Tehnologia de cultură a grâului de toamnă

​Grâul este considerat cultura agricolă cu cea mai mare suprafață cultivată pe plan mondial, aceasta fiind de peste 220 milioane hectare. În România, suprafața cultivată cu grâu este de circa 25% din suprafața arabilă și circa 40% din suprafața cultivată cu cereale.

Importanța ce se acordă acestei culturi constă în următoarele particularități: - pentru aproape jumătate din populația lumii, pâinea produsă din făina de grâu reprezintă hrana de bază. Din punct de vedere calitativ, boabele de grâu au un raport echilibrat între conținutul de hidrați de carbon și cel de substanțe proteice, corespunzător cerințelor organismului uman. Boabele de grâu constituie materia primă pentru producerea sau extragerea de substanțe utile care intră în procesarea unei mari diversități de produse agroalimentare, boabele de grâu au o durată mare de păstrare și pot fi transportate la distanțe mari fără riscul degradării calității. Se poate folosi direct în hrana animalelor, mai ales tărâțele ce rezultă în industria morăritului, deoarece au un conținut ridicat de proteine, grăsimi și substanțe minerale. Paiele rezultate după recoltarea grâului se pot folosi în hrana animalelor sau ca așternut în grajd, la fabricile de celuloză sau pentru prepararea îngrășământului organic.
Datorită plasticității ecologice ridicate, grâul poate fi cultivat în diferite zone climatice și la altitudini foarte mari. Din punct de vedere agrotehnic, cultura este mecanizată în totalitate, iar grâul intră aproape în toate sistemele de rotație agricolă, fiind considerată o plantă premergătoare foarte bună, deoarece are o perioadă de vegetație relativ scurtă, favorizând realizarea, în condiții optime, a lucrărilor pentru pregătirea patului germinativ a culturii ce urmează.
 
Însușiri morfologice și fiziologice
Înfrățirea constituie particularitatea biologică cea mai importantă a grâului. În cazul grâului de toamnă, această însușire se declanșează la 15–20 de zile de la răsărire și continuă până la scăderea temperaturii sub 5 grade Celsius. În timpul unor ierni cu temperaturi mai ridicate, înfrățirea poate continua, dar frații formați nu ajung la maturitate.
Perioada de timp de la răsărire și până la intrarea în iarnă este considerată o perioadă de adaptare a grâului la temperaturi scăzute, realizându-se, astfel, procesul de călire care constă în acumularea (mai ales în celulele de la baza coletului) de substanțe de rezervă, formate din zaharoză, glucoză și levuloză. Procesul de acumulare a zaharurilor durează 15–20 de zile, influențează creșterea rezistenței grâului la temperaturile scăzute din timpul iernii, care asociat cu mărirea concentrației sucului celular, se poate ajunge până la temperaturi de minus 20 minus 23 de grade Celsius, la nivelul nodului de înfrățire.
În timpul iernii, numită și perioadă de criptovegetație, au loc o serie de procese fiziologice, cum sunt, absorbția azotului, transformarea și utilizarea acestuia în procesele morfologice, desfășurarea procesului de fotosinteză prin creșterea conținutului de substanțe organice (acidul ascorbic). Primăvara, după dezghețarea solului, plantele își intensifică funcțiile vitale și începe procesul de regenerare a grâului, rolul cel mai important în acest proces îl au rezervele de azot acumulate de plantă în timpul iernii.
În cazul grâului de toamnă se disting două perioade, perioada vegetativă și perioada generativă. Trecerea de la perioada vegetativă la cea generativă se realizează în perioada de toamnă–începutul iernii, iar procesul se numește vernalizare sau iarovizare. Organogeneza la grâul de toamnă cuprinde 12 etape, de la stadiul de apex vegetativ și până la maturizarea deplină.
Înfloritul grâului începe la 3–4 zile după înspicare, iar perioada de înflorire este de 3–5 zile.
Numărul de spiculețe într-un spic este determinat atât de factorii genetici și de mediu, cât și de cei tehnologici, mai ales la nivelul de nutriție minerală. Un spic de grâu cuprinde 15–40 de boabe, iar greutatea boabelor într-un spic variază între 0,8-1,3 grame.
 
