Tehnologia de cultură a busuiocului - Ocimum basilicul L.

Busuiocul este o valoroasă specie aromatică, dar totodată este considerat şi o valoroasă specie medicinală, fiind, după cum prezintă E. Păun şi colaboratorii, mult utilizat atât în medicina tradiţională, cât şi în medicina ştiinţifică.

În medicina tradiţională se foloseşte sub formă de infuzii, în tratamentul astmului bronşic, al tusei convulsive şi al inflamaţiilor intestinale. Sucul proaspăt este utilizat în tratamentul inflamaţiilor urechii. În medicina ştiinţifică, preparatele farmaceutice obţinute din busuioc se folosesc în tratamentul unor procese inflamatorii ale căilor respiratorii, ca remediu antispasmodic şi ca tonifiant al sistemului nervos (Evdochia Coiciu şi Racz; Stoianka Ilieva; Astadjov şi colaboratorii). În numeroase ţări, busuiocul este utilizat la obţinerea unor produse cosmetice, precum şi în industria parfumurilor. Este utilizat, de asemenea, în industria alimentară, pentru conservarea preparatelor din carne şi la prepararea unor lichioruri.

Locul în asolament - ca specie anuală, busuiocul se poate include în asolamentul de câmp. Cele mai indicate plante premergătoare sunt cerealele, borceagul pentru fân, leguminoasele pentru boabe şi prăşitoarele, care lasă terenul curat de buruieni. Busuiocul va reveni pe acelaşi loc după minimum 4 ani. Fertilizarea - busuiocul reacţionează favorabil la fertilizare, în special la îngrăşămintele cu azot. Evdochia Coiciu şi Racz menţionează că, prin aplicarea azotului în două faze, la 3-4 frunze şi la înflorire, în cantitate de 100 kilograme/hectar s.a., precum şi prin irigarea culturii se realizează producţii mari de herba. Buzinov a evidenţiat faptul că prin fertilizarea cu gunoi de grajd sau cu deşeuri rezultate de la distilarea şerlaiului (Salvia sclarea) s-au obţinut sporuri de 35% la herba proaspătă şi 21% la ulei volatil/hectar. Bukica recomandă fertilizarea cu 300-500 kilograme/hectar sulfat de amoniu, 450-500 kilograme/hectar superfosfat şi 120-200 kilograme/hectar sare potasică. Serebriakova şi Kaidas au ajuns, de asemenea, la concluzia că fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi organominerale influenţează favorabil producţia de herba şi conţinutul în ulei volatil. Stoianka Ilieva, Astadjov şi colaboratorii recomandă fertilizarea cu 30-40 tone de gunoi de grajd sau 400-500 kilograme/hectar superfosfat aplicat sub arătură, iar primăvara administrarea a 200 kilograme/hectar azotat de amoniu. Rezultatele obţinute în România arată că busuiocul reacţionează favorabil la aplicarea combinată a îngrăşămintelor de tip PK în doze moderate. Fertilizarea cu P40K40 a contribuit la obţinerea unui spor de 14% la herba proaspătă. Azotul a contribuit, de asemenea, la sporirea producţie de herba, doza optimă fiind de 90 kilograme/hectar, variantă la care s-a obţinut un spor de 21%. Prin aplicarea în combinaţie a celor trei elemente fertilizante (NPK), acestea sunt valorificate mai eficient.

