Tehnologia de cultivare pentru şerlai - Salvia sclarea L.

Dintre principalele plante aromatice, şerlaiul poate fi considerat specia cea mai recent luată în cultură, după cum prezintă E. Păun şi colaboratorii. Primele culturi se presupune că au fost realizate cu seminţe recoltate din flora spontană, în unele ţări limitrofe bazinului mediteranean, ca Franţa, Spania şi Italia, în care şerlaiul creşte spontan.

În România, primele încercări experimentale datează din anul 1960 şi s-au efectuat la Măgurele, dar prima cultură industrială a fost înfiinţată la Feldioara, judeţul Braşov, în anul 1953. Florile sunt folosite în medicina populară extern, în gargarisme, ulceraţii şi edeme.

Locul în asolament - şerlaiul se cultivă, în funcţie de soi sau populaţia locală, ca specie anuală, bianuală sau trianuală. Cele mai bune premergătoare pentru şerlai sunt toate culturile care eliberează din timp terenul, îl lasă curat de buruieni, bine structurat şi asigurat cu substanţe nutritive. Acestea sunt: borceagul pentru masă verde sau fân şi în special leguminoasele timpurii pentru boabe şi cerealele păioase. Planta premergătoare nu influenţează conţinutul de ulei volatil. Musteaţă şi Makovskii au propus următoarele rotaţii ale culturilor: rotaţia de 5 ani: 1 - grâu de toamnă; 2 - şerlai anul I; 3 - şerlai anul II; 4 - porumb boabe; 5 - cereale de primăvară; rotaţia de 9 ani: 1 - grâu de toamnă; 2-3 - şerlai, anul I şi al II-lea; 4 - porumb boabe; 5 - cereale de toamnă; 6 - grâu de toamnă; 7-8 - şerlai, anul I şi al II-lea; 9 - porumb boabe. În condiţiile climatice din România, aplicarea oricăreia dintre rotaţiile menţionate poate da rezultate bune. Se recomandă însă ca în sola repartizată cerealelor de primăvară să se introducă, în fermele mixte, culturi ca muştarul, coriandrul şi altele, care sunt bune premergătoare pentru grâu.

Fertilizarea - şerlaiul reacţionează puternic la influenţa îngrăşămintelor organominerale. După Musteaţă şi Makovskii, gunoiul de grajd poate asigura o sporire a producţiei de ulei volatil cu aproape 20% faţă de variantă care a fost fertilizată cu complexul NPK. Gunoiul de grajd administrat în doze de 20 tone/hectar trebuie să fie fermentat şi curat de buruieni. În lipsa gunoiului de grajd, îngrăşămintele minerale au, de asemenea, efecte pozitive asupra producţie la şerlai. Astfel, Ivancenko şi colaboratorii au scos în evidenţă efectul pozitiv al azotului. Fosforul şi potasiul nu dau sporuri de producţie. Dublarea dozei de azot faţă de fosfor duce întotdeauna la scăderea calităţii inflorescenţelor, prin reducerea conţinutului în ulei volatil. De aceea, autorii recomandă ca pentru fiecare solă în parte să se stabilească gradul de aprovizionare cu substanţe minerale, precum şi dozele specifice care urmează a fi administrate. Autorii recomandă ca pe solurile cernoziomice obişnuite şi carbonatice să se administreze combinaţia N60P60, iar pentru solurile brune de pădure N60P60K60. Orientativ, pentru condiţiile din România se recomandă ca pe solurile sărace în substanţe nutritive să se administreze combinaţia N80P80K40 kilograme/hectar substanţă activă, iar pe celelalte raportul îngrăşămintelor minerale trebuie să fie N40-60P40-60K35-40 kilograme/hectar substanţă activă. În ceea ce priveşte acţiunea diferitelor tipuri de îngrăşăminte pe bază de azot şi fosfor, după Eriuseva şi colaboratorii, greutatea medie a inflorescenţelor este cea mai mare atunci când s-au utilizat azot sub formă de azotat de amoniu şi fosfor sub formă de monofosfat de calciu sau de superfosfat. Potasiul se va administra numai pe solele sărace sau pentru păstrarea echilibrului substanţelor minerale din sol. Fosforul şi potasiul se aplică sub arătura de bază, iar azotul primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie. Pentru culturile rămase în anul al II-lea de vegetaţie şi uneori chiar în anul al III-lea se vor administra câte 30-60 kilograme/ hectar substanţă activă fosfor şi potasiu, mărimea dozei fiind în funcţie de tipul de sol şi de gradul de aprovizionare al acestuia cu substanţe nutritive.

