Tehnologia de cultură a maghiranului Majorana Hortensis Mnch

Originar din Asia Mică, maghiranul era cunoscut şi cultivat din antichitate în Egipt. În Europa este introdus prin secolul al XIV-lea şi ocupa la început teritoriile din bazinul Mării Mediteraneene, mai ales sudul Franţei. Concomitent, se răspândeşte şi în nordul Africii şi Peninsula Iberică.

Maghiranul este, după cum prezintă E. Păun şi colaboratorii, o specie aromatică de la care se recoltează herba, utilizată ca un apreciat condiment în industria alimentară sau pentru extragerea uleiului volatil folosit în parfumerie. În scopuri terapeutice se utilizează numai ocazional, în dispepsii, stări nervoase.

Locul în asolament - indiferent de modul de înmulţire, semănatul direct sau plantarea cu răsad, lucrările pentru efectuarea acestora au loc primăvara mai târziu. Din acest punct de vedere nu ar avea o importanţă prea mare planta premergătoare. Deoarece maghiranul are ritm lent de creştere după răsărire sau plantare, este necesar să se aleagă ca premergătoare plantele prăşitoare care lasă terenul curat de buruieni sau culturi mai timpurii (leguminoase, cereale de toamnă), care permit efectuarea unor lucrări de combatere a buruienilor până toamna. Cercetările efectuate de Pank în Germania au subliniat valoarea degeţelului lânos şi a jaleşului ca premergătoare pentru maghiran. Dintre speciile medicinale şi aromatice, rezultate satisfăcătoare s-au mai obţinut folosind ca premergătoare macul şi valeriana. În cadrul rotaţiei, maghiranul nu va reveni pe aceeaşi solă mai devreme de 4 ani.

Fertilizarea - cercetările efectuate în diferite ţări privind aportul fiecărui element fertilizant în sporirea producţiei şi creşterea conţinutului în ulei volatil nu au dat posibilitatea să se stabilească o formulă optimă de fertilizare. Mai mult, rezultatele înregistrate sunt în unele cazuri chiar contradictorii (Weichan; Schroder; Lamy). Astfel, după opinia unor cercetători (Bârneţ; Weichan), azotul măreşte conţinutul în ulei volatil, pe când studiile efectuate de Schröder relevă faptul că acest element fertilizant nu are nici o influenţă sau chiar reduce acest conţinut. Cornelissen susţine că dozele moderate de azot pot constitui un stimulent în acumularea uleiului volatil, pe când dozele mari au un efect contrar. Azotul contribuie în mod vădit la creşterea mărimii frunzelor şi la obţinerea unui volum sporit de masă vegetală. Îngrăşămintele fosfatice în doze potrivite îşi aduc un vizibil aport în sporirea producţiei de herba. Acelaşi autor constata că potasiul influenţează perioada de vegetaţie, scurtând-o, şi măreşte numărul de flori pe plantă. Gunoiul de grajd contribuie substanţial la sporirea producţiei, dar nu influenţează conţinutul în ulei volatil; se apreciază că el imprimă şi un gust amar şi neplăcut uleiului volatil. Cornelissen, Golez şi colaboratorii au obţinut rezultate bune în studiile efectuate, aplicând îngrăşăminte minerale complexe NPK. Sporurile s-au înregistrat numai la producţia de masă vegetală, conţinutul în ulei volatil nefiind influenţat. Experienţele efectuate în România au scos în evidenţă varianta în care, pe lângă 20 de tone de gunoi de grajd/hectar, s-au mai adăugat 250 kilograme de superfosfat/hectar şi 260 kilograme azotat de amoniu/hectar aplicat în trei reprize: înainte de plantare, la butonizare şi după prima recoltare. Studii mai recente executate la Iaşi relevă aportul adus de formula de fertilizare în care azotul, fosforul şi potasiul se aplică în raport de 1:0,75:0,75.

Pregătirea solului - felul şi numărul lucrărilor de pregătire a solului diferă în funcţie de planta premergătoare şi de metoda de înmulţire a maghiranului. Astfel, după recoltarea premergătoarelor timpurii (leguminoase, cereale de toamnă), dacă starea de umezeală a solului este bună, se execută arătura de bază la adâncimea de 22-25 cm. Terenul se menţine curat de buruieni până în toamnă, prin discuiri repetate, efectuate la adâncimea de 8-12 cm. Aceste lucrări au rolul de a păstra apa în sol. În cazul când arătura adâncă nu se poate efectua în condiţii optime din cauza secetei, se recurge la lucrări superficiale cu plugul sau cu grapa cu discuri, lucrări care se repetă până în toamnă, când se face lucrarea de bază. Dacă maghiranul are ca premergătoare culturi prăşitoare, imediat după recoltarea acestora terenul se pregăteşte, efectuându-se arătura de bază cu plugul în agregat cu grapa stelată. Primăvara, maghiranul se seamănă în luna aprilie, iar răsadul se plantează mai târziu. Lucrările de nivelare, cultivare, care se execută până la plantat sau semănat, au rolul de economisire a apei în sol şi de distrugere a buruienilor. Ele se vor efectua superficial şi în momentul când starea de umiditate a solului este optimă. Pregătirea patului germinativ se definitivează cu 1-2 zile înainte de semănat sau de plantat. Această lucrare se execută cu combinatorul şi urmăreşte realizarea unui strat uniform, bine mărunţit. În funcţie de natura solului şi de starea de umiditate a acestuia, lucrarea de pregătire a patului germinativ, în situaţia semănatului direct, se încheie cu tăvălugirea.