Cerințe față de factorii de vegetație
În general, grâul are cerințe relativ scăzute față de temperatură. Astfel, la temperaturi de 15-18 grade Celsius răsărirea plantelor are loc în numai 4-5 zile. Înfrățirea grâului se realizează la temperaturi mai scăzute, de 8-10 grade Celsius. În perioada de iarnă, în funcție de soi, grâul rezistă până la temperaturi de minus 20 grade Celsius, la nivelul nodului de înfrățire. În cazul în care grâul a intrat în iarnă fără să parcurgă perioada de călire, rezistența la temperaturi scăzute scade foarte mult. În timpul perioadei de vegetație, cerințele grâului față de temperatură cresc, până la alungirea paiului sunt favorabile temperaturile de 8-10 grade Celsius, iar până la înspicare, temperatura optimă de creștere și dezvoltare este de 15-18 grade Celsius. Înflorirea, polenizarea și fecundarea se desfășoară normal la temperaturi în jur de 10 grade Celsius noaptea și 23-25 grade Celsius ziua.
Umiditatea are un rol important în realizarea unor producții ridicate la grâu. În acest sens, pe întreaga perioadă de vegetație, grâul are nevoie de cel puțin 225 mm precipitații, repartizate cât se poate de uniform. Seceta de toamnă, după semănatul grâului, are o influență directă asupra producției, mai ales dacă la aceasta se asociază și un nivel scăzut de precipitații din timpul iernii.
Primăvara, pe măsură ce înaintează în vegetație, cerințele grâului față de umiditate cresc. Insuficiența umidității influențează negativ întreg procesul de organogeneză, iar în final asupra formării organelor generative. Seceta atmosferică și temperaturile ridicate din perioada înspicării și umplerii bobului, creează un dezechilibru fiziologic în circuitul apei în plantă (nivelul transpirației depășește nivelul absorbției), ceea ce face ca bobul să-și înceteze dezvoltarea, să-și reducă greutatea, rămânând șiștave.
Reducerea fenomenului de ”șiștăvire a grâului” care apare mai ales în zonele cu climat secetos, se poate realiza prin introducerea unor soiuri precoce, care ajung la maturitate înainte de apariția condițiilor nefavorabile. Solurile lutoase și lutoargiloase, cu fertilitate naturală ridicată, sunt cele mai potrivite pentru cultura grâului. Solurile cu exces de umiditate sau cele ușoare, foarte permeabile, nu sunt potrivite pentru grâu. Limitele optime de pH sunt de 6-7,5, iar în condițiile solurilor mai acide sau alcaline, se impune lucrarea de cercetare a pH-ului prin amendare.
Din punct de vedere al tipului de sol, grâul realizează cele mai mari producții pe solurile cernoziomice și brun roșcate.
 
