Tehnologia de cultivare pentru mazăre - Pisum sativum L.

Mazărea este una dintre cele mai importante leguminoase pentru boabe. Ea găseşte condiţii bune de vegetaţie în multe regiuni ale ţării şi asigură, după cum prezintă Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure, producţii ridicate şi constante în toţi anii de cultură.

Rotaţia

Mazărea asugură cele mai mari producţii după plantele care lasă terenul curat de buruieni şi cele mai mici după ea însăşi. Diferenţele de producţie înregistrate după diferite premergătoare se datorează în cea mai mare parte gradului de îmburuienare a plantei premergătoare. S. Bugai numeşte porumbul ca fiind cea mai indicată plantă premergătoare pentru mazăre. Se poate aprecia că şi în condiţiile României mazărea trebuie cultivată, în primul rând, după porumb, apoi după floarea-soarelui şi alte prăşitoare. Acest fapt este dictat nu numai de valoarea porumbului ca plantă premergătoare, dar şi de structura actuală a culturilor agricole şi de faptul ca mazărea nu este sensibilă la efectul remanent al unor erbicide aplicate culturii de porumb. Din cauza suprafeţelor restrânse şi a epocii foarte timpurii de semănat, mazărea nu intră într-o rotaţie regulată. În condiţiile României, dată fiind importanţa ei ca plantă premergătoare, mazărea trebuie cultivată întotdeauna în sola în care urmează să se cultive grâul de toamnă. Mazărea nu trebuie să urmeze după ea însăşi decât după cel puţin patru ani, din cauză că determină fenomenul de „oboseală a solului“. De asemenea, nu trebuie cultivată după o altă leguminoasă.

Fertilizarea

Plantele de mazăre îşi satisfac cerinţele în azot în proporţie de 42-78% prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot şi consumul ridicat în acest element nu trebuie să producă îngrijorare. Mazărea, în general, nu reacţionează la aplicarea îngrăşămintelor azotate. În cultura mazării nu se folosesc îngrăşăminte azotate, deoarece prin bacteriile fixatoare de azot şi prin rezervele găsite în sol se satisfac în întregime cerinţele plantelor pentru acest element. Dacă planta premergătoare a fost prăşitoare sau altă plantă îngrăşată cu gunoi de grajd sau îngrăşăminte azotate, folosirea azotului la mazăre înainte de semănat poate deveni chiar dăunătoare. Azotul are o influenţă negativă asupra activităţii bacteriilor fixatoare de azot. Mazărea reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor fosfatice. Sporurile cele mai ridicate se obţin pe solurile din regiunile secetoase, pe care, cum se ştie, fosforul este mai puţin accesibil plantelor din cauza insuficienţei apei. În zonele favorabile mazării, pe solurile din seria cernoziomurilor, aplicarea îngrăşămintelor fosfatice în cultura mazării trebuie să constituie o practică curentă. Reacţia evidentă a mazării faţă de îngrăşămintele fosfatice trebuie pusă în primul rând pe seama îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale bacteriilor fixatoare de azot. Pentru buna lor dezvoltare, bacteriile fixatoare de azot au nevoie de cantităţi mari de fosfor. Cantitatea de fosfor din nodozităţi este mult mai mare decât cantitatea de fosfor din rădăcini. Aplicarea îngrăşămintelor potasice în cultura mazării este puţin experimentată în România. H. Simota menţionează că, în condiţii de fertilitate ridicată a solului, drept consecinţă a aplicării îngrăşămintelor la plantele premergătoare, folosirea îngrăşămintelor cu potasiu indică tendinţa de creştere a producţiei de mazăre. În unele experienţe efectuate, dozele mari de potasiu au avut influenţă pozitivă pronunţată asupra producţiei de mazăre. O deosebită importanţă pentru creşterea producţiei de mazăre prezintă microelementul molibden, care joacă un rol deosebit în fixarea azotului de către bacteriile cu care mazărea trăieşte în simbioză. Molibdenul activează bacteriile fixatoare de azot. În compoziţia nodozităţilor se găseşte o cantitate mare de molibden. Administrarea molibdenului la mazăre se poate face fie în sol, fie extraradicular, pe frunze, fie prin tratarea seminţelor. Întrucât cantităţile de molibden ce se folosesc sunt mici, este mult mai indicată aplicarea prin tratarea seminţelor sau extraradicular. Fie că se aplică pe frunze, fie că se aplică pe seminţe, molibdenul asigură sporuri de producţie deosebit de importante. Molibdenul are influenţă pozitivă şi asupra conţinutului de proteine al seminţelor. Producţia de boabe este pozitiv influenţată şi de bor, şi de mangan. Stropirea frunzelor de mazăre cu acid boric 2% a determinat, în unele experienţe, o creştere semnificativă a producţiei.