Pregătirea solului - după plante care se recoltează vara, solul se ară la adâncimea de 22-25 cm, dacă există umiditate suficientă pentru efectuarea unei lucrări de calitate. În caz contrar, solul se lucrează cu discul şi se ară după prima ploaie. După premergătoare, care se recoltează toamna, se execută arătura adâncă cu plugul în agregat cu grapa stelată. Pregătirea patului germinativ se face cu o grijă deosebită, din cauza faptului că seminţele busuiocului sunt foarte mici şi trebuie semănate superficial într-un teren bine lucrat. La pregătirea patului germinativ se vor utiliza combinatorul şi tăvălugul, realizându-se o bună nivelare, mărunţire şi tasare a solului. Modul de înmulţire - busuiocul se înmulţeşte prin seminţe, semănate direct în câmp. Unii autori (Bazinov) recomandă înmulţirea prin răsad, mai ales la busuiocul eugenolic (Ocimum gratissimum L.). Epoca de semănat - busuiocul, fiind o specie termofilă, se va semăna la începutul lunii aprilie, când temperatura medie zilnică este de 15 grade Celsius. Distanţa şi adâncimea de semănat - mai mulţi cercetători (Stoianka Ilieva; Astahjov şi colaboratorii) evidenţiază ca optimă distanţa de 40-50 cm între rânduri. La aceeaşi concluzie a ajuns şi Hornok, care recomandă distanţa de 50 cm între rânduri. Rezultatele obţinute la Fundulea au evidenţiat faptul că nu sunt diferenţe de producţie între variantele semănate la distanţele de 40 şi 50 cm. Distanţa de 50 cm se consideră ca optimă deoarece permite mecanizarea lucrărilor de întreţinere. Adâncimea de semănat, după Hornok, este de 0,5 cm, datorită faptului că seminţele de busuioc sunt foarte mici. Astadjov şi colaboratorii recomandă semănatul la adâncimea de 1,5-2 cm. Norma de sămânţă - Hornok evidenţiază ca optimă cantitatea de sămânţă de 2-3 kilograme/hectar. Rezultatele de la Fundulea menţionează ca optimă norma de 3 kilograme/hectar; sporurile realizate prin mărirea normei de semănat (7%) nu sunt economice şi nici asigurate statistic. Sămânţa de busuioc trebuie să se încadreze în indicii de calitate prevăzuţi în normele STAS 4776-82, puritatea fizică fiind de 80-90%, iar germinaţia de 50-60 pentru clasele I şi II-a. Semănatul se va efectua cu semănători prevăzute cu distribuitoare pentru seminţe mici şi limitatoare de adâncime ataşate la brăzdare. Răsadul se obţine în straturi reci şi se plantează în câmp în luna mai. Topalov afirmă că busuiocul se poate planta ca răsad în cultura a II-a, după recoltarea unor specii cu perioadă scurtă de vegetaţie (borceag, cartofi de vară, spanac), realizându-se răsad în straturi reci, câte 50 metri pătraţi/hectar. Lucrări de întreţinere - acestea constau, în principal, în combaterea crustei şi a buruienilor prin pliviri şi praşile al căror număr depinde de gradul de îmburuienare al culturii (2-4 lucrări). Ele trebuie efectuate la timp, deoarece busuiocul este o specie foarte sensibilă la îmburuienare, mai ales în prima parte a perioadei de vegetaţie, când îmburuienarea poate duce la compromiterea culturii. Astadjov şi colaboratorii recomandă irigarea culturii de 3-4 ori. Martiniuk şi Martiniuk, experimentând un sortiment de erbicide la busuiocul eugenolic (O. Gratissimum) într-o cultură realizată prin răsad, ajung la concluzia că prin aplicarea erbicidelor nu se obţin rezultate spectaculoase, rezultatele obţinute fiind practic egale cu cele ale martorului lucrat. Erbicidele aplicate nu au influenţat negativ conţinutul de ulei volatil şi în eugenol.

Boli, dăunători, combatere

Dintre boli, la busuioc s-a semnalat prezenţa cercosporiozei, produsă de Cercospora ocimicola Petrak et Ciferi, boală care se manifestă în stadii timpurii de creştere sub forma unor pete mai întâi galbene, care apoi se necrozează şi se brunifică. Apariţia bolii la cultura de busuioc poate duce la scăderea producţiei de herba, precum şi la deprecierea calităţii materiei prime prin reducerea atât a conţinutului în ulei volatil, cât şi a unor compuşi existenţi în uleiul volatil. Cercosporioza se poate combate prin stropiri cu diferite substanţe indicate de specialiştii fitosanitari judeţeni. Babici evidenţiază prezenţa fuzariozei, produsă de ciuperci din genul Fusarium spp., care se manifestă în condiţii de umiditate ridicată şi temperatură de 20-26 grade Celsius. Ciupercile pătrund din sol în plantă prin rănile existente pe rădăcini, opturează vasele fibrolemnoase şi intoxică planta cu substanţe elaborate de ciuperci, fenomene care conduc în final la uscarea plantelor. Autorul recomandă dezinfectarea solului cu sulfat de cupru 3% şi a rădăcinilor răsadului înainte de plantare. Aceste ciuperci sunt mai frecvente la răsadul de busuioc, condiţiile din răsadniţă fiind optime pentru dezvoltarea lor. Autorul recomandă menţinerea unei temperaturi de numai 20 de grade Celsius în răsadniţă şi măsuri de igienă culturală. Adesea se întâlneşte şi putregaiul coletului, produs de ciuperca Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) De Bary. Dăunătorii frecvenţi în culturile de busuioc sunt viermii-sârmă (Agriotes spp.), care diminuează desimea culturii prin distrugerea plantelor abia răsărite. Se combat prin măsuri de igienă culturală, precum şi prin utilizarea unor insecticide recomandate de specialiştii fitosanitari judeţeni, de preferat înainte de semănat.

