Tehnologia de cultura a semincerilor de sfecla de zahar

Monocultura de sfeclă de zahăr produce şi oboseala solului, prin apariţia carenţei de bor, prin acumularea unor compuşi toxici pentru sfeclă, prin înmulţirea buruienilor specifice, producţia scăzând după 4 ani la 49%, iar după 5 ani cu 54% (Gh. Bîlteanu, 1974).

---

Rotaţia culturii
Sfecla de zahăr nu se poate cultiva după ea însăşi în primul rând din cauza atacului de boli şi dăunători; în funcţie de gradul de infestare, nematozii impun revenirea plantei pe acelaşi teren după 4-8 ani, iar cercosporioza după 4 ani în cultura neirigată şi după 8 ani în cultura irigată. Rezultate foarte bune se obţin prin cultivarea sfeclei după grâu, orz, mazăre, soia, fasole, porumb în zona din sudul ţării, iar în zonele mai umede şi mai răcoroase, orzul, orzoaica, cartoful, inul şi secara. Premergătoare bune sunt şi leguminoasele perene sau amestecurile de graminee şi leguminoase furajere perene. Structura culturilor în rotaţiile cu sfeclă are importanţă, după cum prezintă Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure (1979), în combaterea buruienilor. Structura culturilor influenţează şi alegerea premergătoarei pentru sfeclă; în zonele sudice, sfecla se cultivă după leguminoase anuale, dacă nu există grâu în cadrul rotaţiei, iar după lucernă cedează adeseori locul porumbului (I. Picu şi colab., 1978); în zonele umede şi răcoroase, după trifoi sau amestecuri de graminee şi leguminoase perene, sfecla se cultivă în anul al doilea, după cartof. Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă cruciferele (din cauza atacului comun de nematozi) şi ovăzul. Floarea-soarelui şi cânepa se evită frecvent din cauza consumului de apă şi de potasiu. Amplasarea culturilor se va face în apropierea căilor ferate şi drumurilor care permit transportul recoltei.

Lucrările solului - constau într-o arătură adâncă, de 30 cm, făcută din vară (după cereale păioase) sau toamnă (după porumb, cartof îngrăşat cu gunoi de grajd) care se întreţine prin mărunţire (combaterea buruienilor) şi nivelare până la venirea iernii. Primăvara se grăpează imediat ce se poate ieşi la câmp.

Fertilizarea - se face la raportul N:P de 1:1,2, cu 100-120 de kilograme de azot, respectiv 120-150 de kilograme de fosfor substanţă activă la hectar. Potasiul se administrează, după însuşirile solului, de la 40-50 până la peste 100 kg/ha. Rezultate mai bune se obţin prin îngrăşarea organo-minerală, cu 20-25 de tone de gunoi de grajd, 60-70 de kilograme de azot, 80-90 de kilograme de fosfor şi 30-60 de kilograme de potasiu (se recomandă fertilizarea organominerală când planta premergătoare nu a fost trifoiul sau o prăşitoare gunoită). În zonele umede sau în condiţii de irigare, administrarea a 30-50 de kilograme de azot în faza de formare a lăstarilor aduce sporuri de producţie (Z. Stănescu, 1976).

Plantatul - se face primăvara cât mai devreme posibil. Întârzierea cu numai două săptămâni duce la scăderi de producţie de 20% (C. Cojocaru, citat de Gh. Bîlteanu, 1974). Nu există pericolul ca butaşii să îngheţe dacă sunt bine plantaţi. În schimb, dacă temperatura imediat după plantare creşte la peste 10 grade Celsius, butaşii emit greu şi eşalonat lăstari floriferi (ideale sunt pentru pornirea lăstarilor temperaturile de 4-10 grade Celsius). Întârziind plantatul, polenizarea şi fecundarea se petrec la călduri mari (peste 18-25 de grade Celsius), ceea ce diminuează recolta de sămânţă şi reduce valoarea biologică a acesteia (Z. Stănescu, 1967).

