Tehnologia de cultivare pentru cornul secarei (Claviceps Purpurea)

Cornul secarei este o ciupercă inferioară parazită pe diferite cereale, mai ales pe secară, şi care formează scleroţi, ce sunt forme de rezistenţă a ciupercii. Aceştia apar în locul boabelor parazitare, au formă de pinten sau corn cu dimensiuni de 4-6 mm şi culoare negricioasă cu nuanţe de violet-închis. Datorită conţinutului mare de alcaloizi, cornul secarei este sursa principală din care se extrag LSD-ul şi derivaţii săi, toţi având efect halucinogen.

Istoric
Efectele scleroţilor de secară erau cunoscute încă din antichitate, prima atestare istorică a ergotului fiind scrierile chinezeşti din anul 1100 i.Hr. Marii istorici Tucidide, Plinius, Dioscoride cunoşteau, după cum prezintă Virginia Ciocan, efectele abortive ale făinii de secară infectată cu cornul secarei asupra femeilor însărcinate, uşurând naşterea. Cezar, în lucrarea sa „Război civil“, menţionează o epidemie apărută în timpul asediului Marsiliei, provocată de consumul de pâine din făină de secară infectată. În Evul Mediu sunt consemnate epidemii denumite „Focul sfânt“ sau „Boala celor care ard“, mai ales în Franţa secolelor xI şi xII. În secolul următor, datorită vindecărilor miraculoase ce se obţineau prin pelerinajele la Altarul Sfântului Anton, ce se găsea într-o regiune din Franţa unde secara nu era infectată, boala a fost denumită şi „Focul Sfântului Anton“. Vindecările se produceau pentru că participanţii la pelerinaj nu consumau pâine infectată. Prima atestare documentară a unei epidemii care a decimat Parisul este în anul 945 şi se pare că supravieţuitorii, retraşi în biserica „Sfânta Maria“ au fost hrăniţi de către Hugo cel Mare, întemeietorul dinastiei Capet. Proprietăţile abortive sau ocitocine ale scleroţilor au fost descoperite de Adam Lonicer, ce a trăit în perioada 1528-1586, iar primul raport asupra cornului secarei este făcut de medicul curant al regelui Ludovic al xIV-lea, Denis Dodort, în anul 1676. S-a crezut atunci că scleroţii reprezentau o secară mai bună decât cea obişnuită. Augustine Pyram de Candolle a descoprit că sclerotul este de fapt o ciupercă parazită pe secară. În anul 1853, micologul francez Louis Rene Tulasne este primul care identifică ciuperca Claviceps Purpurea ca fiind cauza intoxicărilor, iar în anul 1938, chimistul elveţian Albert Hofman extrage din scleroţii de secară LSD-ul. Deşi la sfârşitul secolului al xIx-lea cauzele de otrăvire cu scleroţi erau foarte rare şi doar accidentale, în secolul al xx-lea s-au înregistrat câteva epidemii grave, precum cea din anii 1926 şi 1927, când în fosta Uniune Sovietică au fost 11.000 de morţi din cauza consumului de pâine de secară infectată cu cornul secarei. Şi în anul 1951, într-o comună din Franţa s-au înregistrat 7 decese şi 250 de intoxicări grave din acelaşi motiv. În zilele noastre, moda recentă de a consumă tot mai multe alimente crude a provocat în anii 1980-2009 cazuri de otrăvire cu scleroţi în Germania, Franţa şi alte ţări europene, din cauza consumului de fulgi de secară sau a suplimentelor Musli la micul dejun.

Cornul secarei, denumit şi pintenul secarei
Este un fung sau o ciupercă parazită pe cereale, dar mai ales pe secară, formând forme de rezistenţă denumite ştiinţific scleroţi sau ergoţi. Acest sclerot ajunge la maturitate în timpul recoltării secarei şi cade pe sol, unde iernează până în primăvara următoare. Pe un spic de secară pot fi parazitate 3-4 cariopse, în locul cărora apar tot atâţia scleroţi. Primăvara, scleroţii suferă anumite transformări, dând naştere la spori ce sunt luaţi de vânt şi ajung pe florile de secară, pe care le infectează şi în locul fiecărui bob infectat apare cornul secarei şi ciclul se reia. Mai amănunţit, sclerotul ajunge pe solul umed, germinează şi formează prelungiri de 2-4 cm, cu formaţiuni măciucate de culoare roz, alcătuind un ţesut sau o stromă, în interiorul căreia are loc procesul sexual, apărând hifele ascogene, din care iau naştere celulele sexuale denumite asce, ce conţin câte 8 celule, denumite ascospori. Aceştia fiind foarte uşori, sunt purtaţi de curenţii de aer sau de insecte şi ajung pe stigmatul florilor de secară, unde germinează. Apare un firicel ce pătrunde în ovarul florii, unde creşte, formând scleroţii, plini cu spori, denumiţi şi conidii. Acestea sunt învelite într-un sac dulce, foarte căutat de insecte, care iau conidiile pe corpul lor şi le transportă la alte boabe, contribuind astfel la infectarea altor spice.

