Tehnologia de cultură a meiului furajer

​Meiul este una din cele mai vechi plante de cultură. El este cultivat de peste 5000-6000 de ani în China, India, Egipt, de unde s-a extins și în sud-estul Europei. În România, meiul era cunoscut din epoca Neoliticului, jucând un rol important și în alimentația umană.

​Importanța meiului s-a redus semnificativ odată cu extinderea în cultură a porumbului în climatul cald și a cartofului în zonele răcoroase și umede. După unele date statistice, relativ recente, meiul ocupă pe plan mondial 10-12 milioane hectare. În România, meiul, în ultimele decenii, se cultivă în exclusivitate, în culturi succesive (I.Moga și M.C.Mateias). Cercetările întreprinse în ultima perioadă au evidențiat posibilitatea însămânțării meiului în ogor propriu mult mai timpuriu decât era recomandat înainte, situație în care se valorifică mai bine rezerva de umiditate acumulată în sol pe parcursul sezonului rece și până la începutul lunii aprilie. În aceste condiții, temperaturile fiind mai moderate și zilele relativ mai scurte, plantele dezvoltă o masă vegetală mai abundentă, destul de valoroasă calitativ. Aceste cercetări au evidențiat posibilitatea cultivării meiului furajer în ogor propriu, modalitate accesibilă mai ales pentru gospodăriile țărănești care dispun de o bază materială mai modestă.
 
Zone de cultură
Meiul furajer dă rezultatele cele mai bune pe cernoziomurile și solurile aluvionare situate în Câmpia Română, Dobrogea, sudul Moldovei și Câmpia Banatului, unde temperatura medie multianuală depășește 10,5 grade Celsius. Condiții favorabile de cultură se întâlnesc și în zonele situate în Transilvania și Moldova, pe cernoziomuri, soluri aluvionare și soluri brun-roșcate (cu pH de peste 6,2), unde temperatura medie anuală este mai mare de 9,5 grade Celsius.
 
Rotația culturilor
Premergătoarele cele mai bune pentru meiul furajer semănat în ogor propriu sunt leguminoasele anuale pentru boabe, cerealele de toamnă și leguminoasele perene în anii II–IV după desțelenirea acestora. Sunt bune premergătoare pentru mei și cerealele de primăvară, cartofii și plantele anuale furajere până la mijlocul toamnei. Meiul poate urma în rotație și după hibrizi timpurii și semitimpurii de porumb pentru boabe, sfeclă furajeră și sfeclă de zahăr. După mei urmează, de regulă, culturi succesive.
 
Folosirea îngrășămintelor
Pentru obținerea unei producții economice se cere ca în stratul arabil solul să conțină cel puțin 5-6 mg/100 grame fosfor mobil. Îngrășămintele potasice nu sunt necesare pentru meiul furajer.
Meiul furajer valorifică eficient îngrășămintele azotate aplicate în doze de N30-40 pe solurile fertile, N50-60 pe solurile cu fertilitate medie și N60-70 pe solurile cu fertilitate slabă.
​Când în cadrul rotației se fertilizează cu gunoi de grajd, dozele de azot se reduc cu 50-60%, iar cele cu fosfor cu 40-50%. Când meiul urmează în rotație în primii 2 ani după o leguminoasă perenă sau în primul rând după o leguminoasă anuală, îngrășămintele azotate se reduc cu 50-70% sau nu se administrează.
 
Lucrările solului
Arăturile se fac cel mai târziu până la sfârșitul lunii octombrie, în perioada în care umiditatea din sol asigură o revărsare bună a brazdei. Adâncimea optimă de arat este de circa 23-25 cm pe solurile mijlocii și 18-20 cm pe solurile relativ ușoare. În toate situațiile este de dorit ca plugul să lucreze în agregat cu grapa stelată sau cu grapa cu colți, în raport de gradul de umiditate al solului.
 
Sămânța și semănatul
Unele din soiurile cele mai productive sunt: Mărgărit (semitardiv), Matador și Marta (care sunt mai timpurii). Epoca optimă de semănat se înscrie în intervalul 1-15 aprilie în zonele din sudul țării și 10-25 aprilie în zonele colinare în care cultura de mei este indicată. Densitatea optimă de semănat este de 450-550 semințe germinabile/metrul pătrat, respectiv 24-26 kilograme/hectar. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale nu este necesară, planta de mei luptând eficient cu aceste buruieni.
 
Irigarea
Deși meiul este rezistent la secetă și valorifică eficient rezerva de apă acumulată în sol în sezonul rece și precipitațiile din primăvară, când acesta se cultivă în zone irigate, aplicarea unei udări în faza de creștere intensivă a plantelor în anii secetoși conduce la obținerea unui plus de producție de peste 35%. Norma optimă de udare este de 40-50 mm.
 
Bolile și dăunătorii
Bolile
Bacterioza meiului (Xanthomonas panicii). Prin acțiunea bacteriilor, care au forma de bastonașe, pe frunze apar dungi paralele cu nervurile, de culoare galbenă. Pe tulpini și petioli apar pete brune, fiind infectat și paniculul. Plantele puternic atacate nu se mai dezvoltă, iar paniculele sunt sterile. Boala se transmite prin semințe, climatul cald și umed favorizând răspândirea și evoluția bolii. Tăciunele îmbrăcat al meiului (Sorosporium panicii-miliacei). Paniculele atacate de patogen sunt transformate într-o formațiune conică acoperită cu o membrană albă sau alb-gălbuie. La maturitate aceasta se rupe, punând în libertate o pulbere neagră ce reprezintă formele de înmulțire a ciupercii. Inflorescențele atacate rămân în teaca ultimei frunze, plantele rămân pitice și mai puternic înfrățite.
 
Dăunătorii
Musca suedeză (Oscinella frit). Adultul este de culoare neagră, iar larva este alb-gălbuie, cu lungimea de 4-5 mm. Dăunătorul iernează ca larva, zborul adulților fiind semnalat în aprilie. Are 3 generații anuale. Atacul se manifestă pe gramineele semănate atât toamna cât și în primăvară. Plantele tinere atacate se recunosc prin îngălbenirea și uscarea frunzelor centrale. La plantele mai dezvoltate, în urma atacului tulpinile rămân pitice, creșterea fiind stagnată, Larvele din generația a doua atacă florile și spicele provocând șiștăvirea boabelor.
 
Combaterea bolilor și dăunătorilor
Pentru prevenirea agenților patogeni, la amplasarea culturilor de mei se vor evita terenurile grele, cu exces de umiditate. De asemenea, o dată cu resturile vegetale rămâne în sol o importantă rezervă de germeni patogeni care în lipsa rotației (porumbul, sorgul și meiul au numeroase boli comune), infestează an de an culturile. Bacterioza este răspândită în special prin costrei, care este puternic infectat de bacterie, menținerea culturilor libere de această buruiană fiind un mod de prevenire a apariției bolii. În vederea prevenirii atacului de tăciune se poate face tratarea semințelor cu fungicidele recomandate de specialiștii fitosanitari.
 
Recoltarea
Când se intenționează producerea fânului de mei, recoltarea plantelor se face la începutul fazei de burduf, când producția este destul de mare, iar valoarea calitativă este foarte bună.
Masa vegetală se poate recolta și prin însilozare. În acest caz, recoltarea se poate face în intervalul cuprins între mijlocul fazei de burduf și începutul înspicatului (când 10-20% din plante au înspicat). Masa cosită rămâne în brazde 1-2 zile după care se toacă și se însilozează.
 
Victor Vătămanu