Modul de înmulţire - maghiranul se înmulţeşte prin seminţe. Culturile se pot realiza fie prin semănat direct, fie prin folosirea răsadului. În zonele mai răcoroase, cu frecvente cazuri de prezenţă a brumelor târzii, maghiranul se înmulţeşte prin răsad produs în paturi semicalde. Semănatul în aceste condiţii se face astfel ca răsadul să poată fi plantat în câmp la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai.

Epoca de plantat-semănat având în vedere durata de germinaţie şi ritmul de creştere al plantelor, se apreciază că epoca optimă de semănat în paturi semicalde este la mijlocul lunii martie. Pentru un hectar, răsadul necesar se obţine de pe suprafaţa de 80-100 de metri pătraţi de paturi semicalde. Semănatul în câmp se face după ce a trecut pericolul brumelor târzii, în cursul lunii aprilie.

Distanţa şi adâncimea de semănat - plantat - pentru a se crea posibilitatea întreţinerii manuale şi mecanice a culturii, maghiranul se seamănă sau se plantează la distanţă de 50 cm între rânduri. Spaţiul dintre plante pe rând, în cazul plantării cu răsad, este de 15 cm. Se recomandă ca la fiecare cuib să se planteze 2-3 fire de răsad, astfel că desimea culturii va fi de 340-400.000 de plante/hectar. Pentru producerea de seminţe, pe parcele speciale sau în porţiuni delimitate din culturile pentru herba, plantarea se face la distanţe mai mari între plante; la cuib se plantează un singur fir. Din cauza mărimii foarte reduse a seminţelor, maghiranul se seamănă superficial, cel mult la 0,5 cm adâncime. În mod practic, prin semănatul direct, seminţele ar trebui să cadă în urma brăzdarului, la suprafaţă, lucrarea de acoperire executânduse prin tăvălugire. Răsadul se plantează cu 1,5-2 cm mai adânc decât nivelul în care acesta s-a aflat în paturi semicalde.

Norma de sămânţă - pentru semănatul direct în câmp, norma de sămânţă este de 4 kilograme/hectar. Materalul de înmulţire trebuie să se încadreze între limitele de 80 şi 65% la puritate fizică şi de 75-50% la germinaţie. Prin lucrarea de rărire se tinde a se ajunge la desimea menţionată anterior. Sămânţa se amestecă cu materialul inert în proporţie de 1:2 şi cu o plantă indicatoare sămânţă de salată (100 grame/hectar). Cu cantitatea de 400 de grame sămânţă se însămânţează suprafaţa de paturi semicalde pentru producerea de răsad necesar plantării unui hectar.

Lucrările de întreţinere - deşi de la semănat şi până la răsărire trece o perioadă prea lungă de timp, în care terenul poate fi puternic infestat cu buruieni, totuşi la maghiran grija pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere trebuie să fie deosebită. Combaterea buruienilor şi distrugerea crustei trebuie să se execute chiar înainte de răsărire, profitând de faptul că planta indicatoare a apărut şi rândurile sunt conturate. După răsărire, plantele cresc lent şi nu suportă umbrirea buruienilor. Pentru combaterea buruienilor se execută pliviri, praşile manuale şi mecanice. La cultivatoarele de plante tehnice, cu care se întreţin mecanic, trebuie să se monteze neaparat discurile de protecţia a rândurilor. O altă lucrare care se efectuează când plantele au 3-4 cm înălţime este rărirea. În culturile realizate prin răsad, după completarea golurilor, prima praşilă se execută imediat după plantare, rolul principal al acesteia fiind afânarea solului după tasarea produsă cu prilejul lucrării de plantat. O lucrare asemănătoare, cu rol identic, se execută după efectuarea primei recolte de herba. În ceea ce priveşte combaterea chimică a buruienilor, rezultatele încercărilor sunt : normal; line-height: normal; orphansmodeste, maghiranul fiind, în general sensibil faţă de erbicide. Cercetările recente efectuate la Institutul de plante medicinale Fundulea au stabilit totuşi câteva formule de erbicidare, în funcţie de zona de cultivare a maghiranului. În anii de deficit mare de precipitaţii, în perioada de vegetaţie, este nevoie, pentru a realiza producţiile scontate, să se facă irigarea. Aprovizionarea prin irigaţii la capacitatea optimă pentru apă a solului se execută aplicând 2-3 udări, fiecare a 400-600 metri cubi/hectar. În experienţele efectuate la Moara Domnească, producţia de herba s-a dublat, efectuând trei udări cu normă de 600 metri cubi/hectar. Prima udare s-a dat după plantare, a doua la butonizare şi ultima după prima recoltă (Evdochia Coiciu şi Racz). În loturile semincere, în afară de lucrările obişnuite de întreţinere se mai execută eliminarea plantelor netipice, puţin viguroase sau bolnave.

