Tehnologia de cultivare pentru cânepa de fuior

Cânepa de fuior este o importantă plantă textilă datorită unor însuşiri deosebite ale fibrelor sale: rezistenţa la tracţiune, torsiune, frecare şi putrezire; higroscopicitate, elasticitate şi flexibilitate; lungime mare şi bună capacitate de filare. Asigurând, după cum prezintă Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure, uneori până la peste 3.000 de kilograme de fibră la hectar, cânepa concurează cu iuta în ceea ce priveşte producţia la unitatea de suprafaţă.

Rotaţia – monocultura trebuie evitată din cauza proliferării dăunătorilor (molia cânepii, puricele cânepii, sfredelitorul porumbului etc.) şi a atacului de lupoaie. Nu se poate cultiva cânepa după floareasoarelui şi tutun (atac de lupoaie), după porumbul tratat cu triazine sau în caz de atac puternic de sfredelitor, după grâu şi borceaguri, care favorizează atacul moliei cânepii – Grapholitha delineana, protejând larvele (dăunătorul există în toate zonele, mai puţin în Moldova). Nu se va amplasa cânepa în sole vecine cu cele care au fost cultivate în anul precedent tot cu cânepă. Plantele premergătoare indicate sunt: trifoiul, lucerna, cartoful şi sfecla gunoite; porumbul, grâul, borceagurile (dacă nu intervin restricţiile precizate mai sus), leguminoasele anuale, macul. Cercetările efectuate de către V.S. kuzneţov au demonstrat că cele mai bune premergătoare pot fi cartoful, trifoiul şi porumbul. Cânepa poate reveni pe acelaşi teren după 3-5 ani. După cânepă, reuşeste bine grâul de toamnă, (rezultate foarte bune fiind obţinute în Banat şi Oltenia) şi toate celelalte culturi, evitându-se însă cele cu boli şi dăunători comuni (floarea-soarelui, tutun).

Lucrările solului – cânepa reacţionează puternic la mobilizarea adâncă a solului şi la executarea arăturii de bază (la 25-28 cm) cât mai repede după recoltarea plantelor premergătoare. Pe vertisoluri (smolniţa) şi pe alte soluri grele (de exemplu pe lacoviştile din Banat), cânepa impune chiar executarea a două arături sau scarificarea, la adâncimea de 60 cm. O altă cerinţă specifică este introducerea sub brazdă a resturilor vegetale (după recoltarea cartofului, sfeclei sau porumbului se lucrează întâi cu grapa cu discuri şi apoi se ară). Sporuri de producţie se obţin şi în urma întreţinerii arăturii prin nivelare şi grăpare până târziu în toamnă. Pregătirea patului germinativ în primăvară trebuie făcută la adâncimea de 5-6 cm, ceea ce se realizează cel mai bine cu combinatorul.

Fertlizarea – cânepa este o mare consumatoare de elemente nutritive. La o producţie de 10.000 de kilograme la hectar de tulpini, ea foloseşte (după N. Ceapoiu) 120-140 kilograme de azot, 40-45 kilograme de fosfor, 65-70 kilograme de potasiu şi 150-190 kilograme de calciu. În ceea ce priveşte raportul N:P:k de consum, acesta este de 1:0,3:0,5-0,6. Este de remarcat consumul mare de calciu, element ce influenţează puternic producţia de tulpini şi de fibră. Necesitatea fertilizării la cânepă decurge atât din consumul ridicat, cât şi din câteva particularităţi biologice: sistem radicular redus, perioadă de vegetaţie scurtă (105-115 zile până la recoltarea pentru fibră) şi absorbţia de la jumătatea lunii iunie şi până la sfârşitul lunii iulie a 70-85% din necesarul de azot, 65-80% din necesarul de fosfor şi 75-80% din necesarul de potasiu. Cânepa impune atât o fertilizare puternică, cât şi o împrăştiere uniformă a îngrăşămintelor.

