Tehnologia de cultivare a prazului

Prazul este una dintre legumele cele mai vechi din cultură. Cunoştinţe despre această cultură au existat de pe vremea egiptenilor şi a grecilor, care consumau cu mare plăcere leguma. Valentin Voican şi colaboratorii consideră că originea prazului se află în ţările învecinate Mării Mediterane, zonă în care se cultivă şi astăzi pe suprafeţe relativ mari, cum ar fi: Turcia, Siria, Egipt şi Grecia. Tot pe suprafeţe mari se cultivă prazul şi în ţările balcanice, ţările vestice ale Europei (Anglia, şi în special Franţa), unde se bucură de o bună apreciere din partea cultivatorilor şi a consumatorilor. Pe suprafeţe importante se mai cultivă prazul şi în Germania, Olanda şi Belgia.

---

În România, cultura de praz este mai mult întâlnită în zonele Olteniei şi Moldovei, fiind aproape necunoscută în zonele din Transilvania sau Banat. În general, prazul se cultivă pentru bulbul relativ redus şi în special pentru tulpina falsă. Este foarte apreciată ca legumă care se consumă în stare proaspată sau prelucrată, sub formă de mâncăruri. Ceea ce este foarte important este faptul că, alături de ceapă şi usturoi, prazul are şi calităţi medicale valoroase. Deşi la originea sa prazul este o plantă perenă, în Romania această plantă legumicolă este bienală. În primul an de vegetaţie, se formează o tulpină falsă, înaltă de circa 30-60 cm, cu frunze viguroase. Faţă de culturile de ceapă şi usturoi, deşi sistemul radicular este fasciculat, acesta este mai puternic şi pătrunde mai adânc în sol. De aceea, după rărire, sistemul radicular se reface greu, aspect deosebit de important în cazul plantării şi mai ales pentru aplicarea praşilelor. Tulpina propriu-zisă, la cultura de praz, este redusă, având formă de disc. Bulbul de praz are dimensiuni reduse, comparativ cu bulbul de ceapă, şi este reprezentat mai mult din partea inferioară a tecii frunzelor, care formează tulpina falsă. În zona centrală şi superioară a discului tulpinal se găsesc 2-3 muguri, cu dimensiuni reduse, care generează în anul următor tulpini florale. Tulpina falsă creşte în formă cilindrică, fiind formată din tecile frunzelor, devenite în timp cărnoase şi care se acoperă strâns una pe alta, pe o porţiune de la circa 20 la 60 cm, în funcţie de soi, diametrul acesteia fiind, în funcţie de tehnologia de cultivare aplicată, de circa 3-6 cm. Frunzele prezintă formă liniară, sunt late, curbate longitudinal în formă de jgheab, colorate în verde-albăstrui şi acoperite cu un strat gros de pruină. La început, frunzele sunt fragede, bune pentru consum, după care, mai târziu, devin aspre, necomestibile. Creşterea lor continuă până toamna târziu, fără a intra în repaus înainte de recoltare. Tulpina florală se formează în anul al doilea de cultură, din mugurii aflaţi pe discul tulpinal. Ea prezintă o înălţime de până la 2 metri, este plină pe interior şi poartă o singură inflorescenţă. Inflorescenţa are o formă globuroasă şi conţine circa 300-3.000 de flori hermafrodite. La început, inflorescenţa este protejată la exterior de o bractee pergamentoasă, de culoare liliachie, terminată în partea superioară cu o prelungire specifică, care se rupe când florile ajung la maturitate. Florile sunt mici, au culoare alb-verzuie, purpurie, uneori violacee. Polenizarea este alogamăentomofilă. Literatura de specialitate semnalează şi cazuri, foarte rare, de autopolenizare şi faptul că, în inflorescenţă, se găseşte şi un număr variabil de bulbili. Fructul este o capsulă, cu seminţe de formă tetraedică în interior, asemănătoare cu cele de ceapă. Seminţele au culoarea neagră, mai accentuat lucioasă ca la ceapă, tegument zbârcit, mai mult ca la ceapă. Greutatea a 1.000 de seminţe este de 2,2-3,7 grame, iar un gram conţine 340-400 de seminţe. Facultatea germinativă are amplitudini mari, între 30 şi 90%, şi durează 2-4 ani. Faţă de factorii climatici, prazul este o legumă puţin pretenţioasă. Cu excepţia soiurilor de vară, soiurile de praz existente în Lista de soiuri şi hibrizi ce se cultivă în România au o bună rezistenţă la frig. Seminţele germinează la temperatura de 3-5 grade Celsius, iar temperatura optimă de vegetaţie este de circa 18-20 grade Celsius. La fel ca şi cultura de ceapă, cultura de praz este pretenţioasă la factorul lumină; de aceea, solicită la înfiinţarea culturii terenuri însorite. În ceea ce priveşte cerinţa pentru umiditate, prazul are pretenţii mari, fără a suporta excesul de apă. Din această cauză, cultura poate fi irigată, deoarece în condiţii de secetă producţia este scăzută şi de calitate inferioară. În ceea ce priveşte umiditatea relativă a aerului, aceasta trebuie să fie de circa 60-70%. Cele mai mari cerinţe ale culturii de praz sunt cele din domeniul îngrăşămintelor. În cazul în care planta premergătoare nu a fost fertilizată cu gunoi de grajd, culturii de praz i se vor administra cel puţin 20 de tone de bălegar bine descompus (compost) la hectar şi circa 300 kg de azotat de amoniu, 300-350 kg de superfosfat şi (acolo unde este necesar) 150-200 kg la hectar de sare potasică. Plantele de praz sunt considerate ca fiind rapace, secătuind solul în elemente nutritive. Solurile preferate de cultura de praz sunt solurile fertile, bine structurate, cu valoarea pH-ului de 6,0-7,5. Deoarece prazul are un puternic sistem radicular, bine dezvoltat şi adânc, acesta are o putere de absorbţie a elementelor hrănitoare destul de mare. Sunt preferate solurile adânci, cu textură mijlocie şi bogate în elemente fertilizante. Cerinţele ridicate faţă de factorii de vegetaţie ridică probleme în ceea ce priveşte locul culturii de praz în asolament. Plante foarte bune premergătoare pentru cultura prazului sunt mazărea şi fasolea; bune premergătoare sunt: tomatele, ardeii şi vinetele; corespunzătoare sunt bostănoasele şi vărzoasele, care au fost îngrăşate cu gunoi de grajd. Ca o restricţie este faptul că prazul nu poate reveni pe aceeaşi solă decât după minimum 3 ani.

