Tehnologia de cultivare a mătrăgunei (Atropa Belladona)

Este o plantă perenă care poate fi descoperită în luminişuri sau parcele de pădure tăiată, după cum arată R. Rădulescu şi F. Matei. Reacţionează bine la căldură, germinaţia începând la minimum 6 grade Celsius, iar în timpul vegetaţiei, cu cât temperatura este mai ridicată, cu atât cantitatea de alcaloizi sintetizată este mai mare. Iarna, dacă solul nu este acoperit cu zăpadă, planta nu rezistă nici măcar la -8...-10 grade Celsius. Dacă solul este acoperit cu zăpadă, poate rezista numai pe durată scurtă, la -20, -22 şi chiar -25 de grade Celsius.

Are nevoie de multă umiditate, atât în sol, cât şi în aer. În perioada de recoltare, dimpotrivă, ploile duc la scăderea conţinutului de alcaloizi. În flora spontană, planta creşte în rărituri de păduri, cu resturi organice în descompunere, dar numai până când lăstărişul în creştere nu va exercita un efect de umbrire. Pentru cultivare, mătrăguna necesită soluri fertile profunde, bogate în humus, cu apă freatică la peste 2 metri adâncime şi cu structură (pentru a nu forma crusta). Nu sunt indicate pentru cultivare solurile reci, acide, cu apă care stagnează. Terenul pe care se intenţionează a se planta mătrăguna trebuie curăţat de buruieni. În România, mătrăguna se cultivă mai mult în judeţele Braşov, Mureş, Vâlcea, Neamţ, Suceava şi Prahova. Ca plante premergătoare, se recomandă borceagurile de toamnă şi prăşitoarele timpurii îngrăşate cu gunoi de grajd bine fermentat. Acestea părăsesc terenul devreme, lăsându-l curat de buruieni. Trebuie evitate solanaceele ca plante premergătoare, deoarece au boli comune. Se poate reveni pe acelaşi teren cu mătrăgună numai după 5-6 ani.

Imediat după recoltarea plantei premergătoare, se va executa arătura de vară. Arătura de toamnă se va executa cât mai devreme la o adâncime de 30 cm, fiind secondată de lucrările cu grapa şi cultivatorul.
Dezideratul îl reprezintă mobilizarea solului şi distrugerea buruienilor. Concomitent cu arătura de toamnă se administrează 30 tone/hectar de gunoi de grajd, sau, în lipsa acestuia, se încorporează în sol 45-50 kilograme/hectar fosfor şi 25-30 kilograme/hectar potasiu. Primăvara, înainte de lucrările cu cultivatorul, se mai administrează 30 kilograme/hectar azot. În următorii ani de cultură, se pot administra primăvara 300 kilograme/hectar gunoi de păsări amestecat cu şase părţi de mraniţă. Mătrăguna se înmulţeşte prin seminţe sau, mai rar, prin butaşi de rădăcină.

Recomandăm însămânţarea direct în câmp, în pragul iernii, între 20 octombrie şi 10 noiembrie. Excepţional, semănatul se poate efectua şi primăvara devreme, însă semănatul primăvara prezintă unele dezvantaje: seminţele nu găsesc în sol umiditate suficientă pentru germinare, terenul va fi invadat de buruieni, germinarea nu mai beneficiază de factorul stimulator reprezentat de fluctuaţia temperaturii pe timp de iarnă. Producţiile obţinute în urma înmulţirii prin răsad sunt destul de scăzute.

Însămânţarea se efectuează cu maşina, la distanţă de 60 cm între rânduri şi la o adâncime de 1-2 cm. Se vor întrebuinţa 8-10 kilograme sămânţă/hectar. Pe terenurile care formează crustă, se va presăra mraniţă pe rânduri (0,5 cm grosime). În prealabil, rândurile vor fi supuse tăvălugirii. Toate acestea sunt menite să accelereze procesul de răsărire a plantei.

Atunci când se optează pentru însămânţarea directă în câmp, primăvara timpuriu, seminţele vor fi puse obligatoriu la stratificare timp de 50-60 de zile, la o temperatură de 0-2 grade Celsius. Primăvara, după răsărirea plantelor, se va executa prima praşilă mecanică superficial, iar când plantele au 5-6 frunze adevărate, se va efectua o a doua praşilă, cu care ocazie se face şi rărirea plantelor pe rând la circa 10-15 cm. Restul praşilelor se vor executa după recoltarea fiecărui rând de frunze. Pentru o bună combatere a buruienilor, alături de praşile se vor folosi şi erbicidele. După ultima recoltă din toamnă, se va executa o lucrare cu cultivatorul, precum şi o muşuroire a rândurilor, în scopul protejării plantelor de ger. În anii I şi II, distrugerea buruienilor se face prin praşile repetate, ocazie cu care se vor administra azot, fosfor şi potasiu în doze de 30-50 kilograme/hectar. Tot în această perioadă se va realiza şi întinerirea culturii, prin secerarea tulpinilor la 10 cm de pământ, după prima sau a doua recoltare a frunzelor. Se vor executa şi 2-3 praşile. Respectarea cu stricteţe a tehnologiei de cultivare scade drastic riscul contractării unor boli, precum mozaicarea, chircirea şi piticirea plantelor. Cel mai periculos, dar şi cel mai frecvent întâlnit dăunător este puricele mătrăgunei. Apare devreme în evoluţia plantei, atacul continuând însă pe tot parcursul verii. În urma atacului, frunzele capătă un aspect ciuruit. Acest dăunător poate fi combătut prin aplicaţii cu diverse substanţe folosite la indicaţia şi în urma avertizărilor emise de laboratorul fitosanitar judeţean, în doza şi concentraţia indicate.

