Tehnologia de cultivare pentru ghinţură - Genţiana lutea L. - Fam. Gentianaceae

După Dicoride, denumirea de Genţiană a fost legată de numele unui rege al Iliriei, Genzio (Gentius). Pentru culoarea galbenă a florilor sale, specia a fost numită, cum prezintă E. Păun şi colaboratorii, lutea (Benigni şi colaboratorii).

Dintre celelalte specii de Genţiană, Genţiana lutea este cea mai valoroasă ca plantă medicinală. Se întâlneşte în flora spontană şi recoltarea ei s-a făcut numai din natură. Astfel, Heltmann şi Silva au studiat biologia, răspândirea naturală a ghinţurei şi au dat unele indicaţii referitoare la introducerea ei în cultură. Încercări de introducere a ghinţurei în cultură s-au semnalat şi în alte ţări: Rusia, în zona republicilor baltice, Franţa, Cehia şi Slovacia, Polonia, Germania. Studii mai complete au făcut Schultze şi Franz în Germania. Rădăcinile şi rizomii de ghinţură au fost şi sunt mult apreciate ca sursă de substanţe amare care măresc pofta de mâncare, stimulează funcţiile motrice ale stomacului, bilei şi ficatului. Ghinţura este folosită mult pentru prepararea unor băuturi spirtoase amare.

Locul în asolament

Fiind o plantă perenă, ghinţura se cultivă în afara asolamentului. Pretenţiile faţă de plantele premergătoare nu sunt deosebite, având în vedere că realizarea culturii se face în special prin plantarea răsadului. Totuşi, sunt indicate prăşitoarele, care lasă terenul curat de buruieni; dacă acestea au fost fertilizate cu gunoi de grajd, ele reprezintă premergătoare ideale pentru ghinţură. Leguminoasele şi cerealele constituie, de asemenea, culturi după care poate să urmeze această specie.

Fertilizarea

Cercetările întreprinse până în prezent nu au ajuns încă să stabilească nevoile plantei pentru îngrăşăminte. Se apreciază că fosforul îşi aduce contribuţia la formarea sistemului radicular şi la sporirea vigurozităţii plantelor. Azotul şi potasiul, în combinaţie cu celelalte elemente fertilizante, creează echilibrul favorabil unei creşteri şi dezvoltări armonioase a plantelor. Aplicarea calciului completează nevoile specifice ale ghinţurei, iar gunoiul de grajd, ca sursă de substanţe nutritive şi ca posibilitate de îmbunătăţire a însuşirilor fizice ale solului, apropie condiţiile edifice ale culturii de cele existente în flora spontană. În ceea ce priveşte raportul dintre principalele elemente fertilizante (NPK), acesta va fi de 1:1,5:1. Azotul se aplică în doze de 120-150 kilograme/hectar substanţă activă, din care 1/3 primăvara la plantare, iar 2/3 în primăverile anilor al II-lea şi al III-lea de cultură. Fosforul şi potasiul se dau în cantitate de 150-180 kilograme/hectar, respectiv 120-150 kilograme/hectar substanţe active, din care jumătate toamna, la lucrarea de bază pentru pregătirea terenului, iar cealaltă jumătate, în câte două părţi egale în toamna anului I şi al II-lea de cultură. Toamna, odată cu arătura adâncă, se administrează şi calciu (4-5 tone/hectar), şi gunoiul de grajd (25-30 tone/hectar). Îngrăşămintele aplicate în cursul perioadei de vegetaţie se încorporează cu prilejul efectuării praşilei mecanice.

Pregătirea solului

Exigenţele privind calitatea şi momentul efectuării lucrării de bază a solului sunt mai mari în cazul când ghinţura se însămânţează direct în câmp. Astfel, după recoltarea plantei premergătoare, terenul se lucrează, efectuându-se arătura de bază la adâncimea de 28-32 cm. Dacă solul este uscat, se execută mai întâi o lucrare superficială cu plugul sau cu grapa cu discuri, urmând ca arătura adâncă să se facă la umiditatea optimă a solului. Pregătirea patului germinativ se face cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi urmăreşte obţinerea unui strat superficial mărunţit şi uniform. Când se plantează cu răsad, exigenţele cu privire la pregătirea patului germinativ nu sunt atât de mari.

Modul de înmulţire

Ghinţura se înmulţeşte prin sămânţă sau pe cale vegetativă. Înmulţirea pe cale generativă este cea mai frecvent folosită. Semănatul direct în câmp sau folosirea răsadului sunt metode pentru care se optează, luându-se în considerare condiţiile şi posibilităţile locale şi punând în balanţă şi aspectele economice. Plantarea cu răsad este un mod de înmulţire mai sigur, dar mai costisitor, şi presupune existenţa forţei de muncă la nivelul unei culturi legumicole. Semănatul direct în câmp este condiţionat de lipsa buruienilor în terenul destinat culturii de ghinţură.

Epoca de semănat - plantat

Pentru culturile care se însămânţează direct, cea mai potrivită epocă de semănat este în pragul iernii sau în lunile august-septembrie. Tot la această epocă se face însămânţarea şi în straturi pentru producerea răsadului. Heltmann şi Silva recomandă însămânţarea cu sămânţă proaspătă în toamnă. Răsărirea are loc în primăvara anului următor, destul de târziu (aprilie-mai). Plantele rămân în strat până în toamna sau în primăvara următoare, când se face plantarea la locul definitiv în câmp. Unii specialişti sunt de părere ca plantarea să se facă în anul al III-lea de vegetaţie.

