Tehnologia de cultura a macrisului

Măcrişul este o plantă perenă, originară din centrul şi nordul Europei, unde creşte în mod spontan. Este cunoscut în alimentaţia omului de foarte multă vreme, de circa 1.000 de ani. În prezent, are un areal foarte mare de răspândire în zonele de origine.

---

Măcrişul se cultivă pentru frunzele sale cărnoase, care au un gust acrişor, fiind folosite primăvara de timpuriu la prepararea diferitelor mâncăruri, datorită gustului plăcut, acrişor, caracteristic, bogăţiei în fier şi în vitamina C. Deşi nu are valoare alimentară prea ridicată (valoare energetică egală cu 18 calorii, frunzele de măcriş sunt apreciate, în primul rând, pentru aceea că pot fi recoltate primăvara devreme, la 10-12 zile după dezgheţ şi pentru că au un conţinut mare în vitamina C. Pentru a diminua din aciditatea frunzelor de măcriş, la pregătirea lor se pot combina cu frunze de salată, lobodă sau ştevie. În România, se cultivă măcriş mai mult în jurul marilor oraşe, şi în special în Transilvania. Fiind o plantă perenă, după răsărire, frunzele peţiolate formează o rozetă bogată, în ansamblu o tufă. Răsărirea are loc la 10-14 zile de la semănat, plantulele au cotiledoanele mult alungite
şi îndreptate în sus, colorate în roz.

Rădăcina este pivotantă, cărnoasă, puternic ramificată, pătrunzând în sol până la adâncimea de 50-60 cm. Frunzele au forme diferite, în funcţie de poziţia lor în ansamblul plantei. Cele din rozetă sunt oval ascuţite şi lungi peţiolate, iar cele de pe tulpina florală sunt oval alungite, ascuţite şi sesile. Tulpina apare, de regulă, în anul doi de cultură, este bine dezvoltată în înălţime, ajungând până la 1-1,2 m. În secţiune transversală este colţuroasă. Inflorescenţa este sub formă de panicul, cu flori dioice, de culoare verzuie sau roşiatică. Înfloreşte în cursul lunii mai. Polenizarea este alogamă, de regulă anemofilă. Fructul, impropriu denumit sămânţă, este o achenă triedrică, lucioasă, colorată în brun deschis. Seminţele sunt mici; într-un gram intră 800-850 de bucăţi, iar greutatea a 1.000 de seminţe este de 0,9-1,2 grame. Facultatea germinativă a seminţelor este de 70-85% şi se păstrează timp de 3-4 ani. România nu are soiuri de măcriş; în străinătate, acestea sunt numeroase.

Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie
Faţă de căldură, măcrişul este puţin pretenţios, fiind o plantă de climă temperată. Rezistă, în repaus, la temperaturile scăzute din timpul iernii, iar în vegetaţie poate suporta temperaturi de până la minus 7 grade Celsius şi chiar minus 9 grade Celsius, ceea ce face ca în primăvară să-şi reia devreme vegetaţia. Seminţele, în condiţii de câmp, germinează la 2-3 grade Celsius, temperatura optimă pentru plante fiind în jur de 15 grade Celsius. La temperaturi ridicate, combinate şi cu scăderea umidităţii solului, măcrişul formează numai câteva frunze şi emite de timpuriu tije florale. Faţă de umiditate, măcrişul este o plantă destul de pretenţioasă la regimul de umiditate al solului şi al atmosferei. La o umiditate a solului de 70-75% din capacitatea de câmp a apei şi la o umiditate relativă a aerului în jur de 80-85%, măcrişul vegetează normal, chiar dacă temperatura aerului este mai ridicată, dând producţii mari şi de calitate. Pentru a asigura cerinţele plantei şi a mări fertilitatea solului, fertilizarea culturii de măcriş se face la înfiinţarea culturilor, cu gunoi de grajd, în cantitate de 50-60 de tone la hectar, iar în anii următori înfiinţării, în fiecare primăvară, la puţin timp după ce măcrişul îşi reia vegetaţia, se fertilizează cu 150-200 de kilograme la hectar de azotat de amoniu. Măcrisul se cultivă, după cum arată V. Voican şi colaboratorii, prin semănare directă în câmp, mai rar prin despărţire de tufe.

Pregătirea terenului pentru semănat include lucrările tipice pentru majoritatea culturilor, cu specificaţia că terenul poate fi sau nu modelat în straturi înălţate. Înfiinţarea culturii pe suprafeţe mari se face numai mecanic.

Semănatul se poate face primăvara, vara sau toamna. Primăvara se seamănă cât mai devreme, pentru ca seminţele să poată avea cât mai multă umiditate. Vara, semănatul se face astfel ca până la venirea îngheţului plantele să fie bine dezvoltate, să aibă 2-4 frunze normale, iar toamna semănatul se întârzie în aşa fel ca până la venirea îngheţului seminţele să nu încolţească. Schema de semănat pe teren nemodelat este în rânduri echidistante, la 25 cm, sau în benzi, de 5 rânduri, cu distanţa între rânduri de 25 cm, iar între benzi de 50 cm. Pe teren modelat, se seamănă în benzi de câte două rânduri, câte două pe fiecare strat, cu distanţa între rânduri de 20 cm, iar între benzi de 40 cm. Norma de sămânţă este de 3-4 kilograme la hectar, iar adâncimea de semănat este de 2-3 cm.

Lucrările de îngrijire ale culturii de măcriş
Răritul plantelor: după răsărit, respectiv în primul an de cultură, atunci când plantele au 2-3 frunze normale, la interval de 15-25 cm plantă de plantă pe rând.
Prăşitul: se face manual sau mecanic, ori de câte ori este nevoie. În anii următori, cultura se curăţă de resturi vegetale anterioare şi se prăşeşte.
Irigarea culturii: în timpul verii, în special în anii secetoşi, se fac 2-3 udări, la intervale de 10-12 zile, cu norme de 300-350 metri cubi de apă la hectar. Irigarea culturii în timpul verii contribuie la scăderea acidităţii frunzelor.
Fertilizarea fazială la culturile perene, când plantele şi-au reluat vegetaţia, se face cu azotat de amoniu, 100 de kilograme la hectar, care va fi încorporat în sol printr-o praşilă superficială. Recoltarea se poate face din primul an de cultură, la circa 2-2,5 luni de la semănat (când se înfiinţează prin semănat). Se repetă de 3-4 ori la intervale de 10-15 zile. Primul recoltat se face atunci când frunzele din rozetă sunt în număr de 3-5, suficient de mari, suculente şi fragede. Se recoltează manual, fie prin ruperea fiecărei frunze, fie prin tăiere, în aşa fel încât să se lase 3-4 frunze în rozetă. Se recoltează atât cât poate fi consumat într-o singură zi, întrucât măcrişul nu rezistă la păstrare în stare proaspătă.
Producţia de măcriş este dependentă de vârsta culturii şi de fertilitatea solului. În primul an de cultură, se pot obţine 5-6 tone la hectar, iar în anii următori, producţia ajunge la 12-14 tone la hectar frunze tinere. Dacă se recoltează mai târziu, când frunzele au dimensiuni maxime, specifice soiului, producţia poate să depăşească 20 de tone la hectar, însă are o calitate inferioară. O plantaţie de măcriş poate avea o exploatare economică timp de 4-5 ani, după care se desfiinţează şi se organizează pe o altă parcelă.

Victor VĂTĂMANU