Azotul influenţează cel mai puternic producţia de tulpini şi fibră, sporurile obţinute variind între 15 şi 40% pe cernoziomuri şi 100-174% pe soluri brune (experimentări efectuate de către N. Săulescu şi N. Ceapoiu, citaţi de Gh. Bîlteanu). Cercetările mai noi efectuate în România au confirmat aceste rezultate. Cantitatea de azot ce trebuie folosită pe cernoziomuri este de 80 de kilograme la hectar s.a., atunci când premergătoare sunt cerealele păioase. După prăşitoare, se adaugă 10-20 kilograme la hectar, după cum în cazul premergătoarelor leguminoase se scad 20-25 de kilograme la hectar. Pe soluri brune şi podzoluri, comparativ cu cernoziomurile, se folosesc cantităţi mai mari cu 10-20 de kilograme la hectar (Cr. Hera şi Z. Borlan). În felul acesta, la cânepa de fuior se fertilizează cel mai adesea cu 80-110 de kilograme de azot s.a. Când se depăşesc 120 de kilograme de azot la hectar, scade procentul de fibră şi proporţia de fibră lungă, fasciculele sunt laxe, rezistenţa fibrei este diminuată. În reţeaua ASAS, medie a şase localităţi, producţia cea mai mare s-a realizat cu N 118. Îngrăşămintele cu azot care dau cele mai bune rezultate sunt (în ordine descrescătoare): pe solurile acide - nitrocalcar, îngrăşăminte complexe, uree; pe soluri neutre - azotat de amoniu, uree, complexe. Momentul cel mai potrivit de administrare a îngrăşămintelor cu azot este primăvara, la pregătirea patului germinativ. Conform cerinţelor biologice ale plantei, ar trebui fertilizat cu circa 50% din necesarul de azot înainte de îmbobocire, dar în practică acest lucru este greu de realizat.

Fosforul şi potasiul au influenţa mai mică asupra producţiei de tulpini, dar măresc randamentul de fibră şi îmbunătăţesc însuşirile tehnologice ale acesteia (structură, rezistenţă, elasticitate etc.). Potasiul mareşte şi rezistenţa tulpinilor la frângere. În condiţiile de cultură din România se administrează 50-70 (80) de kilograme la hectar de fosfor (în funcţie, în primul rând, de rezervele solubile din sol). Cercetările efectuate la Oradea au demonstrat că s-au obţinut producţii mai mari cu P 100. Aplicarea se face sub arătura de bază. O parte din fosfor se poate da primăvara. Se folosesc îngrăşăminte complexe sau superfosfat.

Potasiul se administrează sub arătură, în primul rând pe solurile necernoziomice. După rezervele de potasiu uşor solubile se fertilizează cu 30-80 de kilograme la hectar de potasiu s.a. din sulfat de potasiu, sare potasică sau îngrăşăminte chimice complexe. Nu se fertilizează cu potasiu pe soluri necarbonatate cu peste 22 mg k2O/100 g sol. MAIA recomandă 60-80 de kilograme la hectar de potasiu pentru variaţia conţinutului solului de la 8 la 15 mg k2O/100 g sol.

Folosirea gunoiului de grajd - cânepa valorifică foarte bine gunoiul de grajd, administrat direct sau la planta premergătoare. Se foloseşte gunoiul de grajd direct pentru cânepă când aceasta urmează după cereale păioase sau rapiţă. Se recomandă circa 20 de tone la hectar zone subumede şi 30 de tone în zone umede. Cantităţi mai mari duc la scăderea producţiei de fibră şi înrăutăţirea însuşirilor tehnologice.

Producţii mari şi de bună calitate se obţin atunci când, împreună cu gunoiul de grajd, se administrează (tot sub arătură) 40-60 de kilograme la hectar de fosfor s.a. În primăvară se fertlizează cu o cantitate de azot variind între 40 şi 70 de kilograme la hectar, ceea ce înseamnă cu mai puţin 1,5 kilograme N pentru fiecare tonă de gunoi de grajd. Nu se mai folosesc îngrăşăminte cu potasiu. Când cânepa urmează după cartof, sfeclă sau porumb (din motive organizatorice şi de eficienţă economică generală), gunoiul de grajd se aplică la premergătoare. Corectarea doxelor de îngrăşăminte chimice se face reducând (faţă de fertilitatea minerală) câte 1 kilogram de azot pentru fiecare tonă de gunoi de grajd folosită la premergătoare; nu se administrează îngrăşăminte potasice; nu se fac corecţii la fertilizarea cu fosfor. Gunoiul de grajd asigură creşterea producţiei de fibră de cânepă cu 20-110%, cele mai sigure şi economice sporuri obţinându-se pe lacovişti şi soluri brune. Pe solurile mlăştinoase sau turboase, unde cânepa poate fi o plantă-pionier, o mare atenţie trebuie acordată îngrăşării cu microelemente: bor, mangan, cupru (Gh. Bîlteanu). După eficienţa economică a fertilizării, cânepa este realmente una dintre plantele care valorifică îngrăşămintele cel mai bine (O. Segărceanu şi colaboratorii). Venituri mari se obţin cu regularitate la cânepă, dacă, în contextul unei tehnologii corecte, fertilizarea este corespunzătoare, cele mai bune rezultate obţinându-se prin aplicarea de gunoi de grajd (20-30 tone/hectar), azot 50-65 kilograme/hectar şi fosfor 32-59 kilograme/hectar.