Lucrările solului

Cele mai mari producţii de mazăre se obţin atunci când arătura de toamnă se face mai devreme, iar până la venirea iernii se lucrează cu grapa cu discuri pentru distrugerea buruienilor, pentru mărunţire şi nivelare. Acest sistem de lucrare se impune din cauză că primăvara arătura nenivelată se zvântă neuniform, motiv pentru care nu se poate trece repede la pregătirea solului. Lăsarea arăturii negrăpată peste iarnă atrage după sine o întârziere a semănatului cu mai multe zile, fapt care se răsfrânge negativ asupra producţiei. Într-o arătură negrăpată de toamnă se obţine şi un răsărit mai puţin uniform. Lucrarea arăturii din toamnă, comparativ cu lucrarea numai în primăvară, aduce sporuri de recoltă care merită toată atenţia. O arătură cât mai nivelată şi mai bine mărunţită constituie pentru mazăre garanţia unui răsărit rapid şi uniform. Cât priveşte adâncimea arăturii, cercetările efectuate în România au arătat că la 20 şi 30 cm producţiile sunt practic egale.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de mazăre pentru semănat trebuie să fie sănătoasă, neatacată de gărgăriţă, cu puritatea de 93-99% şi cu capacitatea de germinaţie de cel puţin 80%. În ziua semănatului se face şi tratarea seminţelor cu nitragin. Mazărea se seamănă primăvara foarte timpuriu, o dată cu desprimăvărarea, imediat ce se poate pregăti solul cu grapa cu colţi sau cu grapa cu discuri. Semănatul timpuriu al mazării este impus de particularităţile biologice ale plantelor, adică de temperatura de germinaţie scăzută (1 grad Celsius), de cerinţele ridicate faţă de apă ale seminţelor pentru încolţire (peste 100% din greutatea lor) şi de faptul că plantele vegetează mai bine la temperaturi mai scăzute. Nu există nici un pericol de îngheţ al plantelor tinere, deoarece ele rezistă şi la temperaturi de minus 6 grade Celsius, şi uneori la temperturi şi mai scăzute. Experienţele din România evidenţiază că o întârziere a datei semănatului cu 10 zile faţă de epoca optimă determină reducerea producţiei cu 20-30%, iar la o întârziere de 20 de zile, producţia scade la jumătate. Calendaristic, după Gh. Valută şi Al. Ionescu, epoca optimă pentru semănatul mazării se înregistrează în luna martie, şi anume în prima şi a doua decadă în sudul ţării, în a doua decadă în Banat şi Câmpia Transilvaniei şi în a treia decadă în Moldova şi nordul ţării. Densitatea - rezultatele experimentale obţinute de către N. Şarpe şi colaboratorii au evidenţiat cele mai mari producţii cu 125 seminţe germinabile/metrul pătrat (în sudul Olteniei, Câmpia Română, Câmpia Transilvaniei şi Câmpia din Vest). Au existat şi localităţi ( Podu Iloaiei şi Valu lui Traian) unde producţiile cele mai ridicate s-au obţinut cu 125-150 de boabe germinabile/metrul pătrat. În fiecare an de cultură, densitatea se situează spre o limită sau alta, în funcţie de umiditatea solului la însămânţare. Cantitatea de sămânţă la hectar - variază foarte mult în funcţie de masa seminţelor şi valoarea utilă. Masa a 1.000 de boabe creează mari diferenţe între soiuri. Cantitatea de seminţe la densităţile menţionate variază între 225 şi 300 kilograme/hectar. La soiurile din varietatea grandisemineum, cantitatea de sămânţă poate fi chiar mai mare. Pentru a reduce cantitatea de sămânţă la hectar fără a diminua densitatea trebuie dată o deosebită atenţie purităţii şi capacităţii de germinaţie a seminţelor. Mazărea se seamănă cu semănătoarea pentru cereale, la distanţă între rânduri de 12,5 cm. Adâncimea de semnat - pe cernoziomuri este de 7-8 cm. Boabele îngropate superficial nu germinează, din lipsă de umiditate, sau germinează cu întârziere. Deseori se observă pe terenurile semănate cu mazăre seminţe rămase neîngropate, fapt care determină reducerea densităţii şi deci a producţiei. Semănatul în teren cât mai bine pregătit, nivelat încă din toamnă, creează condiţii pentru respectarea unei adâncimi optime de îngropare a seminţelor.

