Tehnologia de cultivare pentru lupin

Lupinul se cultivă ca plantă pentru nutreţ şi pentru îngrăşământ verde. Ca plantă de nutreţ, lupinul se foloseşte, după cum prezintă Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure, fie în stare verde, fie ca fân, păşune sau însilozat. Din plantele tinere de lupin, prin uscare şi măcinare, se obţine o făină cu valoare nutritivă foarte ridicată.

Boabele lupinului dulce (fără alcaloizi) se întrebuinţează ca nutreţ concentrat pentru toate speciile de animale. Boabele de lupin constituie hrana specifică peştilor tineri şi adulţi. Ca îngrăşământ verde, lupinul se cultivă pe terenurile uşoare şi sărace în calciu. Cantitatea de azot ce se acumulează în rădăcini şi partea aeriană poate atinge 200 kilograme la hectar şi chiar mai mult. Pe glob, lupinul se cultivă pe circa 850 mii hectare. Mari suprafeţe se cultivă în Rusia, Polonia şi Italia. O suprafaţă importantă se cultivă şi în Republica Sud-Africană. În România, lupinul se cultivă mai ales ca îngrăşământ verde pentru îmbunătăţirea nisipurilor din sudul Olteniei, nord-vestul Transilvaniei şi din alte regiuni ale ţării.
Compoziţia chimică

Seminţele speciilor de lupin cultivate se caracterizează printr-un conţinut ridicat în substanţe proteice şi, spre deosebire de mazăre, de fasole, linte, printr-un conţinut ridicat în substanţe grase. De remarcat că din punctul de vedere al conţinutului în substanţe proteice lupinul stă alături de soia. Wielliams face menţiunea că în condiţiile din Anglia lupinul ar putea constitui principala sursa de proteină, aşa cum soia constituie principala sursă pentru SUA. Boabele şi plantele de lupin conţin şi diferiţi alcaloizi (lupin, lupinidin etc.), care dau gust amar şi care sunt toxici pentru organism. Boabele se pot întrebuinţa ca furaj pe scară mare după dezalcaloidare. Unul dintre procedeele de dezalcaloidare constă în înmuierea boabelor timp de 24-36 de ore, apoi fierberea lor în vase neacoperite timp de 1-2 ore. După răcire, apa se scurge, iar boabele se spală sub un curent de apă rece. În ultimul timp s-au creat însă forme de lupin cu conţinut mic de alcaloizi (lupin dulce), care pot fi influenţate în hrana animalelor fără ca acestea să sufere intoxicaţii sau alte vătămări. Lupinul galben neameliorat conţine în boabe 1,5% alcaloizi, lupinul cu frunza îngustă conţine 2%, iar lupinul alb şi peren, până la 3,2%. În masa verde, conţinutul de alcaloizi este de 3-7 ori mai mic decât în boabe. Conţinutul de alcaloizi în plantă variază cu faza de vegetaţie: până la înflorit, conţinutul în alcaloizi este mai ridicat, apoi, spre maturitate, scade. Lupinul de nutreţ se deosebeşte prin conţinutul scăzut în alcaloizi. Sunt lupinuri cu conţinut în alcaloizi de maximum 0,0025%. Acestea sunt considerate practic fără alcaloizi. Sunt lupinuri cu proporţie redusă de alcaloizi, până la 0,2%. Lupinul fără alcaloizi sau cu conţinut mic în alcaloizi a primit denumirea de lupin dulce.

Relaţiile plantă-factori de vegetaţie

În general, speciile de lupin descrise mai sus nu sunt pretenţioase faţă de căldură. Dintre acestea, mai pretenţios la căldură este lupinul alb; căldura mai puţină cere lupinul albastru, iar lupinul galben ocupa o poziţie intermediară. Lupinul alb nu suportă temperaturi mai mici de plus 2 grade Celsius. Temperatura minimă de germinare este de 3 grade Celsius. Lupinul albastru suportă geruri de -4 şi chiar -5 grade Celsius. Lupinul este destul de rezistent la secetă. Are nevoie de mai multă apă în prima jumătate a vegetaţiei. Umiditatea ridicată în a doua perioadă de vegetaţie întârzie coacerea lupinului. Lupinul galben cere soluri uşoare, nisipoase şi adânci, pe care, datorită puterii lui mari de absorbţie, îi merge mai bine decât oricărei alte plante agricole. Lupinului galben îi prieşte reacţia acidă şi este foarte sensibil la reacţia alcalină şi chiar neutru. Pe terenuri bogate în calcar, lupinul galben se clorozează. În România, lupinul galben dă rezultate bune mai ales pe nisipurile din nordul ţării. Lupinul albastru cere terenuri ceva mai grele şi bogate în argilă. Lupinul alb merge bine pe solurile nisipoase, sărace în calciu, cu pH cuprins între 5 şi 6. În condiţiile din România, lupinul alb dă rezultate foarte bune pe nisipurile din sudul Olteniei. În încercările întreprinse în judeţul Dolj s-au obţinut producţii de boabe de minimum 10 qintale/hectar, iar de masă verde, circa 200 qintale/hectar. Pretenţiile mici ale lupinului faţă de sol se explică prin: dezvoltarea puternică a rădăcinilor, care pătrund în pământ până la 3 metri, şi chiar mai mult, şi prin capacitatea lor de a absorbi apă şi hrană din stratul subarabil al solului; puterea de solubilizare a sărurilor acidului fosforic greu solubile şi a altor săruri (din straturile mai adânci ale solului); acumularea în rădăcini şi în partea aeriană, comparativ cu celelalte leguminoase, a unei mari cantităţi de azot. Aceste particularităţi determină şi importanţa deosebită a lupinului ca îngrăşământ verde.