Recoltarea

Epoca de recoltare - studiul dinamicii acumulării uleiului volatil făcut de Gorianov menţionează că uleiul atinge nivelul maxim după formarea deplină a inflorescenţelor centrale. În această fază producţia obţinută la diferitele organe ale plantei este cea mai mare. Gorianov subliniază faptul că un conţinut maxim în ulei volatil se înregistrează în perioada inflorii inflorescenţei principale şi scade la nivelul minim către sfârşitul perioadei de vegetaţie. Hotin şi Sulighin afirmă că conţinutul în ulei volatil sporeşte pe măsura dezvoltării plantelor, atingând nivelul maxim în perioada înfloririi în masă a inflorescenţelor principale şi începutul înfloririi celor secundare. După Staikov şi Stoianka Ilieva, momentul optim de recoltare pentru herba destinată distilării se consideră a fi în faza în care inflorescenţa principală a format seminţe în partea inferioară, iar inflorescenţele secundare sunt în plină înflorire. Studiul făcut de Gorianov asupra variaţiei diurne a conţinutului în ulei volatil a relevat faptul că valorile cele mai ridicate se înregistrează după ora 10. Autorul a evidenţiat şi o variaţie a conţinutului în ulei volatil în funcţie de poziţia frunzelor pe tulpină şi a ajuns la concluzia că în frunzele tinere, schimbul de substanţe fiind mai intens, conţinutul în ulei este mai ridicat. Modul de recoltare - pe suprafeţe restrânse busuiocul se poate recolta manual cu coasa sau cu secera, tăind plantele sub locul de ramificare al tulpinii, pentru a se recupera toate frunzele de pe plantă. Pe suprafeţe mai mari se recoltează cu cositori mecanice. Busuiocul destinat obţinerii de ulei volatil prin distilare se recoltează în acelaşi mod. Recoltarea loturilor semincere se face în faza în care 50-60% din inflorescenţe au ajuns la maturitatea fiziologică şi seminţele prezintă culoarea brună caracteristică speciei. Inflorescenţele se taie cu secera, dimineaţa pe rouă, apoi se aşază la soare în strat subţire. După ce s-au uscat, se treieră, iar seminţele se condiţionează pentru a întruni indicii de calitate prevăzuţi în standard.

Prelucrarea materiei prime

Uscarea - busuiocul recoltat trebuie uscat în cel mai scurt timp, aşezat pe rame, în strat subţire. Staikov şi Stoianka Ilieva, Evdochia Coiciu şi Racz, precum şi Hotin şi Sulighin au ajuns la concluzia că uscarea lentă a plantelor conduce la scăderea semnificativă a conţinutului în ulei volatil. În cazul uscării artificiale, în uscătoare, temperatura optimă este de 35 de grade Celsius. La busuioc se pot realiza două recolte pe an, care însumează 80-100 qintale herba proaspătă la hectar sau 18-22 qintale herba uscată/hectar. Ambalarea, păstrarea - plantele uscate se ambalează în saltele de pânză rară şi se păstrează în magazii uscate şi curate. Raportul de uscare este 5:1. Distilarea - herba destinată pentru distilare trebuie prelucrată imediat după recoltare (Astadjov şi colaborării). În cazul în care nu se poate distila imediat tot ce s-a recoltat, herba se aşază la umbră în strat subţire de 0,5 mm grosime şi se păstrează astfel maximum 8 ore. Uleiul volatil se obţine prin distilarea cu vapori direcţi. Durata distilării este de 4-5 ore, timp în care presiunea vaporilor din cazan trebuie să fie de 6-8 atmosfere. După greutatea specifică, uleiul volatil se împarte în fracţiuni uşoare, care se separă la începutul procesului de distilare, şi în fracţiuni grele, separate la sfârşitul procesului. Pentru separare se utilizează vase florentine speciale.

Victor VĂTĂMANU