Lucrările de îngrijire

Combaterea buruienilor din culturile de mazăre este lucrarea cea mai importantă şi se realizează în prezent în condiţii optime prin aplicarea erbicidelor. Prin plivire se elimină din cultura de mazăre plantele de mazăre furajeră (Pisum arvense), care se recunosc după culoare florilor şi după inelul violaceu de la baza stipelelor. Pe parcursul vegetaţiei, culturile de mazăre sunt năpădite de diferite specii de buruieni, din cauza cărora producţia poate să scadă cu 30-50%. Pe parcursul vegetaţiei, culturile de mazăre pot fi erbicidate cu produse indicate de către specialiştii agronomi din zona respectivă, când se precizează doza şi momentul aplicării acestora. Mazărea, prin stratul de ceară pe care îl prezintă pe frunze, suportă bine erbicidele aplicate, cu condiţia ca dozele aplicate să nu fie mari. Când erbicidele se aplică în timpul vegetaţiei mazării, se poate adăuga soluţiei şi molibden (0,1 kilograme/hectar), în acest caz asigurându-se şi o îngrăşare cu acest microelement, care determină o mai bună fixare a azotului de către bacterii. În timpul înfloritului, culturile de mazăre se tratează cu produse organofosforice sau organoclorurate. Primul tratament se face când 4-5% din plante sunt înflorite, iar al doilea la 10-12 zile. Tratamentul se face împotriva gărgăriţei (Bruchus pisorum), care în acest timp îşi depune ouăle pe păstăile formate. Astfel, se reduce numărul de boabe atacate la sub 1%.

Recoltarea

La recoltarea mazării se întâmpină unele dificultăţi, determinate de coacerea treptată a păstăilor (de la bază spre vârful tulpinii), de scuturarea foarte uşoară a păstăilor, care trec spre maturitate, şi de faptul că tulpinile mature se culcă pe pământ sub greutatea recoltei. Alternanţa între temperaturile ridicate din timpul zilei şi temperaturile mai joase din timpul nopţii favorizează plesnirea fructelor mature. În regiunile umede, recoltatul este mult îngreunat din cauza ploilor. Recoltarea mazării coincide cu o perioadă de vârf în privinţa forţei de lucru din unităţile agricole. Din cauza acestor dificultăţi, recoltarea devine cea mai grea lucrare din tehnologia culturii mazării. Momentul cel mai potrivit pentru recoltare este atunci când majoritatea plantelor s-au îngălbenit, 2/3 din păstăi sunt şi ele galbene, iar boabele s-au întărit.

În tehnologia recoltării mazării se disting două etape: prima - smulgerea sau tăierea şi uscarea plantelor, iar a doua - treierarea. Smulgerea sau tăierea mazării se realizează mecanizat, în condiţii bune, cu maşina MRM-2,2 M, care smulge şi taie plantele, le separă de restul lanului şi apoi le aşază într-o brazdă continuă, lată de un metru. În timpul lucrului, maşina nu are acţiuni mecanice dure care să determine spargerea păstăilor şi pierderea boabelor. Gradul de coacere şi umiditatea plantelor nu influenţează asupra efectuării lucrării cu maşina. Plantele de mazăre sunt smulse sau tăiate de la suprafaţa solului, astfel că rădăcinile cu nodozităţi rămân în pământ. Cu o maşină se lucrează o suprafaţă importantă de mazăre. După ce plantele se usucă pe teren (3-5 zile), se face treieratul în mers, cu combina echipată cu ridicător. La combină se dă o deschidere mai mare contrabătătorului, iar turaţiile tobei se reduc la 600 pe minut. Prin recoltarea divizată, pierderile maxime se ridică la 5%, faţă de 15-25% prin recoltatul manual şi treieratul cu combina. Forţa de muncă se reduce cu 95%, iar costul de producţie cu 45%.

Victor VĂTĂMANU