Pregătirea solului - aceasta se realizează în funcţie de planta premergătoare şi de epoca de semănat. Atunci când se va semăna în a doua jumătate a lunii septembrie, după planta premergătoare grâu, terenul va fi imediat eliberat de resturile vegetale şi concomitent se va executa discuitul, iar dacă umiditatea solului permite, se va ara la adâncimea de 28-30 cm. Arătura se va executa cu plugul, urmat de grapa stelată, cu cel puţin 3-4 săptămâni înaintea semănatului. În cazul semănatului din toamnă în luna noiembrie, arătura se va executa la aceeaşi adâncime şi numai în perioada în care terenul se va mărunţi foarte bine. În toate cazurile, înaintea semănatului terenul se va discui cu polidiscul, urmat de bara nivelatoare şi în agregat cu grapa cu colţi reglabili. Dacă terenul a fost pregătit şi ca urmare a înrăutăţirii condiţiilor meteorologice nu s-a putut semăna, această lucrare se va efectua în timpul iernii în „ferestre“ sau primăvara foarte timpuriu, după o grăparea sau discuire superficială a terenului.

Modul de înmulţire - şerlaiul se înmulţeşte prin seminţe semănate direct în câmp.

Epoca de semănat - având în vedere că toate soiurile de şerlai reprezintă un amestec în diferite proporţii de biotipuri anuale sau bianuale, cu înflorire în anul I şi al II-lea sau numai în anul al II-lea, epoca de semănat se va stabili în funcţie de biotipurile predominante. Astfel, formele bianuale se recomandă să fie semănate toamna timpuriu, în septembrie-octombrie, pentru a răsări şi forma rozeta de 8-10 frunze încă din toamnă. În această fază, plantele iernează foarte bine şi dau producţii scontate. În cazul când, din diferite motive, semănatul nu s-a putut realiza la epoca optimă, se va efectua „sub iarnă“ la începutul lunii noiembrie, înaintea îngheţului, pentru ca plantele să răsară primăvara. Biotipurile anuale se pot semăna „sub iarnă“ sau în „ferestre“, în lunile ianuarie-februarie. În toate cazurile se va evita semănatul din primăvară, deoarece foarte multe plante nu vor forma inflorescenţe, ceea ce va reduce producţia. Pentru unele zone (Moldova, Crimeea), se recomandă semănatul şerlaiului în primăvară, ca plantă ascunsă în culturile de ovăz. În asemenea cazuri, după recoltarea plantei principale, până în toamnă plantele de şerlai au posibilitatea să formeze o rozetă bogată, care poate rezista bine la condiţiile de iernare. În aceste condiţii, fiecare chintal de inflorescenţe obţinut în cultura ascunsă costă cu aproximativ 40% mai puţin decât în cultura obişnuită.

Distanţa şi adâncimea de semănat - rezultatele experimentale obţinute în diferite condiţii pedoclimatice nu sunt concludente în ceea ce priveşte distanţa de semănat. Musteaţă şi Makovskii ajung la concluzia că pentru şerlai cea mai potrivită distanţă între rânduri este de 45 cm. Cu toate că producţia maximă se obţine la distanţă de 45 cm, întreţinerea mecanizată a culturii este mult îngreunată din cauza mărimii rozetei. După Vasiuţă, prin răritul culturii nu se obţin sporuri semnificative de producţie. Este adevărat că inflorescenţele plantelor cultivate la diferite distanţe au lungimea racemului cu circa 8-16% mai mare la variantele rărite faţă de cele nerărite, dar producţiile din ambii ani de vegetaţie sunt, în general, inferioare. Din această cauză, autorul nu recomandă rărirea culturilor de şerlai. Pentru solurile bogate din România şi pentru uşurarea lucrărilor de întreţinere mecanizată se recomandă semănatul la 62,5 cm, fără a fi nevoie să se execute reamplasarea patinelor semănătorii şi fără a se rări. Important este să se asigure la răsărire 50-60 de plante/mp, din care în anul I vor produce inflorescenţe numai 25-30%. Adâncimea de încorporare a seminţei trebuie să fie de 2-3 cm pentru solurile grele şi de 3-4 cm pentru solurile uşoare. Semănatul propriu-zis se poate executa cu orice semănătoare de tip SUP - 21 (29-48).

Norma de sămânţă - cantitatea de sămânţă necesară pentru un hectar este cuprinsă între 7 şi 12 kilograme, după cum recomandă unii autori. În condiţiile pedoclimatice din România, rezultate bune se obţin folosind 8-10 kilograme/hectar. Conform STAS 4476 - 82, seminţele de şerlai trebuie să aibă germinaţia minimă de 70-60% şi o puritate fizică de minimum 95-90%. După Ivancenko, expunerea seminţelor la soare contribuie nu numai la sporirea germinaţiei, dar şi la scurtarea repausului seminal, fenomen care se explică prin reducerea umidităţii lor. Seminţele de şerlai păstrate în condiţii corespunzătoare nu-şi pierd germinaţia timp de 27 de luni.