Tehnologia de cultivare a prazului în câmp
În ceea ce priveşte pregătirea solului în vederea semănatului, aceasta se execută diferenţiat, toamna şi primăvara. Discuitul (pentru desfiinţarea culturii anterioare şi nivelarea solului), fertilizarea de bază (gunoi de grajd şi 2/3 din cantitatea de îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu) şi arătura adâncă (28-30 de cm, pentru afânarea solului şi încorporarea îngrăşămintelor administrate) sunt principalele lucrări efectuate toamna. În primăvară se execută următoarele lucrări: afânarea superficială a solului (lucrare executată cu cultivatorul şi sapa cu colţi reglabili), fertilizarea de primăvară (cu restul de îngrăşăminte chimice pe bază de fosfor şi potasiu plus azotatul de amoniu), discuitul (pentru încorporarea îngrăşămintelor şi afânarea solului), erbicidarea (pentru combaterea buruienilor cu substanţe indicate în CODEX-ul produselor de uz fitosanitar, încorporate cu discul la adâncimea de circa 8-10 cm), deschiderea rigolelor (pentru modelarea terenului) şi modelarea terenului (straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 104 cm sau de 50 cm). În ceea ce priveşte cultivarea prazului direct în câmp, sămânţa ce urmează a fi folosită se va trata cu soluţie de 0,05% sare potasică şi borax, în vederea grăbirii răsăririi. Epoca de semănat pentru cultura de praz direct în câmp este primăvara cât mai devreme (1-10 martie), când terenul s-a zvântat şi se poate intra pe teren cu agregatul pentru semănat. Tehnica de semănat constă în folosirea maşinilor de semănat care seamănă în benzi de 3 rânduri, cu 35 cm între rânduri şi 50 cm între benzi, pe teren nemodelat. Norma de sămânţă care se foloseşte frecvent este de 33-34 kilograme la hectar, la care este indicat a se adăuga şi 0,1 kilograme de sămânţă de salată la 1 kilogram de sămânţă de praz, pentru a fi folosită ca plantă indicatoare. Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm. Imediat după semănat, terenul se tăvălugeşte uşor, în vederea punerii în contact a seminţelor cu particulele de sol. Răsărirea plantelor de praz va avea loc după circa 10-12 zile, perioadă în care terenul trebuie să fie suficient de umed şi să nu formeze crustă. Îngrijirea culturilor de praz semănate direct în câmp constă în: completarea golurilor (imediat ce se pot observa rândurile, folosind la supraînsămânţat sămânţă umedă), distrugerea crustei (cu ajutorul grapei stelate), fertilizarea de primăvară (imediat ce plantele se observă pe teren se aplică 50-75 kg azotat de amoniu la hectar), prăşitul (se execută mecanizat şi se repetă de 3-4 ori, pe intervalul dintre rânduri, dintre benzi şi potecile dintre benzi), răritul culturii (se aplică atunci când plantele au 2-3 frunze, la distanţă de 10-15 cm între plante pe rând), completarea golurilor 2 (în timpul răritului, se poate face o nouă lucrare, folosind plante eliminate la răritul pe rând), erbicidarea în timpul vegetaţiei (după primul rărit, cu substanţe indicate de specialiştii fitosanitari, când plantele de praz au 2-3 frunze normale), fertilizarea fazială (după cel de-al doilea rărit, se aplică două fertilizări, la interval de 20-25 de zile, administrând, de fiecare dată, câte 50 de kilograme de azotat de amoniu, 60-80 kilograme de superfosfat şi 60 de kilograme de sare potasică la hectar), irigarea culturii (în special în caz de secetă, cultura se irigă de 7-8 ori prin rigole, în cazul terenului modelat, şi prin aspersiune, la cel nemodelat, începând imediat după răsărirea plantelor şi continuu până în luna septembrie, cu o normă de udare de 300 metri cubi de apă la hectar), muşuroitul plantelor (efectuat ca şi bilonare a rândurilor cu plante, se face în scopul de a determina albirea tulpinii false pe o zonă cât mai mare) şi combaterea patogenilor (în mod special a manei, care se face cu mai multă grijă ca la ceapa de arpagic, deoarece perioada de vegetaţie la praz este mai lungă, prin aplicarea a 3-5 tratamente cu substanţele indicate prin buletinul de avertizare al Laboratorului Fitosanitar Judeţean). Recoltarea plantelor de praz semănate direct în câmp se efectuează în jurul decadei a treia a lunii august - prima decadă a lunii septembrie

