Tehnologia de cultură a bujorului Familia Ranunculaceae

Bujorul este simbolul vitalităţii şi aminteşte de începutul medicinei, când rădăcinile sale erau folosite la prepararea unor medicamente cu acţiune analgezică. Însuşi numele ştiinţific al plantei provine de la cel al lui Paeon, un discipol al lui Esculap, zeul medicinei.

Deşi în cultură nu ocupă suprafeţe mari, ea se impune în grădinile decorative datorită florilor deosebite ca mărime, colorit, parfum şi a imaginii ei de ansamblu: tufă mare şi bogată în frunze ce rămân verzi până toamna târziu, oferind un decor plăcut, chiar în absenţa florilor. Florile tăiate au o apariţie efemeră pe piaţă şi poate de aceea sunt mai interesante şi mai căutate în lunile mai-iunie, după cum prezintă Elena Şelaru. Originea bujorului este din Europa, Asia şi America.

Specii şi cultivări

În primul rând, la bujor trebuie să se facă distincţie între speciile abustive, folosite la ornamentarea grădinilor, şi speciile erbacee, care se pot utiliza în egală măsură şi ca flori tăiate. Despre acestea din urmă este vorba în continuare. Paconia officinalis L. - este originară din Europa. Are înălţimea de 70-80 cm, tufă bogată, alcătuită din frunze mari, penate şi tulpini florale cu câte o singură floare în vârf. Rădăcinile sunt groase, cărnoase, cu muguri mari în zona coletului. Înfloresc în mai-iunie. Soiul cel mai cultivat de la această specie este Rubla Plena, cu tije florale scurte, flexibile, flori roşu închis şi înflorire foarte precoce. Paconia lactiflora pall - îşi are obârşia în China. Tijele florale sunt mai înalte, 70-100 cm şi ramificate în partea superioară. Formează mulţi boboci pe tulpina florală, dar pentru înflorire se lasă unul singur. Florile sunt simple sau bătute, parfumate şi variat colorate, în funcţie de soi. Soiuri cu flori roz: Fleur de pecher (precoce), M-me Boulanger (tardiv), Saraah Bernhardt (tardiv), Alex Fleming (precoce), Shirley Temple (precoce), Reine Hortense (semitimpuriu), Edulis Superba (semitimpuriu). Soiuri cu flori roşii: Adolphe Rousseau (semitimpuriu), General Mac Mahon (semitimpuriu). Soiuri cu flori albe: Marie lemoine (tardiv). Alte specii: Paconia peregrine, Paconia coralline. Cerinţe ecologice - necesită un sol profund, cu o capacitate bună de reţinere a apei şi bine drenat, care nu trebuie să se usuce prea repede; pH-ul recomandat este de 6, însă poate fi ceva mai mare. Preferă locurile bine laminate, chiar însorite, dar o lejeră umbrire (pasageră pe timpul zilei) nu constituie un inconvenient pentru înflorire. Durata zilei nu are nici o influenţă asupra înfloririi. Temperatura este factorul care are un rol important asupra procesului de înflorire. Mugurii florali se formează către sfârşitul verii, în condiţii de temperatură moderată, după care intră în stare de adormire (dormans). Trecerea plantei printr-o perioadă de temperaturi scăzute (cel puţin o lună la 5 grade Celsius) este obligatorie pentru trezirea mugurilor floriferi din starea de repaus. Acest lucru se întâmplă în mod natural prin succesiunea anotimpurilor, specific zonelor cu climat temperat. Temperaturile care pot fi mai ridicate decât cele normale din sezonul de primăvară devansează înflorirea. Bujorul are nevoie de multă apă, atât până la înflorire şi pe parcursul ei, cât şi după înflorire, pe toată perioada de vară, pentru ca planta să poată forma noi muguri floriferi, ce vor înflori anul următor.

Înfiinţarea culturii

Bujorul se înmulţeşte prin despărţirea (divizarea) tufei. Procentul de multiplicare este destul de redus (3-6), în funcţie de mărimea plantei supuse înmulţirii. Scoaterea plantei-mamă în vederea înmulţirii are loc începând cu partea a doua a lunii august şi până la sfârşitul lunii septembrie. Schemele şi distanţele de plantare pot fi de 70-100 cm între rânduri şi 40-70 cm pe rând, rezultând o densitate de 1-3 plante la 1 metru pătrat. Fiecare diviziune de plantă trebuie să cuprindă 2-3 rădăcini groase, cu muguri bine dezvoltaţi la partea superioară (colet). Frunzele se scurtează la circa 10 cm de la baza plantei. Terenul unde urmează să se înfiinţeze o cultură de bujor se desfundă la 40 cm (două cazmale), se îngraşă cu gunoi de grajd semifermentat (30 tone/hectar) şi cu îngrăşăminte complexe (200-300 kilograme/hectar), în care să predomine fosforul şi potasiul. Plantarea se face în gropi, cu care ocazie se pot adăuga 0,5-1 kilogram de mraniţă la fiecare groapă. Adâncimea de plantare este foarte importantă. Diviziunile de plantă se aşază astfel ca mugurii să se acopere cu 5-6 cm de pământ. Este bine să se ştie că bujorul este foarte sensibil la transplantare. Astfel, plantările mai târzii de luna septembrie şi prea adânci sunt cauzele compromiterii adeseori a înfloririi în următorii 1-2 ani. Scoaterea şi divizarea plantei (înmulţirea) se practică la 8-10 ani o dată. După plantare, este necesară o udare abundentă, după care se trage pământ uscat deasupra, pentru a se împiedica formarea crustei.

