Tehnologia de cultivare a telinei pentru radacina - Apium graveolens

Ţelina pentru rădăcini este rezultatul unei foarte vechi şi lente ameliorări a ţelinei sălbatice originare din regiunile învecinate Mării Mediterane, după cum afirmă V. Voican şi colaboratorii (2002). Cultura sa este atestată prin diverse lucrări din anul 1530, însă în forme mai reduse şi cu rădăcini mai puţin tuberizate.

---

Ţelina pentru rădăcini a fost considerabil ameliorată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi calitatea actuală (superioară) obţinută a făcut din ea o legumă foarte apreciată, cu un consum ridicat în stare crudă sau preparată (gătită), în principal în timpul iernii. Se apreciază că ţara cu cel mai mare consum (1,1 kilograme/om/ an) este Franţa, ceea ce a determinat apariţia de ferme specializate numai în cultura acestei specii. Ţelina pentru rădăcini se cultivă pe suprafeţe reprezentative şi la nord de paralela de 46 grade, în Olanda, Germania şi Belgia. De la ţelina pentru rădăcini se consumă rădăcinile, ce au o valoare alimentară ridicată (substanţe proteice 1,5%, hidraţi de carbon, substanţe grase 0,4%, însemnate cantităţi de vitamina A, B1, B2, C şi PP, ca şi mari cantităţi de săruri de Ca - 47 mg/100 grame, de Fe - 1,8 mg/100 grame, de Cu - 0,3 mg/100 grame, de P - 37-119 mg/100 grame). De asemenea, se consumă şi frunzele, fiind folosite la aromatizarea murăturilor. Rădăcinile de ţelină au multiple şi benefice însuşiri terapeutice pentru organismul uman şi, în primul rând, folosite sub orice formă sunt puternic vermifuge, iar prin conţinutul mare de magneziu şi fier sunt un mijloc eficient în combaterea anemiei şi pentru activarea sistemului circulator.

Caractere botanice şi particularităţi biologice

Ţelina pentru rădăcini este o plantă erbacee, bienală, cu o perioadă de vegetaţie destul de lungă: 180-210 zile până la recoltarea rădăcinilor şi 500-520 de zile de la semănat şi până la obţinerea seminţelor.

Rădăcina tuberizată - tuberizarea (îngroşarea) se face la nivelul coletului, care îşi hipertrofiază axul, în acelaşi timp cu dezvoltarea mugurelui central, deci îngroşarea se produce pe verticală şi radial. La partea opusă, bazală, se destinge un disc pe care rădăcinile, deplasate din poziţia lor iniţială, formează o reţea de ramificaţii. În definitiv, nu se poate spune că partea comestibilă la ţelină poate fi asimilată integral cu rădăcina propriuzisă.

În anumite condiţii, din mugurii axiali, aflaţi în partea superioară a părţii tuberizate, iau naştere mici concrescenţe vegetative, numite impropriu drajoni, care epuizează rezervele rădăcinii tuberizate şi îi compromite calitatea, mai ales aspectul comercial. Acest fenomen, de drajonare, poate fi redus prin măsuri tehnologice şi de ameliorare genetică. Rădăcinile tuberizate, normal dezvoltate, au formă caracteristică, tronconică şi sunt de dimensiuni mari, cu o greutate de 300-400 grame/bucată; la unele soiuri poate ajunge chiar la 700-1.000 grame/bucată. Culoarea este alb-gălbuie, uneori alb-cenuşie şi poate avea dungi cafenii sau roşiatice. Pulpa rădăcinii este spongioasă, cu aromă şi gust specifice şi este bogată în săruri minerale şi în vitamine. Rădăcinile de ţelină au o valoare alimentară dublă acelora de morcov, mai ales când sunt consumate crude, tăiate în felii (rondele) şi unse cu muştar. Consumată astfel, este recomandată pentru refacerea celor care sunt în convalescenţă. Frunzele, lungi de circa 40 cm, sunt 1-2 penat-sectate, cu foliolele dinţate, glabre şi lucioase. Peţiolul este gol şi striat, suficient de cărnos, dar necomestibil. După răsărire, plantele formează o rozetă de frunze, prinse pe un ax scurt.

Tulpina florală - apare în anul al doilea, este muchetată şi fistuloasă, de 80-90 cm înălţime, ramificată. Inflorescenţa - de tip umbelă compusă, de diferite dimensiuni. Înfloritul începe în luna iunie şi durează până în luna august.

Florile - sunt mici, hermafrodite, mai rar unisexuate, pe tipul 5, de culoare alb-cenuşie, protandre, ceea ce face ca polenizarea să fie dominant alogamă, asigurată în principal, ca la mai toate umbeliferele, prin insecte diferite. Albinele însă participa în măsură mai mică, ocazional, la această polenizare.

Fructul - este o diachenă (care la maturitate se desprinde şi cade cu uşurinţă, ceea ce impune ca recoltarea seminţelor să se facă în pârgă), cu fructe (seminţe) mici, globuroase, cu 3-5 coaste, de culoare verdecenuşie, miros şi gust caracteristice.