Distanţa şi adâncimea de semănat - plantat

Distanţa între rânduri, indiferent dacă se seamănă direct sau se plantează cu răsad, este de 50 cm. În cazul plantării cu răsad, distanţa între plante pe rând variază între 15  şi 20 cm. Aceeaşi mărime a intervalului dintre plante pe rând se lasă prin rărire, atunci când cultura se realizează prin însămânţare cu maşina în rânduri continue. În felul acesta densitatea culturii va fi de 10-14 plante/mp. În straturi reci, distanţa dintre rânduri este de 12,5-15 cm. Când răsărirea a avut loc în bune condiţii, se practică rărirea; materialul scos se repică într-o suprafaţă de teren alăturată, pregătită asemănător stratului. Distanţa dintre plante pe rând va fi mai mare (40-50 cm) pe loturile semincere, care se organizează separat de suprafeţele pentru producerea rădăcinilor. Adâncimea de semănat este cuprinsă între 0,5 şi 1,5 cm. O grijă deosebită este acordată adâncimii de plantare în situaţia executării acestei lucrări la epoca de toamnă. Plantele se îngroapă în sol cu 1,5-2 cm mai mult decât adâncimea la care au crescut în straturi.

Norma de sămânţă - răsad

Pentru însămânţarea unui hectar de ghinţură se folosesc 4-6 kilograme de sămânţă, care, potrivit STAS 4476-82, trebuie să aibă o puritate fizică cuprinsă între 85 şi 80% (clasele 1 şi a 2-a) şi facultatea germinativă de 50-40 (clasele 1 şi a 2-a). Folosirea seminţei unei plante indicatoare (salată, muştar) este o măsură recomandată. De pe suprafaţa de 350-400 metri pătraţi se obţine răsadul necesar pentru plantarea unui hectar de cultură. Cantitatea de 0,4-0,5 kilograme de sămânţă este suficientă pentru însămânţarea acestei suprafeţe de strat. Pentru plantarea unui hectar de ghinţură sunt necesare 120.000-150.000 de fire de răsad. Însămânţarea în câmp se face cu maşinile de semănat SUP-21 sau SUP-29 prevăzute cu distribuitoare pentru seminţe mici şi limitatoare la brăzdare.

Lucrările de întreţinere

Combaterea buruienilor şi răritul constituie principalele lucrări de întreţinere în cultura acestei specii. În culturile realizate prin semănatul direct în câmp pericolul îmburuienării este deosebit de mare, deoarece seminţele de ghinţură răsar destul de greu. De aceea, în primăverile când răsărirea întârzie şi terenul s-a îmburuienat se poate face o combatere a buruienilor prin tratament, cu substanţele recomandate de specialiştii fitosanitari judeţeni, aplicate înainte de apariţia plantelor de ghinţură la suprafaţa solului. Celelalte lucrări de întreţinere, prăşit mecanic, manual, plivit, pot începe imediat după răsărirea plantei indicatoare. Ele se efectuează, pe parcursul perioadei de vegetaţie, ori de câte ori este nevoie. În culturile realizate prin răsad, imediat după plantare se execută prăşitul mecanic şi manual. În straturi, în afară de îndepărtarea buruienilor, rărirea, repicarea, se mai execută udarea în momentele când este necesar. În primăverile anilor al II-lea sau al IIIlea se aplică dozele stabilite de azot, iar în toamnele anilor I şi al II-lea - cele de fosfor şi potasiu, care se încorporează printr-o praşilă mecanică.

Boli, dăunători, combatere

Literatura de specialitate nu semnalează prezenţa bolilor şi dăunătorilor la această specie. Pe suprafeţele destul de reduse pe care se cultivă ghinţura, cele câteva boli întâlnite nu produc pagube, iar atacul dăunătorilor nu a fost semnalat.

Recoltarea

Rădăcinile de ghinţură se pot recolta când plantele au vârsta de minimum 3 ani. Cei mai mulţi specialişti consideră că o cultură de ghinţură se recoltează când plantele au 4-5 ani. În cercetările efectuate în Germania se evidenţiază că unul dintre principiile active din rădăcini, amarogentina, îşi reduce ponderea odată cu creşterea vârstei plantelor. Ghinţura se recoltează toamna, în octombrie. În această perioadă, procesele activităţii biologice au încetat în aparatul foliar şi sunt încetinite în rădăcini. Până la încheierea studiilor privind dinamica acumulării principiilor active, care ar putea să fixeze un alt moment al recoltării, se consideră că epoca optimă de recoltare rămâne aceasta din toamnă. Recoltarea seminţelor de pe loturile semincere se face când 6075% din seminţe au devenit galbenbrune. În general, pe suprafeţe mai mari se utilizează dislocatorul pentru sfeclă sau plugurile de desfundat cărora li se detaşează cormana. După dislocare, rădăcinile se scutură de pământ şi se aşază în grămezi. Urmează lucrarea de îndepărtare a porţiunilor uscate, vătămate şi, odată cu coletul, a resturilor de frunze. De pe un hectar se poate obţine o producţie de 60-80 qintale de rădăcini proaspete. În cazul loturilor semincere, tijele fructifere se taie cu secera sub ultimul vertical de fructe, se aduc în incinta unităţii unde, sub şoproane, pe platforme betonate, se aşază în mici stoguri pentru uscare. Când toate seminţele au căpătat culoarea specifică, se trece la treierat. Aceasta se poate face, în funcţie de volumul materialului, cu batoza, combina sau prin scuturare, batere. Îndepărtarea resturilor de tije, frunze, fructe se face cu ajutorul vânturătorilor sau al selectoarelor.

Victor VĂTĂMANU