Sămânţa şi semănatul sămânţa de cânepă trebuie să aibă puritatea minimă de 96% (fără seminţe de lupoaie) şi capacitate germinativă minimă de 80% (sporuri sigure de producţie se obţin când facultatea germinativă depăşeşte 90% - N. Ceapoiu). Sămânţa din anul precedent semănată cu MMB peste 20-22 de grame (realizată prin selectare) asigură producţii de fibră mai mari cu peste 30%. În România, utilizarea fracţiunilor de sămânţă cu masa mai mare va fi posibilă pe măsura dezvoltării reţelei naţionale de producere de sămânţă. Sămânţa mai mare şi omogenă asigură răsăriri mult mai uniforme şi uneori producţia creşte cu până la 22%, iar fibra este mult mai omogenă. Materialul de semănat se tratează cu fungicide.

Semănatul se face când temperatura în sol, la 6-7 cm adâncime, s-a stabilizat la 8-9 grade Celsius (practic, înaintea semănatului porumbului). La semănatul prea timpuriu plantele suferă din cauza temperaturilor scăzute, cresc încet şi nu ating înălţimea normală. Pagubele produse de purici sunt mai mari. Prin întârzierea semănatului se favorizează atacul moliei, se scurtează perioada de vegetaţie, plantele înfloresc prematur. Nerespectarea epocii de semănat determină întotdeauna producţii mai mici de tulpini şi fibră şi însuşiri tehnologice inferioare.

Densitatea de semănat este de circa 450 de boabe germinabile la metrul pătrat. Această densitate se asigură cu 85-95 de kilograme de sămânţă la hectar (cantitatea creşte până la 100-115 kilograme la hectar dacă sămânţa este mai mare sau se depăşeşte densitatea de 450 de boabe germinabile la metrul pătrat). În cinci centre experimentale, pe o durată medie de 3 ani, semănatul cânepii cu mai mult de 450 de boabe germinabile la metrul pătrat a dus la scăderea producţiei de tulpini, cu excepţia staţiunilor nordice, unde s-a obţinut un spor nesemnificativ de 900 de kilograme la hectar. Distanţa între rânduri cea mai potrivită este de 12,5 cm. Se seamănă cu semănătorile SUP-21 sau SUP-48. Prin semănatul la 20 cm între rânduri nu se diferenţiază înălţimea tulpinilor, producţia are tendinţa de scădere uşoară, dar greutatea tulpinii creşte, ceea ce duce la diminuarea preţului de livrare. Adâncimea de semănat este de 3-4 cm. Pe soluri mai uşoare sau în primăveri secetoase se poate ajunge la 5-6 cm. După semănat, se grăpează, pentru a nu lăsa vizibile rândurile, limitând astfel pagubele produse de ciori, porumbei etc.

