Tehnologia de cultura a bobului de gradina (Vicia faba L)

Bobul de grădină (Vicia Faba L.) este o specie diploidă, preponderent autogamă, cultivat din timpuri străvechi din estul Indiei până la ţărmurile mediteraneene ale Turciei şi în Valea Nilului. Formele cu sămânţă mare sunt cel mai des întâlnite în zona mediteraneană.

---

V. Voican şi colab. (2002) consideră cătrecerea bobului în cultură s-a făcutîn neoliticul târziu. Cultura s-a extins din Orientul Mijlociu în 4 direcţii: în Europa, traversând Balcanii, litoralul nord-african, până în Spania, în Etiopia - pe Nil, în Mesopotamia şi India. În urmă cu circa 4.000 de ani, bobul de grădină era cultivat în Grecia şi în sudul Italiei.

Modul deosebit de utilizare a boabelor, fie în stare uscată, fie în stare verde, pentru hrana oamenilor sau a animalelor, precum şi adaptarea la condiţii climatice diferite au contribuit la diversificarea formelor actuale de bob în privinţa perioadei de vegetaţie, a înălţimii plantelor şi a dehiscenţei păstăii. Împreună cu mazărea, lintea şi lupinul, bobul a constituit în perioada antichităţii şi în Evul Mediu o sursă alimentară foarte importantă. Acest lucru a durat până în secolul al XVIIIlea, când s-au răspândit fasolea şi cartoful.

În prezent, bobul se cultivă pe suprafeţe mici în Bazinul Mării Mediterane, în Anglia, Franţa, Germania şi Olanda. În aceste ultime ţări făina de bob se foloseşte ca ingredient la fabricarea supelor concentrate sau se consumă boabe fragede congelate (650 de tone anual în Franţa) sau boabe conservate în borcane (Olanda, Germania). Bobul este o plantă leguminoasă care se cultivă atât pentru consum tradiţional, în stare uscată, cât şi în scop legumicol. Bobul cultivat pentru seminţe uscate este considerat o plantă de câmp şi poate intra în asolamente cu cereale. Boabele uscate au o proporţie ridicată de proteine (circa 20% din substanţa uscată) şi, fiind în acelaşi timp un aliment energetic (55% glucide şi 340 calorii/100 de grame), este folosit în societăţile care consumă mai puţină carne.

Consumul bobului înainte de ajungerea la maturitate nu s-a răspândit decât după secolul al XVI-lea, când a devenit şi plantă de grădină. În stare verde, se consumă fie boabele verzi semidezvoltate, deci foarte fragede, în stare crudă, în salate sau aperitive, fie boabe verzi bine dezvoltate (dar care nu au devenit încă făinoase) în diferite preparate culinare. Se consumă, de asemenea, păstăile tinere, care se recoltează înainte de ajungerea la mărimea normală, din care se prepară supe, ciorbe, soteuri, ghivece. Bobul se cultivă şi sub formă de culise pentru protejarea unor culturi legumicole sensibile la vânt (castraveţi, pepeni, fasole), întrucât plantele de bob au portul înalt.

Rotaţia culturilor
Pentru motive sanitare, este prudent ca bobul să nu revină pe aceeaşi suprafaţă timp de 3 ani după el sau alte leguminoase. Bobul constituie o premergătoare excelentă pentru majoritatea culturilor, întrucât lasă în sol o masă importantă de materie organică şi azot. Cultura restituie astfel şi o parte importantă din îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu care i-au fost aplicate.

Pregătirea terenului
Lucrările de pregătire a terenului trebuie să asigure un bun pat germinativ, bine pregătit, aşezat, cu bulgări mici, fini, favorabili germinaţiei. Grosimea patului germinativ trebuie să ţină seama de adâncimea de semănat (5-6 cm). De aceea, pentru cultura bobului se face arătura adâncă de toamnă, în primăvară urmând să se facă lucrările obişnuite de afânare prin grăpare sau cultivare, după care se seamănă.

Fertilizare
Dacă solul nu a fost fertilizat organic în anul anterior, se recomandă aplicarea din toamnă a 20-30 de tone la hectar gunoi de grajd împreună cu 200-300 de kilograme de superfosfat. Acolo unde este necesar, în funcţie de conţinutul solului, se aplică şi 200-250 de kilograme de sare potasică sau, şi mai bine, sulfat de potasiu. Îngrăşămintele cu azot se aplică primăvara numai pe solurile extrem de sărace în azot, în doză de 70-100 de kilograme la hectar.

Sămânţa şi semănatul
Epoca de semănat are loc cât mai timpuriu posibil, imediat după desprimăvărare, bobul fiind rezistent la temperaturi scăzute. Bobul de grădină preferă o umiditate mai ridicată a solului. Schema de semănat, în cazul gospodăriilor individuale, se seamănă pe teren nemodelat, manual sau mecanic. Pe suprafeţe mari, este bine să se semene pe teren modelat, pe fiecare strat semănându-se câte două rânduri, la 70 cm distanţă, iar maşina se va regla pentru o distanţă între boabe pe rând de 6-7 cm, ceea ce asigură peste 20 de boabe germinabile la metrul pătrat. Semănatul în cuiburi de 2-3 seminţe, distanţate la 30-40 cm pe rând, este practicat uneori în grădinile de legume. Se obţin astfel plante mai rezistente la cădere. Trebuie remarcat că la varietăţile cu bobul foarte mare (la care cantitatea de sămânţă trece de 300 de kilograme la hectar) semănătorile mecanice nu dau rezultate bune, fiind necesar să se semene manual în şănţuleţe trasate la adâncimea corespunzătoare.