Compoziţia chimică
Scleroţii de cornul secarei conţin în general următoarele: alcaloizi, în proporţie de 0,1-1,2%, având la bază diferite nuclee, precum acidul lisergic, ergolina, denumită şi LSA, şi ergometrina, cea care induce proprietăţile abortive. Ca nucleu lisergic sunt alcaloizii: agroclavina, festuclavina, elimoclavina, derivat al acidului lisergic, amide simple ale acidului lisergic, precum eryometrina şi ergina. S-au mai găsit alcaloizi peptidici, precum: ergotamină, ergoxină şi ergotoxină. În compoziţia chimică a scleroţilor s-au mai determinat pigmenţi antrachinonici, de culoare portocaliu-roşiatică, precum: endocrinina şi clavorubina, dar şi pigmenţi de culoare galben-pai, precum: ergocromul şi ergocrisina. Alţi compuşi chimici determinaţi sunt: lipide, steroli, monoamine, precum metilamina, etilamina, tiamina, diamine, dar şi putresceina, cadaverina, aminoacizi - fenilalanină, histidina, glucide şi săruri minerale. În Europa predomină scleroţii ce au în compoziţie mai mulţi alcaloizi ergotaminici, pe când în Asia predomină alcaloizii ergotoxinici. Extracţia acestor alcaloizi se face fie cu apă, în cazul ergometrinei, fie cu soluţii de eter în cazul alcaloizilor peptidici. Identificarea lor se face prin cromatografie în strat subţire.

Proprietăţi fitoterapeutice
Alcaloizii din cornul secarei au o activitate antagonistă sau agonistă în funcţie de doza şi alcaloid, asupra neurotransmiţătorilor din sinapsele celulelor nervoase. Din cauza acestei nespecificităţi, alcaloizii din cornul secarei prezintă o mare varietate de acţiuni farmacologice. În general, alcaloizii din cornul secarei cresc activitatea uterului, la administrare de doze mici având loc creşterea frecvenţei şi forţei de contracţie, urmate de relaxare. Pe măsură creşterii dozei, contracţiile devin tot mai puternice, mai dese şi de durată mai lungă, efectul fiind de susţinere a contracţiilor. De aceea, aceşti alcaloizi se pot folosi şi după naştere, pentru oprirea sângerărilor şi pentru menţinerea contracţiilor. Alcaloizii din cornul secarei au efecte benefice şi în boala Parkinson, datorită asemănării lor cu neurotransmiţători precum adrenalina, dopamina şi serotonina. Astfel, alcaloidul lisurid din cornul secarei are efect anti-Parkinsonian, similar cu cel al bromcriptinei sau percolidului. Se utilizează ca terapie adjuvantă la bolnavii trataţi cu levodopa, în sensul că micşorează doza acesteia. Efecte farmacologice evidente sunt şi asupra aparatului cardiovascular, producând efecte artero- şi venoconstrictoare. Derivaţii hidrogenaţi ai ergotoxinei determină o creştere rapidă a tensiunii arteriale la normal după câteva ore. Intoxicaţiile cu cornul secarei, foarte des întâlnite în trecut, se constată şi în zilele noastre, boala fiind numită ergotism şi se datorează efectelor vasoconstrictoare şi halucinogene ale substanţelor active din scleroţi. Se manifestă prin cangrena extremităţilor, unde se produc arsuri, cianoza mambrelor şi desprinderea cărnii de pe oase, fără sângerare, prin convulsii, senzaţie de sete şi halucinaţii, când cei intoxicaţi au contracţii musculare dureroase şi un comportament ciudat, ca al păsărilor.