Cultivarea prazului prin răsad
Sunt necesare răsaduri produse în răsadniţe semicalde sau reci. Epoca de semănat este în cursul lunii martie, iar norma de sămânţă este de 10 grame la metrul pătrat, din care se obţin 2.000-3.000 de fire de răsad la metrul pătrat. Răsadul de praz, la fel ca şi cel de ceapă, nu se repică, dar se poate obţine şi din semănături mai rare, pentru a fi mai viguros. Norma de sămânţă este de 2,5-3 kilograme la hectar, iar suprafaţa necesară de brazde este de 200 metri pătraţi pentru 1 hectar de cultură. Pentru îngrijirea răsadurilor se aplică următoarele lucrări agricole: dirijarea factorilor de mediu, udarea, aerisirea, fertilizarea suplimentară, plivitul buruienilor, tratarea pentru prevenirea atacurilor de patogeni şi dăunători. Vârsta răsadurilor se consideră optimă la 45-60 de zile de la semănat, când răsadul are următoarele caracteristici: 3-4 frunze adevărate; 15-16 cm înalţime şi 3-5 mm diametrul la colet.

Înfiinţarea culturilor
În vederea plantatului, răsadul se pregăteşte prin următoarele operaţiuni: se scoate răsadul din răsadniţă, numai în funcţie de utilizarea sa la plantat, apoi urmează sortarea riguroasă, fasonarea şi mocirlirea. În cadrul operaţiunii de fasonare se reduc rădăcinile la 5-6 mm şi frunzele cu 1/3 din lungimea lor. Imediat după fasonarea rădăcinii, aceasta se mocirleşte, pentru a nu se deshidrata. Data plantatului optim este în intervalul 10-30 mai, uneori şi mai târziu, până în luna iunie. Tehnica de plantare constă în folosirea plantatorului (manual) sau a maşinilor de plantat răsaduri. Schema de plantare este aceeaşi ca şi la semănatul direct, de exemplu, benzi cu trei rânduri, la distanţă de 35 cm între rânduri în bandă şi la 50 cm între benzi, distanţa între plante fiind de 10-15 cm. Ca adâncime de plantat, răsadurile se plantează mai adânc decât au fost în răsadniţă.

Îngrijirea culturii înfiinţate prin răsad
În linii mari, lucrările de îngrijire sunt aceleaşi cu cele de la cultura semănată direct în câmp. Completarea golurilor se face când se constată că ponderea lor este mai mare (5-10%), la circa 10 zile de la plantare, folosind răsad de rezervă. Fertilizarea fazială se face la 10-15 zile de la plantare, în perioada 10-20 iunie, cu circa 100 kg azotat de amoniu. Dacă este necesar, combaterea buruienilor se poate face mecanic, cu substanţele indicate de către specialiştii agronomi. Recoltarea se face toamna târziu, producţia fiind destinată mai ales pentru păstrare şi consum eşalonat în cursul iernii. Tehnica de recoltare poate fi manuală, cu ajutorul cazmalei, sau semimecanizat, dislocând plantele cu ajutorul plugului fără cormană şi strângerea manuală a plantelor. Pentru consumul imediat, se scurtează rădăcinile şi frunzele şi se fac legături de 10-12 fire. Pentru consumul din timpul iernii, plantele dislocate cu rădăcină se păstrează în pivniţe sau se stratifică în nisip. Se mai poate păstra afară, în şanţuri, îngropat oblic şi acoperit cu pământ pe toată lungimea tulpinii. În regiunile cu climat mai cald, prazul poate rămâne în câmp, de unde se recoltează treptat, în funcţie de consum.

Victor VĂTĂMANU