Distanţe şi densităţi de plantare - cele mai potrivite densităţi (în zona umedă sau în condiţii de irigare în câmpia din sudul ţării) s-au dovedit cele de 40-50.000 de butaşi-ha. Densităţi chiar mai mari (60.000 butaşi/ha) se pot folosi în cazul butaşilor mici (sub 100 de grame). Pe măsură ce densitatea scade sub 40.000 de plante/ha, creşte pericolul de a obţine o sămânţă mai puţin uniformă ca mărime şi ca grad de maturare, ca urmare a unei lăstăriri mai puternice (inclusiv ramificarea lăstarilor). Densităţile preconozate se realizează la distanţă de 60 cm între rânduri cu intervale între butaşi de 33-41 cm, iar la distanţă de 70 cm între rânduri cu distanţe pe rând de 30-35 cm. Tot pentru a obţine culturi cu coacere mai uniformă se recomandă distanţe între rânduri de 60 cm (A. Ştefănescu, 1977).

Adâncimea de plantat - se stabileşte astfel ca vârful butaşului să fie la 2 cm sub nivelul solului. Dacă se plantează mai adânc, butaşii pornesc greu în creştere şi formează puţini lăstari; dacă se plantează superficial, pe de o parte butaşii (în special cei mari) îşi pierd turgescenţa, iar pe de altă parte, atacul de iepuri şi alte rozătoare de câmp produce pagube mai mari.

Tehnica plantării - silozurile se descoperă pe măsură ce este nevoie de material de plantat. Butaşii se triază din nou, îndepărtându-i pe cei stricaţi şi bolnavi, se taie coada cu început de înnegrire (la 1 cm diametrul secţiunii), se înlătură frunzele formate, în creştere. Dacă nu s-a făcut sortarea pe categorii de mărime încă din toamnă, această operaţiune se face acum. Pe rând, solul se despică până la adâncimea de 18-20 cm, cu organe active, tip daltă; butaşii se introduc în despicătură şi se tasează bine pământul cu piciorul, pentru a asigura o pornire rapidă în vegetaţie. Deasupra butaşului se pune un strat de pământ mărunţit şi umed de 2-6 cm (mai gros în zonele reci), care-l apără de rozătoare, îl ajută să se adapteze mai uşor la condiţiile de câmp şi să emită mai mulţi lăstari floriferi.

Plantarea separată a butaşilor-mamă şi a butaşilortată - sunt unele soiuri la care plantele-tată nu formează sămânţă monogermă şi ele trebuie să fie înlăturate din lan (de regulă după polenizare). De aceea, butaşii-mamă şi butaşii-tată se plantează pe rânduri separate, în raportul 3:1. Se plantează concomitent sau mai întâi butaşii partenerului tată, pentru a avea siguranţa eliberării polenului când stigmatele florilor de pe plantele-mamă sunt receptive.

Lucrări de îngrijire - combaterea buruienilor se poate face cu ajutorul erbicidelor, cu aceleaşi produse şi doze indicate de către specialiştii Laboratorului Fitosanitar Judeţean pentru cultura de sfeclă de zahăr. În acest caz, numărul praşilelor mecanice este de 1-2, iar pe rând se prăşeşte o singură dată sau se face numai plivitul. Când nu se folosesc erbicide, se prăşeşte mecanizat de 3-4 ori şi manual, pe rând, de două ori (la praşilele mecanice I şi III). Toate lucrările de prăşit trebuie să se termine până la înflorire. Primăvara devreme se execută cu grapa o lucrare de dezvelire a rozetei de frunze. Această operaţiune se poate face şi manual, dacă unitatea cultivatoare dispune de suficientă forţă de muncă. Se fac tratamente de combatere a gărgăriţei sfeclei şi a păduchilor de frunze (Aphis fabae) la momentul şi doza stabilite de către specialiştii Laboratorului Fitosanitar Judeţean. Irigarea culturilor este necesară în zonele sau în anii secetoşi. O udare imediat după plantare - cu 300-400 mc apă/ha - reface rezerva de apă din sol şi ajută la aşezarea mai strânsă a solului în jurul butaşilor. Alte trei udări - cu câte 600-700 mc apă/ha - se fac la formarea lăstarilor, în timpul înfloritului şi în perioada de formare a seminţelor (Z. Stănescu, 1976). Cârnitul vârfului lăstarilor principali are loc când au înălţimea de 10-12 cm, provocând astfel o mai bună ramificare, şi ciupitul (vârfului) tuturor lăstarilor după fecundare duc la sporirea producţiei de sămânţă. Aceste operaţii se fac în unităţile cu forţă de muncă disponibilă. Polenizarea suplimentară, repetată de 2-3 ori la intervale de 3-4 zile, prin simpla trecere a unor muncitori printre rânduri (din două în două, eventual alternativ) asigură fecundarea mai multor flori.