Îngrijirea culturii

Irigarea direct pe sol, sau cel mai bine prin picurare, se recomandă la această plantă, ale cărei flori sunt foarte sensibile la Botrytis (mucegaiul cenuşiu). Perioadele critice sub aspectul irigării sunt: primăvara, în timpul creşterii vegetative; în perioada premergătoare recoltării florilor, pentru alungirea tijelor florale; după înflorire, până la sfârşitul lunii august, pentru formarea mugurilor floriferi ai anului următor şi creşterea rădăcinilor tuberoase. O secetă prelungită vara poate compromite înflorirea în anul următor. La fertilizarea de întreţinere se au în vedere două etape principale: după răsărirea plantelor primăvara şi imediat după înflorire. Se dau cantităţi modeste de azot şi mai mari de potasiu. Mulcirea solului cu mraniţă sau frunze uşor descompuse este benefică acestei culturi. Îndepărtarea bobocilor laterali favorizează creşterea celui terminal. Suprimarea lor de face manual, când sunt încă mici. Tăierea plantelor (a părţilor vegetative aeriene) se face în fiecare toamnă, în luna octombrie, la nivelul suprafeţei solului. Combaterea corectă şi la timp a bolilor şi dăunătorilor nu trebuie pierdută din vedere. Pătarea brună a frunzelor (Cladosporium paeoniae Pasb.) se manifestă sub formă de pete mari, roşiatice, la extremităţile frunzelor, care se usucă şi se răsucesc în sus. Boala este favorizată în primăverile răcoroase. Combatere: toamna, tulpinile şi frunzele se taie cât mai aproape de nivelul solului şi se distrug prin ardere; în timpul vegetaţiei se fac trei tratamente cu Benomil 0,08%, Fundazol 0,1%, Captadin 0,3% etc.; se evită excesul de azot. Mucegaiul cenuşiu al bujorului (Botrytis paeoniae Oudem) apare frecvent în anii cu precipitaţii abundente şi temperaturi moderate. Primele simptome (pete brune) se observă la baza lăstarilor tineri, după care se extind pe frunze, boboci şi flori. În dreptul acestor pete se dezvoltă un mucegai cenuşiu. Combaterea: se evită excesul de umezeală; se aplică tratamente cu Benomil 0,08%, Topsin 0,1%, Rovral 0,1%. Rugina bujorului (Cronarthiu flaccidum) se manifestă pe frunze, tulpini şi bracteile florilor, unde apar pete uşor circulare, gălbui, în dreptul cărora pe faţa inferioară se dezvoltă sporii ciupercii. Frunzele devin cenuşii, se usucă şi cad. Umiditatea ridicată, din cauza uneori unei desimi mari, favorizează boala. Combatere: evitarea terenurilor umede, umbrite; arderea tuturor părţilor vegetative rezultate din tăierea din toamnă; stopiri cu Zineb 0,4%, zeamă bordeleză 0,1%, Ferbam 0,3%. Putrezirea bazei plantei (Rhizoctonia solani) se manifestă la colet şi la capătul superior al rădăcinilor sub formă de necroze (arsuri) brune şi uscate, putând antrena slăbirea şi pieirea plantei. Combaterea se face prin stropirea plantei la bază cu Rovral 0,1%, Sumilex 0,1%, Bavistin 0,1%. Pătarea inelară a bujorului sau viroza (Peony Ringspot virus) are ca simptom caracteristic petele inelare gălbui, uneori necrotice. Florile sunt puţine şi mici. Combatere: distrugerea plantelor şi a afidelor care propagă boala.

Dăunători frecvenţi la bujor

Tripsul (Thrips tăbăci, Fankliniella occidentalis) - florile bătute ale bujorului sunt un culcuş (adăpost) mult căutat de această insectă şi greu de depistat. Simptomele care apar sunt: încreţirea lăstarilor şi necrozarea, decolorarea, deformarea florilor. Combaterea se face prin distrugerea florilor, stropiri cu Sinoratox 0,1%, Decis 0,05%, Nogos 0,1%. Păianjenul roşu (Tetranychus urticae) - pe frunze apar pete caracteristice, roşietice sau cenuşii, ca urmare a înţepării şi sugerii sucului celular. Secetă şi căldura favorizează dezvoltarea insectei. Combaterea se realizează prin tratamente cu Omite 0,1%, Kelthane 0,1%, Zolone 0,2%. Melcii invadează părţile tinere ale plantei până la vârf. Combaterea se face prin prăfuirea solului cu praf de văr, cenuşă, superfosfat, metaldehida 3 grame/metrul pătrat. Recoltarea florilor este posibilă în faza de buton floral crăpat sau desfăcut. Se are în vedere şi aptitudinea soiului de a se deschide în apă. La tăierea florilor de pe plantă trebuie avut grijă să se lase cât mai multe frunze pe aceasta, pentru a se asigura creşterea ei mai departe. Se taie deci fie deasupra celei de-a doua frunze, fie la bază, pentru a avea tije lungi, dar cu condiţia să nu se recolteze ultimele flori. Recoltarea se face zilnic, deoarece înflorirea este rapidă. Producţia de flori variază în funcţie de soi şi de vârsta culturii. La o cultură trecută de patru ani se poate conta pe cel puţin 10 tulpini florale pe plantă. Bujorul este o floare ce se comercializează bine şi în scurt timp. Este o plantă rustică, ce nu necesită multă muncă. Totuşi, trebuie semnalate câteva inconveniente ale acestei culturi: caracterul prea sezonier al florilor (durată foarte scurtă de înflorire) şi durată mare (3 ani) între plantare şi prima recoltă semnificativă de flori. Utilizare - bujorul oferă flori tăiate foarte căutate pe piaţă. În grădini şi parcuri se amplasează în grup, solitar sau în pete pe marginea masivelor de arbori şi arbuşti.

Victor VĂTĂMANU