Tehnologia de cultivare a rapitei de toamna

Uleiul de rapiţă a fost folosit din cele mai vechi timpuri în Orientul Îndepărtat şi Mijlociu în alimentaţie şi pentru iluminat. În Evul Mediu, rapiţa a pătruns în Europa (în ordine Olanda, Germania, Franţa, Danemarca, Suedia, Polonia, Rusia), unde s-a extins mult în cultură, în special în zonele mai umede şi răcoroase (la nord de Alpi). Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure (1979) consideră că la sfârşitul secolului al XIX-lea planta a pierdut din importanţă, fiind concurată de petrol, care oferea produse mai ieftine pentru ungere şi ardere şi de alte uleiuri vegetale în industria săpunurilor şi a margarinei.

---

Uleiul de rapiţă, ca atare, sau în urma transformărilor suferite prin hidrogenare, oxidare etc., are multe întrebuinţări în industria textilă, industria pielăriei, a vopselelor şi lacurilor, în industria poligrafică, a săpunurilor, la ungere etc. Uleiul rafinat se foloseşte în alimentaţie, în mod direct, sau la obţinerea margarinei. Cu privire la valoarea alimentară a uleiului şi turtelor de rapiţă, există încă discuţii ample legate de influenţa acizilor erucic şi eicosenoic, pe care o serie de specialişti în nutriţie îi consideră a avea influenţe negative, cum ar fi: micşorarea apetitului, întârzieri în creştere, îmbolnăviri ale inimii, tiroidei, ficatului şi glandelor suprarenale. Totuşi, R.O. Vles (1974) consideră că nu există probe concludente de îmbolnăviri la om, din cauza consumului de ulei de rapiţă.

Rotaţia
Terenul pentru rapiţă trebuie să fie eliberat până la sfârşitul lunii iulie, pentru a putea fi lucrat corespunzător. Premergătoare bune sunt: mazărea, fasolea, grâul şi orzul (soiuri timpurii), cartoful timpuriu şi, pentru consumul de vară, inul şi cânepa de fuior, macul, plantele oleoterice. În zone mai umede, Gh. Bâlteanu (1974) apreciază că pot fi luate în consideraţie şi leguminoasele perene, porumbul siloz în cultura principală, cartoful recoltat la început de august. După rapiţă, se seamănă grâu de toamnă şi orz, iar în cultură irigată se obţine şi a doua recoltă până în toamnă de porumb furajer, porumb boabe, varză, fasole pentru păstăi, castraveţi pentru murat etc.

Lucrările solului
Imediat după recoltarea plantei premergătoare, se ară la adâncimea la care nu se scot bolovani, mergând, dacă este posibil, până la 25 cm (A. Vrânceanu, 1969). Dacă situaţia o impune (lipsa apei sau a mijloacelor de arăt) se poate lucra mai întâi cu discul, însoţit de grapă, executând arătura în momentul existenţei unei bune rezerve de apă. Gr. Coculescu, citat de Gh. Bîlteanu (1974), consideră că întârzierea arăturii cu 20 de zile poate duce la scăderi de producţie de peste 760 kilograme/hectar. Arătura se menţine curată de buruieni, nivelată şi mărunţită până la semănat. Ultima lucrare se execută cu combinatorul, la adâncime cât mai mică posibilă, pentru a păstra terenul mai aşezat sub nivelul patului germinativ. Adeseori este nevoie să se apeleze la udări cu norme mici (circa 200 metri cubi apă/hectar) pentru a putea pregăti solul pentru rapiţă în condiţii ideale. Sub arătură se introduc îngrăşăminte complexe sau îngrăşăminte simple cu fosfor şi potasiu, în funcţie de sistemul de fertilizare.

Fertilizarea
Rapiţa este foarte pretenţioasă la aplicarea îngrăşămintelor. O recoltă de 2.500-3.000 de kilograme sămânţă/hectar se obţine prin utilizarea a 135-180 de kilograme de azot, 80-125 de kilograme de fosfor, 100-150 de kilograme de potasiu, 150-190 de kilograme de calciu, 15-25 de kilograme de mangan şi 65-105 kilograme de sulf, toate exprimate în substanţă activă. Din acestea, ajung în sămânţă în jur de 2/3 din cantitatea de azot şi fosfor şi 20-25% din consumul de potasiu, calciu şi sulf. Cantităţile de azot s.a. care se administrează la rapiţa de toamnă sunt foarte mari, deoarece nivelul de producţie se estimează în jurul a 3.000 de kilograme de sămânţă la hectar. Lipsind experienţe sistematice la noii hibrizi de rapiţă de toamnă, recomandările orientative făcute de către Cr. Hera şi Z. Borlan (1975), privind aplicarea îngrăşămintelor, sunt următoarele: 90-140 de kilograme de azot, adăugând 30-40 kilograme/hectar la cultura irigată; 60-80 de kilograme de fosfor s.a.; 50-60 kilograme de potasiu s.a. În ceea ce priveşte potasiul, şi mai ales fosforul, este bine de luat în considerare că fertilizarea cu 100-120 de kilograme la hectar s.a. poate spori producţia atât la rapiţă, cât şi la cultura care urmează după ea în cadrul rotaţiei.