Lucrările de îngrijire - pe solurile mijlocii, bine structurate şi în cazul pregătirii ideale a solului (lipsa de îmburuienare), cânepa poate reuşi bine fără alte lucrări de îngrijire efectuate la sol. Totuşi există situaţii care impun măsuri de întreţinere a culturilor. Dacă semănatul se face în teren afânat sau în primăveri secetoase, trebuie efectuat un tăvălugit imediat după semănat. Apariţia crustei în perioada de la semănat la răsărit impune intervenţia cu grapa sau tăvălugi stelaţi. După răsărire, buruienile perene cu înmulţire vegetativă (pălămidă, susai, urda vacii etc.) se înlătură prin plivire (erbicidele specifice sunt recomandate de către inginerii agronomi zonali, dar se utilizează rar la cânepa de fuior, deoarece aceasta suferă mai puţin din cauza îmburuienării cu specii anuale). Măsurile specifice contra dăunătorilor au o mult mai mare importanţă. Combaterea puricilor se face în preajma răsăritului (de regulă, cu produse recomandate de specialiştii fitosanitari). Împotriva moliei cânepii (Grapholitha delineana), în afara rotaţiei raţionale, se poate interveni, în zonele infestate, cu tratamente chimice, făcându-se un tratament de avertizare şi încă 2-3 tratamente ulterioare, la intervale de 12-15 zile.

Recoltarea - cânepa pentru fuior se recoltează la sfârşitul înfloririi plantelor mascule, atunci când, trecând prin lan, se constată că nu se mai scutură polen. Recoltarea prematură duce la obţinerea unor producţii mai mici de fibră şi în acelaşi timp însuşirile tehnologice (cu deosebire rezistenţa) sunt inferioare. Întârzierea recoltatului este şi ea foarte dăunătoare. Cele mai mari pierderi sunt determinate de degradarea tulpinilor. În acelaşi timp, fibra pierde din fineţe şi devine aspră şi casantă. În unele zone, cânepa se recoltează manual.

Tulpinile se taie la înălţimea de 4-6 cm, cu secera sau cu cosoare speciale, şi se lasă pe sol în mănunchiuri de 15-20 cm grosime aşezate răsfirat în foarfecă pentru uscare. Când partea superioară s-a îngălbenit, snopii se întorc pe partea cealaltă şi se usucă încă 2-3 zile (în total, uscarea durează până la 4-8 zile). Urmează scuturarea de frunze (frunzele trebuie înlăturate deoarece clorofila depreciază fibra prin pătare în timpul topirii, iar topitoriile nu recepţionează tulpini nedesfrunzite) şi legarea snopilor în două locuri dacă sunt mai lungi de 100 cm şi o singură dată la cei mai scurţi.

Recoltatul mecanizat se face cu maşini speciale. Tulpinile tăiate rămân pe sol în strat subţire (aşezate aproximativ perpendicular pe direcţia de înaintare a maşinii). După uscare, se procedează ca şi în cazul recoltării manuale: desfrunzire şi legare în snop. Productivitatea maşinilor - folosită la acest procedeu fără aparat de legare - este de 4-5 hectare/schimb. Pentru a folosi maşinile speciale cu aparat de legare este necesar să se facă defolierea cânepii. În general, se recomandă aviotratamentele cu 100-150 litri de soluţie la hectar. Tratamentele se fac dimineaţa (până la ora 10) sau seara (după ora 17).

Momentul efectuării tratamentului este la culoarea verde-gălbuie a frunzelor şi tulpinilor mascule (10-15 zile de la începutul scuturării polenului, ceea ce înseamnă 10-12 zile înainte de recoltare sau de sfârşitul înfloririi). Acest moment trebuie ales şi în funcţie de starea vremii, deoarece precipitaţiile de peste 5 mm care survin în primele 4-6 ore după tratament determină ineficacitatea produselor folosite. De remarcat că întârzierea tratamentului până la degradarea clorofilei în plantele mascule nu mai asigură defolierea (N. Şarpe şi O. Segărceanu). Tratamentul prematur, când frunzele plantelor mascule sunt de culoare verde normală, depreciază fibra, iar producţia este mai redusă. La tratamente efectuate corect, defolierea are loc în 10-12 zile, de regulă în proporţie de 90-100%. În unele cazuri, se poate folosi pentru defoliere şi cloratul de magneziu, 15-17 kilograme la hectar, în 200 de litri de apă, care produce uscarea şi defolierea în 5-6 zile. În urma defolierii, maşinile recoltează direct în snopi legaţi, care se aşază în glugi pentru uscare, dar productivitatea maşinii este, în acest caz, de 1,5 hectare/schimb. În România există preocupări pentru producerea de maşini speciale pentru recoltarea cânepii şi care execută operaţiunile de strângere, defoliere şi legare mecanică a tulpinilor în snopi.

Victor VĂTĂMANU