoloni, sau prin despărţirea tufelor bătrâne. Semănatul direct în câmp se execută mai ales toamna, dar, mai rar, şi primăvara.

Se întrebuinţează 3-4 kilograme seminţe la hectar, la adâncime de 3-3,5 cm, cu ajutorul semănătoarei SPC -6. Distanţa între rânduri este de 80-100 cm. Datorită faptului că sămânţa germinează greu, răsărind după 4-5 săptămâni, în practica agricolă nu se recomandă semănatul direct în câmp. Pentru înmulţirea prin răsad produs în straturi reci se utilizează 1-1,5 kilograme sămânţă la o suprafaţă de 150-200 metri pătraţi necesară pentru a fi plantat un hectar cu lemn dulce. Deşi prezintă un grad mai mare de reuşită comparativ cu semănatul direct în câmp, totuşi şi această metodă se foloseşte destul de rar în practică. Semănatul în straturi reci se execută toamna, în anul următor efectuându-se pliviri şi praşile repetate, pentru a menţine straturile curate de buruieni. Distanţa între rânduri este de 25-39 cm. Cea mai sigură şi cea mai utilizată metodă rămâne înmulţirea prin stoloni sau prin despărţirea tufelor. Primăvara, înainte de începerea vegetaţiei, se despart tufele, culegându-se lăstari care au 2-3 fire cu rădăcină, sau se scot stolonii care nu prezintă încă tulpini aeriene. Stolonii sunt supuşi procesului de fragmentare în segmente de 15-20 cm lungime, având grijă ca fiecare dintre aceste fragmente să posede 2-3 ochi sănătoşi. Se plantează la 10-12 cm adâncime, la intervale de 80-100 cm şi la o distanţă între rânduri de 30-40 cm. Momentul optim pentru plantare este în luna octombrie. Pentru un hectar sunt necesari 30.000 de butaşi sau 300 de kilograme de material fasonat (fragmentat).

Pe rânduri se împrăştie apoi gunoi de grajd bine fermentat. Dacă stolonii se prind, tulpinile aeriene apar la o lună. Varianta de înmulţire prin despărţirea tufelor se execută practic obţinând material de înmulţire de la plantele bătrâne ce aparţin plantaţiilor ce urmează a fi desfiinţate. Se scot tufele cu cazmaua, se desfac în lăstari cu 2-3 rădăcini şi se plantează exact ca în cazul răsadurilor. Indiferent pentru ce variantă de înmulţire se optează, terenul cultivat cu lemn dulce trebuie menţinut în permanenţă afânat şi lipsit de buruieni. În primul an de cultură este nevoie numai de o praşilă manuală şi de trei praşile mecanice până în toamnă. Tot în toamna anului I de cultură, tulpinile aeriene se cosesc la 10 cm de sol şi apoi se bilonează, pregătindu-se astfel pentru iernare. Iarba de lemn dulce se coseşte pentru nutreţ.

În cel de-al doilea şi cel de-al treilea an de cultură, lucrările de întreţinere vor fi reprezentate de 1-2 praşile. Recoltarea rădăcinilor şi rizomilor de lemn dulce începe din al treilea an de cultură şi se prelungeşte până în al 15- 20-lea an. Se realizează toamna, după încetarea vegetaţiei, sau primăvara, în martie-aprilie, înainte de a porni vegetaţia. Recoltarea se execută cu sapa sau cazmaua, prin săparea de şanţuri de-a lungul rândurilor sau a unor gropi în jurul tufelor, pornind de la rizomul principal. Se vor recolta numai rădăcinile secundare şi rizomii laterali, lăsând neatinsă rădăcina principală implicată în regenerare şi menţinerea pe viitor a culturii. Recoltarea se face o dată la 2 ani, pentru a nu fragiliza cultura. La recoltare, se despart stolonii (lăstarii subterani) cu rădăcini de tufe-mamă, astfel dezvoltându-se independent, garanţie a unei producţii ridicate la următoarele recoltări. Producţia la hectar este de 7.000- 10.000 kilograme de rădăcini proaspete, sau 2.000-2.900 kilograme rădăcini deshidratate.

Între anii 9 şi 12 de cultură se obţin cele mai mari producţii de rădăcini. Rădăcinile şi stolonii recoltaţi se scutură de pământ, se usucă la soare timp de câteva ore, după care se scutură din nou. Dacă pământul a fost argilos, iar rădăcinile nu se curăţă perfect prin scuturare, se spală rapid în curent de apă, se îndepărtează rădăcinile seci sau prea subţiri şi se aşază la zvântat. După zvântare, se aşază în grămezi acoperite cu paie sau coceni, lăsându-se 10-15 zile la fermentat.

Prin fermentare, creşte cantitatea de zaharuri, iar culoarea galbenă devine mai intensă. La 2-3 zile, grămezile se desfac, vânturându-se cu furca pentru a nu se mucegăi, apoi se reconstituie grămezile. După ce au fermentat, rizomii şi rădăcinile se secţionează în bucăţi de 20 cm lungime, cele mai groase fiind despicate în scopul facilităţii de uscare. Uscarea poate fi realizată pe cale naturală sau artificial.