Rădăcinile tinere pot fi atacate de larvele viermilor-sârmă (Agriotes spp.). Tratamentul este unul de prevenţie, constând în tratarea solului cu Lindatox 3 PP 40 kilograme/ hectar, toamna, înainte de efectuarea arăturii. Dacă deja atacul s-a produs, se va aplica tratamentul cu substanţa Decis EC 0,3% sau Nogos 10 CE 0,1%. De la mătrăgună se pot recolta frunzele, vârfurile tulpinilor şi rădăcinile. La începutul înfloririi se recoltează frunzele împreună cu vârfurile tulpinilor. Se obţin 2-3 recolte, la fiecare 4-5 săptămâni. Frunzele se recoltează cu peţiol, prin rupere, trăgând în jos cu ambele mâini. Se exclud frunzele îmbătrânite, îngălbenite, mâncate de insecte. Este contraindicată recoltarea frunzelor pe rouă sau imediat după ploaie, pentru că acestea se vor inegri, iar conţinutul lor în alcaloizi va fi scăzut. Se pot obţine 750-900 kilograme de frunze deshidratate de pe un hectar. În primul an se recoltează numai frunzele. Din anul II se vor recolta alternativ frunzele şi părţile aeriene. În acest fel, se obţin 4 recolte/an (două recolte de frunze şi două recolte de părţi aeriene), şi, bineînţeles, producţia de alcaloizi va fi cu mult mai mare decât în cazul recoltarii numai a frunzelor. Prima recoltă de frunze se realizează când acestea s-au maturizat complet; prima recoltă de părţi aeriene imediat după înflorire; a doua recoltă de frunze după refacerea plantelor şi completă dezvoltare a frunzelor şi, în sfârşit, a doua recoltă de părţi aeriene la începutul înfloririi. Cultura de mătrăgună durează 2-4 ani. În ultimul an, în toamnă, după ce frunzele s-au veştejit, iar tulpinile au început să se îngălbenească, se scot rădăcinile cu plugul cu desfundător, cu cazmaua sau cu târnăcopul. De bună calitate sunt considerate rădăcinile cărnoase, cu suc. Cele seci şi lignificate nu se recoltează. Producţia este de 2-3 tone de rădăcini în stare uscată la hectar. Seminţele pentru înmulţire se obţin de pe parcele cu plante bine dezvoltate, viguroase. În anul în care s-a hotărât recoltarea seminţelor, nu se mai recoltează şi frunzele, pentru a nu slăbi planta. Fructele de mătrăgună, atunci când se coc, capătă o culoare neagră, lucioasă. Se culeg în etape, pe măsură ce se coc. Fructele se pun la uscare în poduri, pe rame, în strat subţire. După uscare se freacă şi se dau prin sită, unde rămân numai pieliţa şi partea cărnoasă.

Producţia de seminţe este de 500-600 kilograme/hectar. Şi celelalte produse recoltate - rădăcinile şi frunzele - trebuie pregătite specific, în vederea prelucrării. Rădăcinile se curăţă de părţile aeriene, se spală în jet de apă, deoarece alcaloizii sunt solubili, apa se zvântă, iar rădăcinile seci şi lemnificate, precum şi rădăcinile prea subţiri sunt înlăturate.

Avertisment: apa cu care s-au spălat rădăcinile să nu fie consumată de animale sau să nu ajungă în ape curgătoare sau în fântâni.

Se taie în bucăţi de circa 10 cm lungime, iar cele groase se despică în lung, pentru a grăbi uscarea. Uscarea se poate face pe cale naturală sau pe cale artificială. Pe cale naturală, uscarea se va efectua pe timp cald, în camere încălzite sau în poduri aerisite. Dacă toamna s-a instalat, timpul nemaifiind cald, se va alege uscarea pe cale artificială la 50-60 de grade Celsius. Dacă se încearcă o uscare naturală pe timp mai rece, există riscul ca produsul să fermenteze.

Victor VĂTĂMANU