Boli, dăunători, combatere maghiranul, fiind o cultură relativ nouă în România, nu este atacat de boli care au importanţă economică. Totuşi, în ultima perioadă plantele de maghiran au manifestat simptome caracteristice de alternarioză (Alternaria spp.) şi de rugină (Puccinia menthae Pers.). De un real ajutor în vederea limitării atacului de boli şi dăunători sunt măsurile preventive (o parte din recoltă se foloseşte ca atare în industria alimentară), care au în vedere respectarea asolamentului şi menţinerea igienei culturale. Nu s-au semnalat nici dăunători specifici. Dintre cei polifagi, viermiisârmă sunt cei mai des întâlniţi, făcând în unii ani chiar pagube. De asemenea, s-a mai semnalat atacul produs de omida de stepă (Loxostege sticticalis L.). Combaterea acestora se face folosind substanţele indicate de către specialiştii fitosanitari.

Recoltarea - momentul optim când se face recoltarea trebuie ales astfel încât să se obţină producţia maximă de herba şi conţinutul cel mai ridicat în ulei volatil. La maghiran, se pare că în perioada de înflorire se realizează ambele cerinţe. Într-adevăr, acumularea în plantă a uleiului volatil sporeşte treptat până la deplina înflorire, când atinge valoarea sa maximă. Când se urmăreşte a se realiza şi o producţie bună la recolta a doua, prima coasă se efectuează la începutul înfloritului. În ceea ce priveşte variaţia diurnă a acumulării uleiului volatil, se pare că aceasta nu este atât de accentuată. În orice caz, recoltarea trebuie să se facă numai în zile însorite, să înceapă la ora 10 dimineaţa şi să înceteze la ora 18.

Modul de recoltare - recoltarea se face cu foarfecele de grădină, de vie sau de tuns oile. Aceste unelte trebuie să fie foarte bine ascuţite. Folosirea secerii sau a uneltelor de recoltat care nu sunt bine ascuţite conduce la dislocarea sau smulgerea totală a unor plante din sol, din cauza sistemului radicular superficial şi puţin dezvoltat. Pe suprafeţe mari, recoltarea se face cu coasa sau cu ajutorul cositorilor mecanice, ale căror cuţite vor fi bine ascuţite. De o mare importanţă, mai ales pentru recolta a doua, este înălţimea de recoltare a primei recolte. Pentru a da posibilitatea plantelor să lăstărească din abundenţă, tăierea se face la 5-7 cm de la suprafaţa solului. De pe un hectar, la o recoltă se poate obţine o producţie de 40-50 qintale de herba proaspătă. Parcelele destinate pentru producerea de sămânţă se recoltează când seminţele capătă culoarea galben-brună. Lucrarea se execută dimineaţa, pe rouă, cu secera; plantele se lăsă în mănunchiuri câteva zile, după care se treieră. Seminţele se condiţionează, se aduc la umiditatea de 12% şi se păstrează în locuri uscate.

Prelucrarea materiei prime

Uscarea - superioritatea materiei prime vegetale este dată de culoarea frumoasă, naturală a acesteia şi de conţinutul ridicat de ulei volatil. Aceste însuşiri se obţin dacă uscarea se face la umbră. Pentru uscare se folosesc podurile, şoproanele şi orice încăperi uscate, curate, aerisite. Herba se aduce imediat după recoltare la locul de uscare, unde se întinde în strat subţire (2 kilograme/metrul pătrat). În perioada uscării, materialul se întoarce de câteva ori. Uscarea primei recolte durează 5-6 zile, iar toamna, cea de-a doua recoltă se usucă în 12-15 zile. Dacă sunt posibilităţi, uscarea se poate face pe cale artificială, dar temperatura nu trebuie să depăşească 30-35 de grade Celsius. Raportul de uscare variază între 4 şi 5:1.

Extracţia uleiului volatil - pentru extragerea uleiului volatil se foloseşte herba proaspătă. Aceasta se recoltează eşalonat, în perioada înfloririi, potrivit cu capacitatea instalaţiei de distilare. Materialul recoltat se transportă imediat la locul de prelucrare şi se introduce în cazanele fixe de distilare sau se folosesc cazanele mobile basculante, asemănător prelucrării mentei sau lavandei.

Ambalarea, păstrarea - după uscare, herba de maghiran se ambalează în baloturi. Păstrarea materialului nu se face un timp prea îndelungat, deoarece se produc pierderi ale uleiului volatil. În 8 luni se apreciază că nivelul conţinutului în ulei volatil scade mult, ajungând chiar la 30% din valoarea iniţială.

Victor VĂTĂMANU