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor
Îngrăşămintele cu fosfor şi cu potasiu se dau sub arătură, deci înainte de semănat, deşi în unele cazuri o parte se pot da şi primăvara (în cuvertură, câte 30-40 de kilograme la hectar s.a.), împreună cu îngrăşămintele azotoase, având o foarte bună eficacitate, după cum prezintă P.A. Crnomaz (1971). Azotul se dă parţial înainte de semănat, pentru a asigura o bună vegetaţie până la venirea iernii, dar cel puţin jumătate se administrează primăvara, sprijinind o vegetaţie viguroasă, pe baza rezervelor de apă asigurate prin irigare sau acumulate în sol în timpul iernii. Administrarea întregii cantităţi din toamnă duce nu numai la creşteri vegetative luxuriante, dar şi la consumuri foarte mari, din care cantităţi importante se pierd din plantă până în primăvară. O proporţie mai mare de azot în primăvară se rezervă, după recomandările lui Hera şi Borlan (1975), numai pe solurile mai uşoare. Un consum intens de elemente nutritive are loc în perioada de îmbobocire/înflorire (până nu încetează activitatea meristemelor de creştere, A. Bani, 1976); de aceea, A. Vrânceanu (1969) consideră că fertilizarea de primăvară trebuie făcută înaintea acestui interval. Cercetări minuţioase au arătat că azotul trebuie asigurat încă de la sfârşitul iernii (februarie-martie), când există siguranţa că gerurile nu mai pot compromite cultura.

Tipuri de îngrăşăminte minerale - îngrăşământul complex 13:26:13, aplicat în cantitate de 300 de kilograme la hectar sub arătură sau la întreţinerea acesteia cu GD - 4, asigură 39 de kilograme de azot, 79 de kilograme de fosfor şi 39 de kilograme de potasiu, ceea ce constituie o îngrăşare echilibrată. Primăvara se poate utiliza azotatul de amoniu, nitrocalcarul sau sulfatul de amoniu (rapiţa reacţionează foarte bine la îngrăşarea cu sulf) în cantităţi care să asigure necesarul de 60-100 de kilograme de azot la hectar din îngrăşăminte.
Îngrăşarea organo-minerală - gunoiul de grajd este bine valorificat prin cultura rapiţei, efectul lui resimţindu-se puternic şi la cea de-a doua cultură în mirişte sau la grâul semănat în toamna anului viitor. Este indicată, în general, după cum prezintă Vrânceanu, Bîlteanu, Hera şi Borlan, cantitatea de 20-30 de tone la hectar, deşi se obţin sporuri economice şi la cantităţi mai mari. În acest caz, se reduc cantităţile de îngrăşăminte chimice.

Sămânţa şi semănatul
Sămânţa de rapiţă se păstrează greu, pierzându-şi capacitatea germinativă repede. De aceea, se recomandă folosirea la semănat a materialului recoltat în acelaşi an. Se vor folosi numai seminţe care au luciu, culoare şi MMB specifice materialului săditor, cu puritatea minimă de 95% şi capacitatea germinativă minimă de 85%. La semănat se va folosi numai sămânţa tratată cu insecto-fungicide, substanţe aflate şi recomandate în Codexul produselor fitosanitare. Materialul de semănat trebuie să fie liber de ovăz sălbatic şi cuscută, cu maximum o sămânţă de Raphanus raphanistrum la o probă de 10 grame, după cum precizează M. Valvassori (1976).

Epoca de semănat corespunde cu ultima decadă a lunii august, plantele formându-şi astfel până la venirea iernii o rădăcină puternică, cu pivotul adânc în sol şi o rozetă de frunze cu diametrul de 30-35 cm, care este considerată de N. Zamfirescu (1965) ca ideală. Semănatul în septembrie (chiar în prima decadă) poate aduce unele scăderi de randament al culturii, răpiţa putând să nu se dezvolte normal în toamnă şi nerezistând la ger. Este dăunător şi semănatul mai timpuriu (înainte de 20 august), plantele mai dezvoltate suferind din cauza gerului, situaţie în care cultura se îmburuienează, plantele se dezvoltă şi se maturează neuniform.