Lucrări de întreţinere - în special în anul I, au ca scop distrugerea buruienilor şi păstrarea umidităţii solului. O lucrare de mare importanţă în grăbirea şi uşurarea răsăririi este grăpatul culturilor. Acesta va fi executat primăvara foarte devreme, înaintea apariţiei plantelor, şi se va face perpendicular pe direcţia rândurilor. În continuare, o dată cu conturarea rândurilor, se vor executa praşile mecanice pe intervale şi plivitul buruienilor pe
rând ori de câte ori este nevoie. Pentru combaterea buruienilor se poate utiliza o serie întreagă de erbicide, fără a reduce producţia sau a deprecia calitatea. În condiţiile sudice ale ţării noastre, se recomandă utilizarea erbicidelor de tip Afalon, în doză orientativă de 2-4 kilograme/hectar, dizolvat în 400-600 litri apă/hectar. Se va erbicida imediat la 1-2 zile după semănat.

Dăunători, boli, combatere - şerlaiul este atacat de un număr însemnat de boli, dintre care cele mai importante sunt: Ovularia ocata (Funck.) Sacc., Septoria salviae Pass var. sclareae Mass şi Erysiphe salvie (Jacz) Blum. Aceste boli se pot trata prin igiena culturală a câmpului. De asemenea, se cunosc numeroşi dăunători atât specifici şerlaiului, cât şi polifagi, care anual produc pagube culturilor de şerlai. Larvele gărgăriţei lăstarilor (Ceuthorrhynchus topiarius Germ) apar în martie-aprilie, distrugând mugurii şi lăstarii foarte tineri, care se usucă, producând pagube prin reducerea producţiei. Ţânţarul salviei (Dasyneura salviae Kieff.) este un dăunător relativ recent descoperit în culturile de şerlai. Atacă în perioada butonizării, pătrunzând în muguri, unde larvele apărute distrug organele florale. La un atac puternic se întrerupe creşterea inflorescenţelor, acestea se deformează şi nu se mai deschid. Buha solanaceelor (Chloridea peltigera Schiff) formează anual două generaţii şi apare în masă în lunile mai-iunie. Depune ouă, individual, pe muguri şi pe frunze, iar larvele apărute se hrănesc cu acestea. Plantele atacate dau producţii scăzute de ulei volatil şi de seminţe. La apariţia larvelor, pentru combatere se recomandă stropiri cu produse organofosforice şi carbonice.

Recoltarea - epoca de recoltare
De la şerlai se recoltează inflorescenţele, deşi toate organele vegetative conţin ulei volatil în cantităţi foarte mici. Analizate la sfârşitul înfloritului, frunzele şi tulpinile de şerlai conţin cantităţi reduse de ulei volatil, în jur de 10% din cel al inflorescenţelor (Guniko). Acest ulei volatil este însă de foarte slabă calitate şi nu merită a fi luat în considerare. Recoltatul se face când seminţele din partea inferioară a inflorescenţei principale se află în faza de coacere lapte-ceară. Această recomandare contravine unor păreri care consideră că producţia maximă de ulei volatil se obţine în faza când în primele două verticile inferioare ale inflorescenţei seminţele sunt coapte şi sunt de culoare maro închis. Stabilirea momentului optim de recoltare la şerlai este o lucrare de mare responsabilitte şi importanţă pentru obţinerea producţiilor planificate. Recoltarea în cultura mare a şerlaiului va începe în momentul formării complete a seminţelor din primele 2-3 verticile inferioare ale inflorescenţelor, înainte ca acestea să se brunifice.

Modul de recoltare - recoltatul se face manual, cu secera, sau cu ajutorul unor maşini special adaptate. Există maşini agricole care pot tăia la o înălţime reglabilă între 20 şi 75 cm, pe o lăţime de lucru de 2,5 m şi care au o productivitate de 1,2 hectare/oră. Calitatea uleiului volatil obţinut din inflorescenţele recoltate mecanizat este întotdeauna inferioară celei din cazul recoltării manuale, deoarece în materia primă se găsesc foarte multe frunze.

Distilarea - inflorescenţele de şerlai se distilează după tehnologia prelucrării lavandei. Trebuie avut în vedere că inflorescenţele acestei specii sunt acoperite de glande oleifere mult mai fine, care, prin transport sau păstrare în condiţii necorespunzătoare, pierd foarte uşor cea mai mare parte din conţinutul în ulei volatil. Aceasta impune ca inflorescenţele de şerlai să fie încărcate în mijloacele de transport concomitent cu recoltarea şi să fie descărcate direct în cazanele de distilare. Distilatul care se scurge din vasul florentin conţine aproximativ 0,04-0,05% ulei volatil, care se poate recupera prin trecerea acestuia peste cărbune activ. Uleiul volatil de şerlai se păstrează în vase emailate sau inoxidabile.

Victor VĂTĂMANU