Seminţele - la ţelină sunt printre cele mai mici, iar într-un gram intră 2.500-2.800 de seminţe. Au facultatea germinativă de 60-70% şi se păstrează 6-8 ani. Seminţele de ţelină conţin cantităţi importante de apiol (ulei eteric), care se foloseşte ca materie primă în industria farmaceutică românească.

Tehnologia de cultivare în câmp

Rotaţia culturilor - În asolamentele legumicole, pentru prevenirea unor boli cum sunt: Phoma apicola, Sclerotinia sclerotiorum, Fusarium oxysporum, este bine să se respecte o rotaţie de 3-4 ani.

Pregătirea terenului - prezintă o mare importanţă pentru efectuarea lucrărilor de mobilizare a solului, pentru că trebuie să asigurăm condiţii pentru dezvoltarea în adâncime a sistemului radicular al plantelor de ţelină. Fertilizarea de bază se face cu îngrăşăminte organice şi minerale cu fosfor şi potasiu. Arătura adâncă se execută toamna, la 25-39 cm adâncime, realizând totodată şi încorporarea în sol a îngrăşămintelor organice şi o parte a celor chimice administrate.

Întreţinerea solului - se face primăvara, prin afânare repetată, fertilizare, eventual şi udare de aprovizionare, până la înfiinţarea culturii.

Erbicidarea - se face cu diferite substanţe, indicate de către Laboratorul Fitosanitar Judeţean. Erbicidarea se face pe timp frumos, se încorporează la 7-8 cm adâncime, eventual cu îngrăşămintele aplicate primăvara.

Modelarea terenului - se face mai ales la culturile semănate pe suprafeţe mari, în straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 104 cm.

Înfiinţarea culturii - cultura ţelinei pentru rădăcină, în România, în mod obişnuit, se practică prin răsad. Unele încercări de semănare directă sunt însă încurajatoare şi pe viitor se va folosi şi această metodă.

Pregătirea răsadului - în acest scop, se seamănă în răsadniţe calde, în februarie, pentru culturile ce se vor recolta în august-septembrie, sau în răsadniţe reci, pentru culturile târzii. În răsadniţă, se seamănă pe un strat uşor, compus din 50% nisip de râu (fără calciu) şi 50% mraniţă dezinfectată.

Pregătirea seminţelor - înainte de semănat, se face prin dezinfectarea lor cu o soluţie de sulfat de cupru (20 grame la 1 litru de apă), prin îmbăiere timp de 4 ore, sau în soluţie de formaldehidă, timp de 20 de minute. Semănatul - se face în rânduri, la 5-6 cm distanţă, folosind 1,5-2 grame seminţe/metrul pătrat, sau prin împrăştiere, cu 3-4 grame seminţe/metrul pătrat.

Dirijarea temperaturii - după semănat, temperatura substratului trebuie să fie de circa 25 de grade Celsius, nivel care se menţine până la răsărirea plantelor, care poate avea loc în 8-10 zile de la semănat. După răsărire, temperatura în răsadniţă trebuie să fie de 20-25 de grade Celsius ziua şi 17-18 grade Celsius noaptea.

Repicarea - se face când plantele au trei frunze adevărate (la circa 20 de zile de la răsărit, în ghivece cu dimensiunea de 4 cm, sau mai bine în palete alveolare, cu alveole 1,5-2 x 1,5-2 cm. După repicat, temperatura se va dirija la 18-20 grade Celsius ziua şi 12-15 grade Celsius noaptea, cu o aerisire bine condusă şi cu călirea răsadurilor timp de 2-3 zile înainte de plantare. De la repicat şi până la plantarea răsadurilor în câmp nu trebuie să treacă mai mult de 15 zile.

Înfiinţarea propriu-zisă a culturii

Epoca de plantare - în câmp, pentru culturile timpurii, este în a doua jumătate a lunii aprilie, iar pentru cele târzii, la sfârşitul lunii mai.

Schema de plantare - pe suprafeţe mici şi pe teren plan este în rânduri echidistante, la 50x25 cm sau 40x30 cm (soiuri cu creştere mai puţin viguroasă), asigurând o desime a culturii de 70.000 până la 80.000 plante/hectar. La soiurile viguroase şi la culturile târzii, se plantează la 50-60x40-50 cm, realizând o desime a culturii de la 40.000 până la 50.000 plante/hectar.

În cazul modelării terenului, se pot planta trei rânduri (soiuri mai puţin viguroase) la distanţă de 40 cm între rânduri şi 40 cm pe rând, cu zone de protecţie la rigole de 12 cm, asigurând o desime a culturii de 70-72 mii plante/hectar. La soiurile viguroase se plantează două rânduri pe coronamentul stratului, la 70 cm distanţă între rânduri şi 30 cm între plante pe rând, cu zone de protecţie la rigole de 17 cm, realizând o desime a culturii de 30-35 mii plante/hectar.