Rotaţia

Lupinul nu este pretenţios la planta premergătoare. Suportă monocultura mai mulţi ani la rând. Pentru îngrăşământ verde, lupinul se poate semăna ca a doua cultură, iar în toamnă se îngroapă sub brazdă, odată cu arătura adâncă.

Fertilizarea

În cultura lupinului trebuie folosite îngrăşămintele fosfatice şi potasice. Aceste îngrăşăminte ridică recolta de seminţe cu 40% şi chiar mai mult şi scurtează perioada de vegetaţie cu 7-14 zile. Îngrăşămintele se introduc sub arătura adâncă de toamnă. O importanţă deosebită prezintă însă biopreparatul Nitragin, care contribuie la dezvoltarea nodozităţilor. Influenţă şi mai mare asupra producţiei de lupin o are Nitraginul, când odată cu acesta se folosesc şi microelemente (borul şi molibdenul).

Sămânţa şi semănatul

Pentru semănat se foloseşte sămânţă cu capacitatea de germinaţie minimă de 90% şi puritate de cel puţin 95%. Epoca de însămânţare - depinde de scopul cultivării. Pentru seminţe, lupinul se seamănă primăvara timpuriu, imediat după cerealele păioase de primăvară, iar pentru nutreţ verde, mai târziu cu 7-10 zile. Ca îngrăşământ verde, lupinul se seamănă primăvara timpuriu sau se seamănă după recoltarea păioaselor şi se îngroapă odată cu arătura adâncă de toamnă. Distanţele de semănat - depind de scopul culturii. Pentru producerea de seminţe, lupinul se cultivă în benzi, la distanţă de 25-36 cm între rânduri apropiate şi 60-70 cm între benzi. Această metodă de semănat dă posibilitatea mecanizării lucrărilor de întreţinere. Cantitatea de sămânţă - la hectar, variază în funcţie de specia şi scopul culturii. Pentru producerea de seminţe, la lupinul albastru se seamănă 130180 kilograme/hectar (circa 80 boabe germinabile la metrul pătrat); la lupinul galben 100-130 kilograme/hectar (70-80 boabe germinabile per metrul pătrat); la lupinul alb - 200-240 kilograme/hectar (50-60 boabe germinabile la metrul pătrat); la lupinul peren 20-40 kilograme/hectar (100-200 boabe germinabile la metrul pătrat). În cazul culturii pentru furaj sau îngrăşământ verde, cantitatea de seminţe la hectar se măreşte cu 20-25%. Pe solurile uşoare, adâncimea de semănat va fi de 3-4 cm, iar pe solurile mai grele, de 2-3 cm.

Lucrările de îngrijire

Buruienile din culturile de lupin se combat prin lucrări mecanice şi/sau cu erbicide aplicate fie înainte de semănat sau imediat după semănat. Recoltarea - pentru boabe, lupinul se recoltează când primele păstăi încep să se îngălbenească şi pe boabe apar pete caracteristice. Pentru evitarea scuturării, recoltatul trebuie făcut pe rouă. Pentru nutreţ verde sau fân, trebuie ales momentul când plantele conţin o cantitate mai mare de proteine şi o cantitate mai mică de celuloză (faza de îmbobocire). Pentru îngrăşământ verde, lupinul se îngroapă sub brazdă când plantele au format păstăile, adică atunci când la hectar se produce cea mai mare cantitate de substanţă organică. La lupinul alb se obţin producţii de 15-30 qintale boabe la hectar. Recolta de masă verde la lupinul galben este foarte mare: 300-600 qintale/hectar. La lupinul alb, pe nisipurile din sudul Olteniei s-au obţinut producţii de aproape 230 qintale/hectar masă verde.

Victor VĂTĂMANU