Tehnologia de cultură a plantaţiilor viticole în producţie

Măsurile agrofitotehnice aplicate plantaţiilor de vii intrate pe rod au ca scop asigurarea în optim a cerinţelor de creştere şi rodire a plantaţiilor, în vederea obţinerii unor producţii ridicate, susţinute de la un an la altul, de calitate superioară, dar şi a prelungirii duratei de exploatare economică a plantaţiei.

Soluţiile tehnice adoptate, precum şi înlănţuirea acestora în cadrul tehnologiilor viticole de cultură urmăresc nu numai obţinerea unei producţii de struguri (în general), dar mai ales valorificarea întregului potenţial cantitativ şi calitativ al unui soi, sau chiar al unui sortiment de soiuri. Totodată, se va avea în vedere că măsurile agrofitotehnice (tăiere, fertilizarea, irigarea etc.), aplicate viţei-de-vie acţionează unitar pentru obţinerea unei recolte superioare, ele urmând a fi aplicate sub forma unui complex de metode şi procedee.

Criteriile biologice şi ecoclimatice avute în vedere la stabilirea arealelor de cultură şi a formei de conducere.

Expoziţia terenului

Plantaţiile viticole situate pe versanţii nordici sau nord-estici sunt supuse temperaturilor scăzute, care la rândul lor pot fi însoţite de vânturi reci. Versanţii sudici beneficiază de valori maxime ale resurselor termice, respectiv de temperaturi ridicate, precum şi de absenţa vânturilor reci.

Obstacole naturale sau artificiale

Viţele plantate în curţi, grădini, mărginite de clădiri, ziduri, garduri vii vor fi mai ferite decât cele plantate în câmp liber, expuse vânturilor. De asemenea, perdelele de protecţie, alcătuite din benzi împădurite, cu vegetaţie lemnoasă, în special în zona nisipurilor, au un rol determinant în diminuarea vitezei şi forţei vânturilor. Atât orientarea vânturilor, cât şi ancorarea viţelor de zidurile cu expoziţie sudică, vestică sau estică, conduc la o acumulare (surplu) calorică, care la rândul ei realizează o maturare mai timpurie a strugurilor şi a elementelor lemnoase (coarde).

Forme de relief

Plantaţiile viticole situate pe văi sau la baza versanţilor sunt supuse unor temperaturi scăzute, îngheţurilor, brumelor târzii de primăvară, fenomene climatice cu rol determinant în viaţa plantaţiilor. Cele situate pe lunci sau terenuri joase din vecinătatea luncilor vor beneficia de aceleaşi condiţii nefavorabile ca şi cele redate mai sus. Plantaţiile înfiinţate pe forme de relief mai înalte - versanţi, platouri, boţ de deal, coame sau platforme late beneficiază de un aport caloric mai mare, generat atât de altitudine, cât şi de expoziţie; acest surplus de temperatură conduce la o maturare deplină a producţiei, a lemnului anual şi, nu în ultimul rând, la eliberarea plantelor de stresul îngheţului de peste iarnă.

Frecvenţa şi amplitudinea temperaturilor scăzute

Temperaturile scăzute cele mai păgubitoare pentru o plantaţie viticolă sunt cele care apare la începutul iernii, atunci când plantele nu sunt suficient de călite prin adaptare treptată, progresivă, la aceste temperaturi negative critice. De asemenea, la fel de păgubitoare sunt şi temperaturile scăzute care se înregistrează la începutul primăverii, după perioade relativ mai calde, care au generat o decălire a viţelor. Totodată, scaderile bruşte de temperatură sunt cele mai păgubitoare, comparativ cu cele care se produc într-un timp mai îndelungat. Valoric, temperaturile minime de minus 25 de grade Celsius, înregistrate într-o plantaţie pun în pericol nu numai producţia anului următor, ci însăşi viaţa butucilor, prin îngheţarea ireversibilă a elementelor lemnoase anuale şi multianuale. Drept consecinţă a acestor fenomene nefaste, cultura viţeide-vie se poate diferenţia, de la o zonă la alta, de la o formă de refief la cealaltă.

Principalele zone de cultură a viţei-de-vie

În funcţie de intensitatea, durata şi frecvenţa gerurilor din timpul iernii, deci în funcţie de obligativitatea protejării plantelor, în România există trei zone de cultură: - zona neprotejată - în care temperaturile mai scăzute de minus 15 grade Celsius se înregistrează la intervale de peste 7 ani; în aceste zone viticole, cultura viţei-de-vie se recomandă a fi neprotejată, iar forma de conducere a butucului este pe tulpini, înaltă sau semiînaltă; - zona protejată - unde temperaturile sub minus 18 grade Celsius se înregistrează o dată la 2-3 ani; în această situaţie apare riscul afectării (îngheţării) lemnului anual şi multianual, deci apare riscul compromiterii producţiei şi al plantaţiei. În acesta situaţie se recomandă o conducere joasă a butucului, prevăzută obligatoriu de protejarea peste iarnă a elementelor lemnoase ale butucului, efectuate prin îngropare sau muşuroire; - zona semiprotejată - se caracterizează printr-o frecvenţă de apariţie a temperaturilor sub minus 18 grade Celsius, o dată la 4-6 ani; se poate înţelege că în această zonă pot apărea geruri care să afecteze sistemul aerian al plantei, prin îngheţarea parţială sau totală a lemnului anual şi multianual.