Tehnica de plantare - plantatul se face manual, având grijă ca nivelul coletului răsadului să fie la nivelul solului.

Bilonarea plantelor - se face după plantare, pentru asigurarea prinderii răsadurilor.

Udarea după plantare - se face cu scopul de a favoriza prinderea tuturor plantelor, care la terenul nemodelat se face prin aspersiune, iar la cel modelat, conducând apa pe rigole, fără a produce băltiri.

Lucrările de întreţinere

Completarea golurilor se face la circa 5-6 zile de la plantare, cu răsaduri din acelaşi soi folosit la plantare şi de aceeaşi vârstă. După plantare, se udă individual plantele.

Prăşitul culturii - se execută prima dată la câteva zile după plantare, concomitent cu completarea golurilor. Se execută manual şi superficial, nu atât pentru a distruge eventualele buruieni, cât mai ales pentru afânarea solului bătătorit cu ocazia plantării. Apoi se execută ori de câte ori este nevoie şi întotdeauna după o udare sau o ploaie. Începând cu al doilea prăşit, acesta se poate executa mecanic, cu un cultivator, şi poate fi repetat până când plantele, crescând, ocupă în întregime intervalul dintre rânduri.

Irigarea - este o lucrare de întreţinere foarte importantă pentru cultura ţelinei pentru rădăcini. Se practică cu foarte multă regularitate pentru a menţine în sol o umiditate în jur de 60-70% din capacitatea de câmp a apei (c.c.a.) a solului. După irigarea făcută la plantare, următoarele se fac la 10-12 zile interval între ele, cu norme de udare de 200-250 metri cubi apă/hectar, iar în a doua parte a perioadei de vegetaţie se udă mai des la interval de 7-8 zile şi cu norme de udare mai mari, 300-350 metri cubi de apă/hectar. Udările este bine să fie făcute dimineaţa, pentru a reduce riscul apariţiei şi dezvoltării septoriozei.

Fertilizarea fazială - se face o dată sau de două ori, cu doze de îngrăşăminte chimice a căror mărime este în funcţie de aprovizionarea solului cu materie organică şi de regimul de irigare practicat. Prima fertilizare se face la 20-30 de zile după plantare cu 75-100 de kilograme azotat de amoniu, 100-150 superfosfat şi 50-70 de kilograme de sare potasică la hectar, care după împrăştierea lor cât mai uniformă pe intervalele dintre rânduri se încorporează în sol printr-o praşilă superficială. Pe suprafeţe mari, îngrăşămintele se aplică mecanic, cu combinatorul echipat cu fertilizator, concomitent cu prăşitul. Lucrarea, manuală sau mecanică, se execută întotdeauna pe un sol reavăn, după o ploaie, sau la 2-3 zile după udare. A doua fertilizare, dacă este cazul, se face după 30-35 de zile după prima, folosindu-se aceleaşi îngrăşăminte, în aceleaşi doze. În situaţia când se constată carenţe de bor (plantele se opresc din creştere, frunzele devin dure şi casante, peţiolul frunzelor prezintă crăpături, rădăcinile tuberizate sunt mici şi brune la suprafaţă) este indicat să se facă o fertilizare foliară cu o soluţie compusă din 200-300 grame borax/hectolitrul de apă.

Înlăturarea frunzelor îmbătrânite - se face de la baza plantelor şi se execută manual. Are ca efect, în principal, accelerarea tuberizării rădăcinilor, aerisirea plantelor, ceea ce permite înlăturarea focarelor de septorioză. Între altele, această lucrare permite înlăturarea concrescenţelor („drajoni”) care apar în treimea superioară a rădăcinilor tuberizate.

Combaterea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor este necesară deoarece ţelina pentru rădăcină este atacată de numeroşi agenţi patogeni, dintre care: putregaiul umed al rădăcinilor (Erwinia carotovora), alternarioza (Alternaria sp.), septorioza (Sertoria appcola) mâna (Plasmopara nivea), putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), iar dintre dăunători: musca ţelinei (philophilla heraclei), musca morcovului (Psila rosae) şi nematozii (Meloidogyne sp. Ditylenchus dipsaci).

Recoltarea rădăcinilor de ţelină pentru consumul din timpul toamnei se face în august-septembrie, iar pentru depozitare în vederea consumului de iarnă, în octombrie-noiembrie. Se recoltează manual, prin smulgerea plantelor la soiurile cu înrădăcinare superficială, sau cu cazmaua sau furci de recoltat; tot prin smulgere, după ce plantele au fost uşurate cu plugul fără cormană, la soiurile cu înrădăcinare puternică. După recoltare, se îndepărtează frunzele, iar rădăcinile se lăsă pe câmp 1-2 zile ca să se zvânte. Producţia, la ţelina pentru rădăcini, variază între 30 şi 35 t/ha rădăcini condiţionate în vederea depozitării pentru consumul din timpul iernii.

Victor VĂTĂMANU