Pe cale naturală se face la soare, cu materialul aşezat în straturi subţiri, pe rame (10 kilograme produs vegetal/mp). Dacă timpul este ploios, uscarea are loc în încăperi bine aerate sau poduri.

Prin aceste spaţii trebuie să se asigure un curent de aer destul de puternic, pentru a împiedica mucegăirea.

Uscarea pe cale artificială se realizează la 35-40 grade Celsius (nu mai mică de 40 grade Celsius, pentru că există riscuri de caramelizare).

Pentru a menţine potenţialul productiv al bazinelor şi conservarea speciei, coletul şi mugurii vor fi introduşi în sol după recoltare. Această manevră va asigura regenerarea şi posibilitatea efectuării unei noi recoltări după 3-4 ani.

Ca boli menţionăm atacul unor ciuperci care se manifestă variabil, mergând de la colorarea frunzelor în brun până la distrugerea întregii culturi. Combaterea se face prin lucrări de întreţinere corect îndeplinite, scoaterea din cultură a plantelor şi frunzelor atacate urmate de arderea lor la marginea tarlalei.

Rostopasca

Rostopasca este o plantă erbacee, perenă, caracterizată printr-o mare plasticitate ecologică, regăsindu-se din zona de câmp până în zonele montane (chiar şi la 1.000 de metri altitudine). O putem întâlni în flora spontană, în păduri, grădini, la marginea gardurilor, în locuri părăsite.

Se dezvoltă mai ales în judeţele Cluj, Harghita, Caraş-Severin, Gorj şi Mehedinţi, Ilfov, Constanţa, Bacău şi Galaţi. Totuşi, este cultivată şi în alte regiuni din România.

Nu are cerinţe speciale faţă de temperatură, însă temperaturile moderate favorizează creşterea şi dezvoltarea optime. Seminţele germinează la 4-5 grade Celsius. Preferă solurile uşoare, cu umiditate crescută; cu toate acestea, creşte destul de bine şi pe soluri nisipoase sau cu pietriş. Fiind o plantă perenă, se va cultiva în afara asolamentului.

Ca plantă premergătoare sunt indicate prăşitoarele. Imediat după recoltarea plantelor premergătoare, se execută arătura adâncă, ocazie cu care se încorporează în sol 60-70 kilograme/hectar fosfor şi 40-50 kilograme/hectar potasiu. Azotul va fi administrat în primăvară devreme, în cantitate de 50 kilograme/hectar.

Terenul arat va fi discuit în mod repetat până toamna, pentru a-l păstra curat de buruieni. Patul germinativ se pregăteşte cu ajutorul combinatorului sau cu discul în agregat cu grapa cu colţi reglabili. Înmulţirea se face prin seminţe semănate direct în câmp, vara, în august, în rânduri situate la distanţă de 50 cm între ele şi la o adâncime de 0,5 cm. Este cel mai bine să se însămânţeze vara, pentru ca, până în toamnă, plantele îşi formează deja o mică rozetă de frunze, ceea ce le asigură o iernare în condiţii optime. Se întrebuinţează 4-5 kilograme sămânţă la hectar.

Lucrările de îngrijire ale culturii constau în praşile, mecanice sau manuale, de câte ori este considerat necesar, pentru a distruge eventualele buruieni apărute şi pentru a menţine un sol afânat. În cazul rostopascăi, nu s-au semnalat boli sau dăunători demne de luat în considerare. Partea aeriană a plantei se recoltează în timpul înfloritului, de obicei în aprilie-mai, când planta înregistrează ce mai mare cantitate de alcaloizi. Recoltarea se execută cu secera sau coasa, plantele tăindu-se sub punctul în care tulpinile se ramifică. În primul an de vegetaţie se obţine o singură recoltă, iar în următorii ani se pot obţine câte două recolte.

După recoltările timpurii, are loc un fenomen de regenerare a plantei, o nouă recoltare putând fi posibilă după aproximativ 2 luni.

După recoltare, se execută o manoperă de triere a produsului vegetal, prin îndepărtarea tulpinilor lemnificate, a frunzelor îngălbenite, precum şi a plantelor ce aparţin altei specii. Uscarea se poate realiza fie natural, fie pe cale artificială.

Uscarea naturală are loc în încăperi umbrite, bine aerate, plantele fiind aşezate în strat subţire. Timp de 3-4 zile se va efectua o întoarcere a lor, cu multă grijă, pentru a nu rupe frunzele. Uscarea se consideră a fi completă, atunci când tulpinile sunt şi ele uscate. Uscarea artificială se realizează în uscătorii, la 35-40 de grade Celsius. Umiditatea maximă admisă la recepţia materiei prime uscate este de 13%.

Victor VĂTĂMANU

0 Comments

articole

Tehnologia de cultivare a lemnului dulce (Glycyrrhiza glabra) şi rostopasca (Chelidonium majus)

Leave a Reply.

NEWSLETTER

SERVICII

PARTENERI

CONTACT