Tehnologia de cultivare
Rotația – cele mai bune premergătoare pentru grâu sunt leguminoasele anuale (soia, mazărea, fasolea) și perene (lucerna, trifoiul, ghizdeiul), rapița, cartoful timpuriu, floarea soarelui și hibrizii de porumb timpurii. Culturile târzii de toamnă (sfeclă de zahăr sau furajeră, hibrizii târzii de porumb) sunt mai puțin indicate ca plante premergătoare.
Se interzice cultura grâului pe terenurile infestate de boli transmisibile (tăciunele, malura), pe cele tratate cu erbicide triazinice remanente, sau pe cele cultivate cu cereale păioase mai mult de un an. Grâul este considerat o bună plantă premergătoare pentru aproape toate culturile agricole din România.
Lucrările solului – aratul se va executa cu plugurile în agregat cu grapa stelată și se va încheia cu două săptămâni înainte de semănat. În zonele de nord până la 10 septembrie, iar în zonele de sud până la 25 septembrie. Adâncimea de arat este de 20–22 cm pe solurile ușoare și de 22–25 cm pe terenurile mai grele. Pregătirea patului germinativ se realizează prin lucrări cu grapa cu discuri, imediat înaintea semănatului.
Fertilizarea – gunoiul de grajd, se aplică în doze de 20 tone/hectar, direct culturii de grâu pe solurile nisipoase sau plantei premergătoare pe celelalte soiuri. Fertilizarea minerală se folosește în funcție de gradul de fertilitate a solurilor. Dozele de îngrășăminte chimice aplicate la cultura grâului sunt cuprinse între, la azot, 80–100 kg/ha substanță activă (fertilitate bună a solului) și 120–140 kg/ha (fertilitate slabă a solului), la fosfor, între 50–60 kg/ha substanță activă (fertilitate bună a solului) și 80–100 kg/ha substanță activă (fertilitate slabă a solului), la fosfor, între 80–100 kg/ha substanță activă (fertilitate slabă a solului).
Epoca de aplicare: gunoiul de grajd, îngrășămintele cu fosfor și potasiu se vor aplica sub arătură adâncă, iar îngrășămintele complexe la pregătirea patului germinativ. Îngrășămintele azotate se aplică în proporție de 50 % înainte de semănat, iar diferența în timpul iernii, pe sol înghețat, sau la desprimăvărare, până la jumătatea lunii martie.
Fertilizarea fazială (îngrășăminte foliare cu micro și macroelemente) asociate cu combaterea chimică a buruienilor sau a bolilor și dăunătorilor, aduce sporuri eficiente la producția de grâu.
Indici de calitate ai semințelor: puritatea minimă de 98 %, germinația minimă 90 %.
Densitatea: 500–600 boabe germinabile/metrul pătrat, sau 30–40 boabe germinabile/metrul liniar. Distanța între rânduri-12,5 cm, adâncimea de semănat 4–5 cm pe solurile grele și 5–7 cm pe solurile ușoare, norma de semănat 250–300 kg/ha. Epoca de semănat-15–30 septembrie în zonele colinare și submontane și 1–15 octombrie în zonele de câmpie.
Tăvălugitul după semănat este necesar când grâul se seamănă după plante ce se recoltează târziu sau când umiditatea solului este scăzută.
Combaterea buruienilor se efectuează prin respectarea tuturor lucrărilor agrotehnice și fitotehnice sau prin aplicarea de erbicide, în funcție de gradul de îmburuienare și structura speciilor de buruieni.
Epoca de aplicare: când temperatura aerului este de peste 12 grade Celsius, plantele de grâu se găsesc în faza de înfrățire, începutul formării primului internod, iar buruienile sunt în faza de rozetă. Combaterea bolilor se efectuează prin respectarea măsurilor agrotehnice (rotație, lucrările solului, epoca de semănat, densitate etc) și prin aplicarea unor substanțe chimice. Pentru combaterea bolilor transmisibile prin semințe (tăciune, mălura) se recomandă tratarea acestora cu diverse produse recomandate de specialiștii fitosanitari zonali.
În funcție de nivelul precipitațiilor, irigarea constituie o măsură eficientă și se aplică astfel: o udare de răsărire și 1–2 udări în timpul vegetației, cu o normă de udare de 500–600 metri cubi/hectar apă.
Recoltarea - Pentru evaluarea producției se poate folosi următoarea formulă:
P (kilograme/hectar) = numărul de spice/metrul pătrat X numărul mediu de boabe în spic X MMB100.
Recoltarea se efectuează mecanizat în totalitate, cu combinele de recoltat cerealele păioase, în faza de coacere deplină, când umiditatea boabelor este cât mai aproape de 14 %. Durata optimă a recoltării grâului este de 5–7 zile în zonele mai secetoase (de câmpie) și 7–9 zile în zonele mai umede (colinare). În funcție de soiul folosit, paiele reprezintă 55–65 % din recolta totală a părții aeriene. În condiții optime de tehnologie și de favorabilitate, cât și de capacitatea de producție a soiului cultivat și a condițiilor climatice specifice anului agricol, producția de boabe variază în limite 3.000–10.000 kg/ha.

​Victor Vătămanu