Tratamente şi doze
Conţinutul în alcaloizi este de 0,2 grame % din substanţa uscată a scleroţilor, dar poate atinge şi 1 grame %. În aceste condiţii, doză letală este de 5-10 grame de scleroţi. Din această cauza există reglementări ce definesc gradul de pericol în procente pentru cereale şi în micrograme de alcaloizi pentru alimente. În general, toxicologii consideră că doza zilnică ce nu conduce la efecte toxice pentru om este de 0,1 miligrame/kilogram corp. Pentru cerealele utilizate pentru panificaţie, normele Uniunii Europene indică o valoare maximă de 0,05%, valori ce corespund unor praguri de 1.000-2.000 de micrograme de alcaloid per kilogram corp. Alcaloizii din cornul secarei se metabolizează la nivel hepatic, iar studiile efectuate pe cobai şi animale mari au evidenţiat implicarea citocromului P 450 în metabolizarea acestora. Este contraindicată folosirea acestor alcaloizi pentru declanşarea contracţiilor uterine la paciente cu insuficienţă coronariană, dar şi administrarea concomitentă cu antibiotice, precum eritromicină.

Recoltare şi condiţionare
În scop medicinal, scleroţii se recoltează în momentul coacerii lor, adică atunci când se desprind uşor de pe spicul de secară. Aceştia se usucă în spaţii uscate, pe cale naturală, sau prin căldură artificială, când vremea este umedă, cu condiţia ca temperatura să nu depăşească 35-40 de grade Celsius. După uscare, cornul secarei se păstrează în locuri uscate, în recipiente din sticlă sau cutii metalice sau din carton, ferite de lumină, nu mai mult de un an. Din 1,2-1,4 kg scleroţi proaspeţi se obţine 1 kg produs uscat.

Proprietăţi şi indicaţii terapeutice
Cornul secarei este folosit în industria chimico-farmaceutică la prepararea unor medicamente. Este otrăvitor şi de aceea trebuie luate măsuri speciale de spălare a mâinilor după ce s-a lucrat cu material proaspăt sau uscat. Intoxicaţiile cu cornul secarei se manifestă prin înţepături în mâini, braţe sau picioare, greaţă, vărsături, colici, diaree, mâncărimi, senzaţii de paralizie, piele palidă şi rece, ameţeli, auz slăbit. Până la sosirea medicului, se va administra intoxicatului ceai rusesc concentrat, sulfat de sodiu, vomitive, se vor pune sticle cu apă caldă la mâini şi picioare şi comprese calde pe abdomen. De cele mai multe ori materialul adunat din lanuri de secară infectate natural cu această ciupercă nu este suficient pentru industria farmaceutică, fiind necesară cultivarea şi chiar infectarea artificială a lanurilor de secară rezervate în acest scop.

Tehnologia de cultivare
Agricultura comunistă a României din perioada anterioară anului 1989, spre meritul ei, a inclus în planurile de producţie şi cultivarea specială pe suprafeţe destul de mari, de secară infectată artificial cu Claviceps purpurea. Culturile erau amplasate la distanţă mare de alte cereale, în rotaţie cu cartoful. Secara se însămânţează în benzi late de 140-160 cm, separate prin intervale de 50-60 cm, desimea este de 600-700 boabe germinabile/metrul pătrat, după Gh. Bîlteanu şi colaboratorii. Infecţia artificială se face în faza de burduf, până la apariţia vârfului spicului la un sfert din plante. Materialul de infecţie este asigurat din laboratoare de specialitate, în flacoane speciale, împreună cu instrucţiuni de folosire. Inocularea se face cu ajutorul unor ace montate pe suluri acţionate mecanic.

Acestea sunt infectate cu spori de cornul secarei, dintr-o soluţie de spori în apă sterilă, în flacoane speciale. Sunt necesare circa 40-50 astfel de doze, la 500 mililitri, pentru 1.000 litri apă - inocul per hectar. Momentul cel mai potrivit pentru infecţia artificială este pe timp noros, dimineaţa sau seara, când efectul este maxim. După 6-12 zile de la infecţie, pe marginea florilor de secară apare „roua de miere“, simptom al reuşitei infecţiei. Aceste picături dulci sunt căutate de insecte, care transportă conidiile la alte spice, realizând astfel infecţia secundară. În decurs de o lună de la infecţie, scleroţii ajung la maturitate şi se poate începe recoltarea. Recoltarea se face manual, culegânduse numai scleroţii ţări, care se detaşează uşor. De regulă, culesul de face în 2-3 reprize, ultima cu 7 zile înainte de recoltarea secarei. Scleroţii culeşi se pun în săculeţi de pânză, de 1-2 kilograme şi se transportă către magazii sau depozite, pentru uscare, până la maximum 8% umiditate. Producţia de secară obţinută din aceste lanuri se foloseşte numai la fabricarea spirtului. Producţia de scleroţi poate fi de circa 50-300 kilograme/hectar.

Victor VĂTĂMANU