Densitatea şi distanţa între rânduri - la recoltare trebuie să existe cel puţin 60-70 de plante pe metrul pătrat. Gh. Bâlteanu şi colaboratorii (1978) au constatat că cele mai mari producţii se obţin la 137-162 plante recoltabile, în funcţie de condiţiile anului de cultură. Hibrizii cu ramificare mai bogată pot „compensa” recolta, formând mai multe silicve (chiar peste 200), când plantele sunt mai rare; ele se acomodează deci în cultură la variaţii mari de densitate. Distanţa între rânduri este de 25 cm, care este apreciată ca fiind foarte potrivită, deoarece rândurile „se încheie” bine, limitând îmburuienarea de primăvară. Din seminţele germinabile ajung să formeze plante numai 50-75%. De aceea trebuiesc semănate cel puţin 120-140 de boabe la metrul pătrat. La culturile care urmează să răsară în condiţii mai dificile (lipsă apei, sol mai greu) trebuie semănate chiar 150-180 de seminţe germinabile la metrul pătrat. Cantitatea de sămânţă la hectar, în condiţii medii de cultură, este de 8-9 kilograme. Ea poate să crească până la 10 kilograme sau să scadă la 6,5-7 kilograme sau chiar mai mult, în funcţie de caracteristicile seminţei. Pentru hibrizii de rapiţă de toamnă actuali şi care se regăsesc în teritoriu, cantitatea de sămânţă poate fi chiar mai mică (3,5-4 kilograme). Adâncimea de semănat este de 2-3 cm. După semănat, se recomandă o tăvălugire uşoară, pentru a crea condiţii mai bune de germinare şi răsărire.

Lucrările de îngrijire
Combaterea buruienilor se face numai cu erbicidele antigramineice (cruciferele sălbatice trebuie combătute prin lucrările solului, rotaţii etc., la nevoie făcându-se şi plivitul culturilor de rapiţă în primăvară). Erbicidele care se pot folosi, în funcţie de spectrul buruienilor din lanul de rapiţă, sunt recomandate de către specialiştii agronomi din teritoriu. Erbicidele recomandate se administrează la pregătirea patului germinativ şi se încorporează în sol.

Rapiţa are foarte mulţi dăunători (Meligethes aeneus, Psylliodes chrysocephala, Brevicoryne brassicae, Entomiscelis adonidis etc.) împotriva cărora trebuiesc făcute 2-3 tratamente la epoci şi cu produse recomandate anual prin laboratoarele judeţene de protecţia plantelor. Desicarea culturilor este o măsură necesară pentru a asigura o uscare mai uniformă a seminţelor şi a reduce pierderile prin scuturare. De obicei, se fac aviotratamente, în momentul colorării silicvelor în galben-liliachiu (începutul colorării în masă a seminţelor pe ambele feţe).

Recoltarea
Recoltarea se face la 7-9 zile după tratamentul cu desicanţi, direct din lan, cu combina adaptată pentru cultura de rapiţă. Dacă nu se folosesc desicanţi (ceea ce este, de altfel, neeconomic pe suprafeţe mici), recoltarea rapiţei ridică probleme deosebite, chiar şi la hibrizii cu o bună rezistenţă la scuturare. O mare atenţie se acordă în continuare pentru obţinerea de hibrizi de rapiţă de toamnă, care să aibă silicve indehiscente şi cu o mare rezistenţă la cădere (tulpină viguroasă, care să poată suporta o recoltă de peste 2.500-3.000 de kilograme la hectar) şi care să permită recoltarea rapiţei fără aplicarea de desicanţi. Toate măsurile tehnologice care asigură lanuri cu coacere uniformă (nivelarea terenului, semănat şi fertilizat fără greşuri, lupta împotriva buruienilor) au în acest caz o importanţă şi mai mare. După recoltare, seminţele de rapiţă se menţin în straturi subţiri de 5-10 cm, lopătându-se zilnic până ce ajung la umiditatea de 9%. Mai avantajoasă este însă uscarea pe cale artificială. Când nivelul producţiilor depăşeşte 2.500-2.800 de kilograme la hectar, rapiţa este competitivă din punct de vedere economic cu culturile de cereale păioase. Raportul între producţia de boabe şi producţia de paie la cultura de rapiţă de toamnă este de 1:1,5-2.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, vegetal, tehnologie de cultivare, rapita de toamna