Desimea culturii - la semănat este favorabilă când se asigură 12-15 plante la metrul pătrat pentru soiurilor cu talie mare şi de circa 20 de plante la metrul pătrat la soiurile cu talie pitică. Este necesar să se asigure o bună aerisire a culturii şi o circulaţie uşoară printre rânduri, cu ocazia lucrărilor tehnologice sau a recoltării.

Norma de semănat - pentru soiurile din varietatea minor este de 120-150 de kilograme la hectar, iar la cele din varietatea major, 200-250 de kilograme la hectar.

Adâncimea de semănat la această cultură este de 4-6 cm.

Lucrările de îngrijire
Pe solurile grele, argiloase, pe care se seamănă de obicei bobul, este deseori nevoie să se intervină cu grapa pentru distrugerea crustei ce se formează după ploi, pentru a ajuta plantele să răsară. Prăşitul după răsărire se repetă de 2-3 ori şi se face la adâncimea de 8-10 cm, al doilea prăşit fiind însoţit de un uşor muşuroit. Dacă s-au făcut tratamente cu erbicide, primele praşile nu mai sunt necesare, iar uneori nici ultima.

Fertilizarea se face concomitent cu primul prăşit, cu o cantitate de circa 100 de kilograme de azotat de amoniu în cazul în care această fertilizare nu s-a făcut la pregătirea terenului, primăvara, iar terenul este cu fertilitate slabă. Nodozităţile încep să fie active la 5 grade Celsius, iar dacă la controlul efectuat se consideră că relaţia simbiotică cu Rhizobium va asigura o cantitate de azot (în general, circa 25 de kilograme la hectar), doza se va diminua. Azotul nu trebuie să fie niciodată în exces, întrucât dezechilibrează alimentarea plantei, scade intensitatea activităţii simbiotice şi favorizează căderea. Irigarea, în cultura de vară, este adesea necesară, dacă perioada de formare a păstăilor coincide cu o perioadă de secetă. În acest caz, se udă cu norme mari de apă, de circa 350-400 de metri cubi la hectar. Cârnitul se face uneori cu coasa, tăind vârfurile plantelor, pentru a accelera coacerea păstăilor şi pentru a elimina puricii negri de frunze, care atacă de regulă vârfurile fragede ale plantelor. La soiurile cu creştere determinată, această practică nu mai este necesară. Combaterea chimică a buruienilor, prin aplicarea erbicidelor, este practicată mai ales după semănat, înaintea răsăririi buruienilor şi a culturii, sau, dacă cultură a răsărit, se pot aplica erbicide antigramineice. Eficacitatea tratamentelor după semănat este îmbunătăţită dacă solul este mai umed şi nivelat la suprafaţă.

Printre agenţii patogeni care provoacă pagube în cultura bobului de grădină, se numără: Uromyces viciae fabae (produce rugina bobului); Ascochyta fabae (provoacă putrezirea plăntuţelor în curs de răsărire); Botrytis fabae (boala petelor ciocolatii a bobului); Peronospora sp. (care provoacă mana) ş.a. Dintre dăunătorii cei mai importanţi, amintim: Aphis fabae (păduchele negru al bobului); Bruchus rufimanus (gărgăriţa bobului) ş.a. Principalele măsuri de combatere a bolilor şi a dăunătorilor la bob sunt în primul rând cele culturale: respectarea unei rotaţii minime de 2-3 ani, fără leguminoase şi evitarea solurilor prea reci şi umede, favorabile dezvoltării putrezirii coletelui; tratamentul seminţei împotriva antracnozei şi manei; evitarea densităţilor prea mari; aplicarea tratamentelor la apariţia primelor simptome (atât la bolile foliajului, cât şi la puricele negru); utilizarea soluţiilor adezive (frunzele fiind foarte lucioase); în perioada de înflorire este necesar să se aleagă produse inofensive pentru insectele polenizatoare, iar tratamentele se fac, de preferinţă, seara.

Recoltarea
Produsele recoltate pentru consumul în stare crudă sau gătită ca păstăi se recoltează atunci când bobul de grădină este în stadiul de lapte-ceară, adică atunci când o treime până la jumătate din dezvoltare s-a definitivat. Acesta este stadiul cel mai convenabil pentru calibrul fin. Pentru utilizarea boabelor verzi la gătit, acestea se recoltează puţin mai târziu (când s-a definitivaat 3/4 din dezvoltarea lor), respectiv înainte de a deveni făinoase. Produsele proaspete se recoltează manual, prin mai multe treceri. Păstrarea păstăilor verzi se face la temperaturi reduse, dar mai mari de 6 grade Celsius, căci păstaia are tendinţa de a se brunifica la temperaturi mai scăzute. O păstaie ofilită îşi pierde valoarea comercială, de aceea atmosfera din camerele de păstrare trebuie să fie menţinută la umiditate ridicată (95%) şi să existe o bună aeraţie. Zaharurile din bob evoluează rapid, iar  calitatea produsului va fi menţinută cu atât mai bine cu cât răcirea se face cât mai rapid după recoltare. Durata de păstrare nu trebuie să fie mai mare de câteva zile, chiar în aceste condiţii. Expedierea la piaţă se face în casolete acoperite cu folie, iar pentru destinaţii apropiate, în folie de plastic.

Producţia, dacă se recoltează păstăi fragede tinere, poate fi de 12-15 tone la hectar. Transformarea acestora în boabe fragede, de exemplu pentru congelare, se stabileşte aplicând coeficientul 0,40 (rezultând 5-6 tone la hectar). În cazul recoltării păstăilor verzi bine dezvoltate, producţiile pot atinge 25-30 de tone la hectar, iar pentru boabe uscate, 3-4 tone la hectar.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, legumicultura, tehnologia de cultura a bobului de gradina (Vicia faba L)