Tehnologia de cultura a ricinului (Ricinus communis)

Ricinul, prin preţul de valorificare a seminţelor, este o cultură extrem de rentabilă financiar, chiar şi la un nivel mediu scăzut al randamentului (producţii cuprinse între 700 şi 800 kilograme la hectar).

---

Produsele din ulei de ricin au utilizare largă în medicina umană şi veterinară. Se apreciază că uleiul de ricin are peste 200 de utilizări în care nu poate fi înlocuit sau în care dă produse net diferenţiate prin calitatea lor şi economicitatea de obţinere. Turtele sunt un îngrăşământ valoros (mai ales după degresare), iar după cum arată Gh. Bîlteanu şi V. Bîrnaure, în ultimii ani s-au găsit procedee de îndepărtare a compuşilor toxici pe care îi conţin, devenind astfel foarte valoroase pentru furajare şi chiar în hrana omului (există şi forme de ricin fără compuşi toxici în seminţe). Frunzele se folosesc la creşterea viermilor de mătase sau, în unele zone de pe glob, ca furaj. Din tulpini se obţin mucavale, hârtie de ziar, plăci aglomerate şi alte produse din celuloza pe care o conţin. Tulpinile conţin şi fibre textile valoroase pentru funii, sfoară, saci, saltele (Cernomaz, 1971). Ricinul este şi o excelentă plantă meliferă.

Rotaţia - ricinul nu are premergătoare neindicate, atât în România, cât şi în zona lui de cultură, cu condiţia combaterii integrate a buruienilor şi a unei fertilizări corespunzătoare. Se poate cultiva după cereale păioase de toamnă (grâu de toamnă, orz sau orzoaică de toamnă), leguminoase anuale, rădăcinoase, lucernă, porumb. Dintre aceaste plante, prăşitoarele gunoite sunt mai bune decât cele care primesc fertilizare minerală. Bîlteanu (1974) consideră că monocultura de ricin este contraindicată, dar în România este posibilă repetarea culturii de două ori, cu luarea unor măsuri speciale privind combaterea bolilor (fuzarioza, mai ales). După ricin, se pot cultiva toate plantele de primăvară.

Lucrările solului - în toamnă, arătura se execută la 25 cm. Pe cernoziomurile grele, Cernomaz (1971) indică arături de 30 cm, care aduc sporuri de recoltă. Este important să nu se formeze talpa plugului (hardpan) la arat, care împiedică pătrunderea rapidă a pivotului rădăcinii în adâncime. Primăvara, solul se pregăteşte prin 1-2 lucrări cu grapa cu discuri, iar înainte de semănat se lucrează cu combinatorul, la adâncimea de 9-10 cm. Acumularea unor mari rezerve de apă în sol şi combaterea buruienilor până în ziua semănatului au efect pozitiv asupra răsăririi şi creşterii iniţiale a plantelor de ricin. La ultima lucrare de pregătire a patului germinativ se vor aplica şi erbicidele antigramineice.

Fertilizarea - pentru a produce 100 de kilograme de sămânţă, ricinul consumă, după Cernomaz, 7,5 kg de azot, 1,7 kg pentoxid de fosfor şi 5,9 kg de oxid de potasiu. E. Weiss (1971) precizează „exportul” de elemente nutritive pentru recolte de 1.700-2.000 kg/ha de seminţe, care, recalculat funcţie de distribuţia acestor elemente nutritive pe organele plantei, duce la valori mai mici pentru azot (6 kg/q sămânţă) şi fosfor (1,6 kg/q), dar mai mari pentru potasiu (9,0 kg/q.) Ricinul consumă mari cantităţi de calciu (5,8-6 kg/q sămânţă) şi de magneziu. Consumul global la randamentele apropiate de media rezultatelor obţinute în reţeaua CIOS, la materialul semincer semănat în România, se ridică la 110-140 kg N, 30-35 kg P şi 110-160 kg K la hectar. Cu toată fertilitatea ridicată a solurilor din zona favorabilă culturii ricinului, cantităţile de îngrăşăminte folosite uzual (30-40 kg N şi 40-50 kg/ha substanţă activă) sunt mici, în special pentru azot, cel puţin în cazul soiurilor cu ramificare redusă, dar şi în condiţiile folosirii desicanţilor în vederea recoltării mecanizate.

Mai benefice apar indicaţiile făcute de Cr. Hera şi Z. Borlan, care recomandă folosirea a 50-60 kg N/ha, cantitate ce poate fi mărită cu 10-20 kilograme în cazul aplicării unei tehnologii de nivel ridicat (cu atenţie deosebită la respectarea epocii de semănat şi a densităţii) şi când ricinul urmează în cultură după prăşitoare târzii negunoiate. Corectarea cantităţilor de azot în cadrul utilizării gunoiului de grajd la plantele premergătoare se face în limita a 1-1,5 kg N în minus pentru fiecare tonă de gunoi aplicată.

Folosirea gunoiului de grajd la ricin este mai puţin indicată decât utilizarea lui la porumb (sau sfeclă), care precedă planta pe terenul respectiv. Îngrăşămintele cu azot se vor administra primăvara, la pregătirea patului germinativ (sau din îngrăşăminte complexe - aplicate toamna), iar cele cu fosfor, toamna, sub arătură. Îngrăşămintele binare, NP, folosite la semănat, dau rezultate bune, prin formarea mai timpurie a racemului principal, urmând a fi aplicate la 7,5 cm de rând (E. Weiss, 1958). De asemenea, în unele ţări cultivatoare de ricin se practică îngrăşarea la ultima praşilă (când plantele au înălţimea de 35-40 cm), cu azot şi fosfor (Cernomaz, 1963).