De aceea, se recomandă forma de conducere pe tulpini, deci semiînaltă sau chiar înaltă, dar cu menţinerea la baza butucilor a cepilor de siguranţă, ce vor fi protejaţi peste iarnă prin acoperire cu pământ. În acest caz se poate recupera, parţial, o parte din producţia de struguri ce a fost dijmuită  de gerurile prelungite ale iernii. Având în vedere zonele de cultură, ce sunt predispuse la existenţa temperaturilor negative, pe de o parte, dirijarea (conducerea) şi ancorarea elementelor de schelet de tulpini şi cele de rodire, pe de altă parte, se pot realiza diferite sisteme de cultură a viţeide-vie: în forme joase (respectiv sistemul clasic) şi în forme înalte şi semiînalte. Aceste sisteme de cultură se suprapun perfect cu formele de conducere adaptate, prin acestea înţelegându-se înălţimea la care se găsesc amplasate elementele de producţie faţă de nivelul solului, precum şi orientarea acestora în spaţiu.

Conducerea joasă (clasică)

A fost o formă mult folosită în trecut, însă cu trecerea timpului se foloseşte din ce în ce mai puţin, din cauza cheltuielilor materiale, a consumului mare de forţă de muncă şi mai ales a gradului redus de mecanizare. Această conducere a fost specifică sistemului de tăiere scurt, de tip Teremia, sau sistemului mixt, de tip Guyot multiplu. Conform acestor sisteme de tăiere, elementele de rod (de producţie) sunt amplasate pe lemn multianual, la cel mult 10-20 cm de la nivelul solului. Totodată, conducerea joasă favorizează maturarea strugurilor, dar mai ales a lemnului, prin acumularea unor cantităţi mari de zaharuri, respectiv glucide.

Conducerea semiînaltă

Este, în general, sistemul de conducere cel mai frecvent practicat, elementele de producţie fiind formate pe semitulpini, la înălţimea de 60-80 cm de la nivelul solului. După cum am văzut, se recomandă în zonele unde se pretează cultura neprotejată, sau cea semiprotejată, cu condiţia păstrării cepilor de siguranţă la baza butucului, care vor fi îngropaţi pe timpul iernii. Conducerea semiînaltă presupune sistemul de tăiere scurt şi mixt, elementele de rod şi cele de înlocuire fiind amplasate direct pe tulpină sau pe cordoane, care la rândul lor se formează de o singură parte (unilateral) sau de ambele părţi ale semitulpinii (bilateral). Adaptarea acestui sistem de conducere a câştigat teren tocmai datorită creării unor condiţii favorabile pentru aplicarea mecanizării, a erbicidării, precum şi a celorlalte lucrări agrofitotehnice; în acest mod a crescut productivitatea muncii, în special la efectuarea tăierilor şi a lucrărilor în verde. Comparativ cu sistemul clasic de conducere, maturarea strugurilor este întârziată cu câteva zile, ca şi concentraţia în zaharuri, care este ceva mai scăzută; în schimb, creşte fertilitatea şi implicit producţia, cele mai fertile soiuri fiind cele viguroase. Dintre tipurile de tăiere folosite şi adaptate la acest sistem de conducere amintim: Guyot pe tulpină şi semitulpină, cordonul Cazenove cu cordiţe de rod de 4-6 ochi, cordonul speronat, cu cepi de rod amplasaţi pe cordoane bilaterale şi cap înălţat, cu cepi de rod pe semitulpini.

Conducerea înaltă

Presupune ca elementele de rod să se formeze pe o tulpină de 1,0-1,2 metri înălţime, sau chiar pe cordoane formate la aceeaşi înălţime faţă de sol. Faţă de conducerea semiînaltă, ea presupune distanţe mai mari de plantare între rândurile de plante (3 metri). Principalele avantaje ale acestei forme de conducere, ce nu poate fi utilizată decât în zonele neprotejate de cultura viţei-de-vie sunt: diminuarea pericolului de îngheţ datorită distanţei de la sol; aplicarea mecanizării în majoritatea verigilor tehnologice; economisirea de materiale, în cazul sistemului de susţinere, prin diminuarea numărului de plante şi de rânduri pe unitatea de suprafaţă; creşterea productivităţii muncii şi a calităţii tratamentelor fitosanitare; creşterea fertilităţii şi a producţiei de struguri. Acest sistem de conducere implică, pe de altă parte, folosirea de soiuri cu o vigoare mare, a unor soluri fertile şi profunde şi, nu în ultimul rând, o fertilizare adecvată şi, atunci când este cazul, reglarea regimului hidric al solului prin aplicarea irigaţiei. Producţia obţinută pe această formă de conducere, comparativ cu conducerea joasă, are valori cu 10-15% mai mici (sub aspect calitativ - acumulare în zaharuri). Sistemul de tăiere utilizat este cel mixt, pe cordoane Lenz-Moser, cu aceleaşi elemente de rod (cordiţe de 4-6 ochi) ca şi cordonul Cazenove şi Guyot pe tulpină, tulpina fiind de 1,0-1,2 metri înălţime.

Victor VĂTĂMANU