Recoltarea directă - din lan, cu combina C-12 (C-14), se face la 3-5 zile după tratamentul cu desicanţi (Reglone sau altă substanţă echivalentă, în doză de 5 l/ha, în 100-150 litri apa/hectar, în special aviotratamente). Desicantul se va administra în momentul maturităţii tehnice; planta este încă verde, dar la baza lăstarilor sămânţa are culoare castanie, iar perispermul în secţiune are aspect făinos. La vârful lăstarilor, mai ales al ramificaţiilor secundare, se găsesc încă flori. Rezultate bune la recoltatul direct cu combina se obţin cu următoarele condiţii: butaşii să fi fost plantaţi corect (dacă vârful lor iese deasupra solului, butaşii sunt tăiaţi şi combina se înfundă), lanul să nu fie îmburuienat, să nu aibă lăstari căzuţi, coacerea să fie uniformă (ceea ce se realizează la culturi fără goluri).

Adaptarea şi reglarea combinei înainte de începerea lucrului este obligatorie, dar nu suficientă: trebuie să se facă corecţii pe parcurs, realizând înălţimea de tăiere la care nu se înfundă combina, dar nici nu rămân ramuri netăiate pe sol; aparatul de treier se reglează în funcţie de umiditatea lanului, ca să nu scape glomerulele netreierate, dar să nu sfărâme ramurile; intensitatea şi direcţia curentului de aer trebuie să asigure o bună curăţire, fără să arunce glomerulele la returul de spice. Pierderile sunt mici numai dacă se recoltează în 3-4 zile după uscarea plantelor (respectiv într-o săptămână după executarea tratamentului cu desicant). Deşi uscate pe plantă, seminţele îşi sporesc umiditatea, din cauza buruienilor şi resturilor de plante de sfeclă impunându-se uscarea imediat după recoltare, până la umiditatea de 14%. Această operaţiune se face la soare, pe platforme betonate sau pe prelate, în strat de 20-30 cm, cu lopătare zilnică. După uscare, sămânţa se pune în saci, care se etichetează şi se trimit la staţia de condiţionare a seminţei de sfeclă. La semincerii de sfeclă se poate face şi recoltarea divizată. Se execută seceratul plantelor cu vindroverul în momentul maturităţii tehnice (fără să se mai trateze cultura cu desicanţi). Această operaţiune trebuie să dureze cât mai puţin posibil (maximum 4-5 zile), altfel se scutură multe seminţe. După ce plantele se usucă în brazde continui lăsate pe sol de vindraover (de regulă 5-7 zile), se execută treieratul cu combina C-12 (C-14), echipată cu adunător-ridicător de brazdă (RA).

Recoltarea semimecanizată se practică în unităţile care au suficientă forţă de muncă pentru a executa seceratul în scurt timp. Plantele se taie cu secera la înălţimea de 15-20 cm de la sol şi se aşază pentru uscare fie în grămezi mici, fie în brazde continui, cu lăţimi şi spaţii între ele care să permită trecerea combinei pentru a executa treieratul.

Victor VĂTĂMANU