Sămânţa şi semănatul - pentru realizarea unui semănat de calitate, seminţele de ricin trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe, printre care amintim: puritatea seminţelor trebuie să fie de 100%; capacitatea germinativă minimă admisă în urma rezultatelor de laborator să fie de 85% etc. Înainte de semănat, seminţele destinate semănatului se vor trata cu substanţe indicate de specialiştii Laboratorului Fitosanitar Judeţean, în vederea combaterii bolilor şia dăunătorilor specifici acestei culturi. Epoca de semănat trebuie aleasă cu grijă, în fiecare an, în funcţie de evoluţia temperaturii solului. Dacă se seamănă înainte ca temperatura (dimineaţa, la ora 8, la 10 cm adâncime) să fie de 10-12 grade Celsius, 2-3 zile consecutiv, există pericolul ca multe seminţe să piară (prin fenomenele de clocire, atac de boli etc.). Întârzierea semănatului este la fel de dăunătoare, deoarece plantele nu ajung la maturitate, mai ales în cazul folosirii unor cantităţi mai mari de azot şi eventual al irigării culturii.

Calendaristic, în epoca optimă, ricinul se seamănă în ultima decadă a lunii aprilie şi prima decadă din luna mai. Distanţa între rânduri, obligatorie în cazul mecanizării integrale a culturii, este de 80 cm, semănându-se cu semănătoarea SPC -6 (8, 12). Densitatea plantelor la recoltare este diferită, în funcţie de gradul de ramificare a plantei.

În general, în funcţie de cantitatea de apă din sol, densitatea culturii de ricin este cuprinsă între 45.000 şi 65.000 de plante la hectar. Pierderile normale de seminţe şi plante sunt de 10-15% şi trebuie compensate prin semănatul suplimentar a 5.000-7.500 de seminţe germinabile la hectar. Cantitatea de sămânţă necesară cultivării unui hectar de ricin este de 22-30 de kilograme la hectar, în funcţie de soiul cultivat şi caracteristicile seminţei. Adâncimea de încorporare a seminţei este de 6-7 cm, în cazul unei bune aprovizionări cu apă a solului, sau de 8-10 cm în primăverile secetoase (Bîlteanu, 1974).

Lucrările de îngrijire - dacă nu se folosesc erbicide, ricinul se prăşeşte manual sau mecanic de 2-3 ori, în funcţie de gradul de îmburuienare. Prima lucrare se face după răsărirea totală, cu viteză mică de lucru şi cu zona de protecţie de 12-15 cm, evitând lovirea plantelor şi acoperirea lor cu pământ (Bîlteanu, 1974). A doua praşilă mecanică se execută la înălţimea plantelor de 15-20 cm, iar a treia praşilă mecanică se execută când talia ricinului este de 35-40 cm. După fiecare praşilă mecanică, se execută prăşitul manual pe rând, cu foarte mare atenţie, pentru a nu vătăma plantele. Adâncimea de prăşit este de 6 cm, pentru a nu tăia rădăcinile secundare superficiale ale ricinului (A.V. Vrînceanu, E. Weiss).

Erbicidele sunt foarte importante în cultura ricinului, protejându-l în primele faze de creştere, când este sensibil la îmburuienare. În diferite ţări unde se cultivă ricinul se utilizează fie erbicide antigramineice încorporate în sol la pregătirea patului germinativ, fie erbicide administrate după semănat, dar înainte de răsărire. Substanţele, doza şi modul de aplicare sunt indicate în buletinele fitosanitare emise de către specialiştii în domeniu. Desicarea ricinului este o măsură obligatorie, în vederea recoltării mecanizate. În acelaşi timp, creşte simţitor proporţia capsulelor uscate, încât tratamentul cu desicanţi se poate efectua şi în cazul recoltării manuale, plusul de recoltă compensând cheltuielile efectuate.

Se recomandă numai aviotratamentele, cu cantităţi de apă de 200-300 de litri apă/hectar, în funcţie de masa vegetativă verde, care trebuie stropită bine şi uniform. (N. Şarpe, 1976) Pentru suprafeţe mici, se pot folosi şi mijloacele terestre de stropire, cu trecere la 0,5 m deasupra înalţimii plantelor. Această variantă dă rezultate economice mai bune, prezintă şi avantajul de a folosi cantitatea de 500-600 de litri soluţie/hectar.

Recoltarea - la unele soiuri, recoltarea manuală se face într-o singură trecere, când peste 2/3 din capsule sunt bine brunificate, ceea ce corespunde cu umiditatea seminţelor, de 13-15%. La alte soiuri, maturarea poate să fie neuniformă, mai ales la limitele inferioare de densitate recomandate, situaţie în care se impun 2 (3) recoltări, în funcţie de condiţiile meteorologice, culegând de fiecare dată numai racemele cu capsule brunificate. Capsulele se desprind de pe ciorchine prin trecerea mâinilor de jos în sus, culegătorii servindu-se de mănuşi de doc. Recolta se usucă 2-4 zile pe arii adăpostite, după care se treieră (decapsulează) cu batoze special adaptate, la care căptuşirea tobei cu cauciuc este foarte importantă, evitându-se astfel spargerea seminţelor.

În prezent, există combine de mare complexitate care recoltează cultura de ricin (după ce cultura a fost tratată cu un desicant), în proporţie de peste 90% şi care au un circuit special de recuperare a capsulelor netreierate. Dacă după decapsulare seminţele de ricin conţin impurităţi, acestea se vor îndepărta prin vânturare sau selectare. Sămânţa trebuie controlată zilnic, până când ajunge la umiditatea de 8,5%. La această valoare se poate ambala în saci şi păstra în magazii uscate, în stive de 4-5 saci, ca înălţime.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, plante medicinale, tehnologie, cultura ricinului, ricinus communis