Tehnologia de cultura a sparanghelului (Asparagus officinalis L)

În România, sparanghelul a fost introdus în cultura în perioada dintre cele două războaie mondiale, mai cu seamă în jurul marilor oraşe: Bucureşti, Cluj, Craiova, Arad, Timişoara. În prezent, cultura sa este ca şi inexistentă, fiind întâlnit numai întâmplător la unii grădinari individuali, care ştiu cum să-l aprecieze şi să-l consume.

---

Sparanghelul, după cum arată V. Voicanşi colaboratorii, 2002, se cultivă pentrulăstarii săi etiolaţi, care se obţin normalîn lunile aprilie-mai, fiind consumaţica preparate speciale (fine şi scumpe) sau sunt folosiţi de industria alimentară pentru conserve. Valoarea alimentară a acestora este deosebită, fiind vorba de lăstari în plină creştere, pe baza substanţelor de rezervă din rizom. Fiind vorba de o specie perenă şi de înfiinţarea unor plantaţii de lungă durată, în tehnica culturii se disting două etape esenţiale, care determină, cel mai adesea, specializarea unităţilor producătoare: producerea materialului săditor şi înfiinţarea şi întreţinerea culturilor.

Producerea puieţilor - se face, de regulă, în pepiniere specializate, de către case producătoare, cu tradiţie în selecţia şi înmulţirea sparanghelului. De calitatea puieţilor (grife) depinde în cea mai mare măsură reuşita plantaţiilor. Sortarea materialului are loc pentru îndepărtarea plantelor bolnave şi, pe cât posibil, a celor femele, considerate ca fiind mai puţin productive. Pentru producerea puieţilor (grifelor) se foloseşte o sămânţă corespunzătoare standardelor, cu facultatea germinativă de minimum 70% şi nu mai veche de 3 ani. Temperatura solului, pentru a asigura o bună germinaţie a seminţelor, trebuie să fie de cel puţin 10 grade Celsius, optim 20-30 şi maximum 32 de grade Celsius. În pepiniere se realizează un asolament de 4 ani, pentru prevenirea contaminării solului şi a puieţilor cu Rizochtonia şi Fusarium (boli specifice). Pregătirea terenului se referă la fertilizarea de bază, care trebuie să fie moderată, ca şi la cea fazială, fără a depăşi 50-60 de kilograme de azot la hectar, iar fosforul şi potasiul se administrează în funcţie de analizele solului, după ce terenul se ară adânc, la 30-32 cm, şi se pregăteşte la suprafaţă un pat germinativ corespunzător.

Epoca de semănat este primăvara, când temperatura solului se situează peste 10 grade Celsius, respectiv în lunile martie-aprilie, pentru producerea puieţilor de 1 şi 2 ani. Pentru puieţii care urmează a se livra la 18 luni, semănatul se face în lunile iunie-iulie. Pregătirea seminţei înainte de semănat include tratarea seminţelor cu substanţele indicate de către specialiştii fitopatologi. În unele cazuri, mai ales la semănatul târziu, este bine ca seminţele să fie stratificate înainte de semănat sau bine umectate.

Metoda de semănat - pentru pepinierele specializate, semănatul se face mecanic, în rânduri de 45 cm interval, asigurându-se 12 seminţe la metrul liniar, corespunzător unei desimi de 240.000 de seminţe la hectar. Pe suprafeţe mici se va semăna manual, respectând aceleaşi distanţe. Norma de semănat este de 6 kilograme de sămânţă condiţionată la hectar. Lucrările de îngrijire a culturii constau, în principal, în: combaterea patogenilor (rugina); combaterea dăunătorilor specifici (musca sparanghelului, crioceridele, în special - Crioceris aspargi) cu substanţele recomandate de specialiştii fitosanitari; combaterea buruienilor, prin erbicidarea preemergentă şi substanţele recomandate de inginerii agronomi, ca şi prin praşile repetate şi irigare, în condiţii de secetă. Recoltarea puieţilor se realizează în funcţie de data semănatului, adică la un an pentru puieţii destinaţi profesioniştilor şi mai rar, la 18 luni sau 2 ani, pentru amatori. Scoaterea puieţilor se face mecanic, cu lama de dislocare. Apoi se strâng, se sortează şi se fac legături. Se păstrează până la livrare în depozite, aşezaţi în strat subţire sau în încăperi diferite, răcoroase şi ventilate, fără însă a fi expuşi curenţilor reci sau îngheţului. Producţia de puieţi de calitate se ridică la 150-200.000 la hectar.

Înfiinţarea plantaţiei
Fertilizarea de bază se face pentru o plantaţie de lungă durată, administrând: gunoiul de grajd bine descompus, 60-80 de tone la hectar; superfosfat - 400 kilograme la hectar; sulfat de potasiu descompus - 200 kilograme la hectar. Pe solurile acide se administrează şi 300 de kilograme de amendamente cu calciu la hectar. Pregătirea terenului se realizează prin desfundat, la adâncimea de 35-40 cm, cu care ocazie se încorporează şi îngrăşămintele administrate anterior.

Pregătirea de primăvară, timpuriu, se face prin lucrarea cu combinatorul şi grăparea, pentru afânare şi distrugerea buruienilor. Deschiderea şanţurilor de plantare se face la interval de 1,4-1,5 metri unul de altul, în funcţie de cerinţele maşinilor utilizate în continuare. Orientarea şanţurilor se face, dacă este posibil, pe direcţia nord-sud. Dimensiunile şanţurilor: adâncime de 35 cm, lăţime de 35-40 cm şi lungime în funcţie de teren.

Pregătirea şanţurilor de plantare prin: mobilizarea solului pe fundul şanţului, cu cazmaua, la adâncimea de 10-15 cm; distribuirea de gunoi de grajd bine descompus, în strat de 10 cm grosime; crearea pe fundul şanţurilor a unor biloane de 7-8 cm înălţime, în vederea plantării; pichetarea locurilor pentru plantare, longitudinal, pe mijlocul şanţului, la 40-50 cm interval, prin înfigerea unor picheţi de lemn. La distanţe de 1,4-1,5 metri între rânduri şi 40-50 cm între plante pe rând se asigură o desime de 17,5-18 mii plante la hectar. Numărul de plante la hectar influenţează în mare măsură producţia ce se va realiza. Fasonarea puieţilor la plantare se referă la înlăturarea, prin tăiere, a rădăcinilor răsucite şi subţiri, scurtarea rădăcinilor prea lungi. Tratarea puieţilor, înainte de plantare, împotriva rizoctoniozei cu hipoclorit de sodiu sau potasiu timp de 10-15 minute, după care urmează tratamentul împotriva fuzariozei, prin îmbăierea puieţilor într-o soluţie recomandată de către specialiştii fitosanitari.

Plantarea puieţilor se face prin următoarele operaţii succesive: aşezarea puieţilor în dreptul picheţilor de pe şanţ, pe direcţia rândului, cu rădăcinile cât mai răsfirate; acoperirea rădăcinilor cu un strat de pământ, de 6 cm grosime; presarea cu mâna a stratului acoperitor, pentru un contact cât mai bun al rădăcinilor cu solul; udarea puieţilor plantaţi, cu circa 2-5 litri de apă, în funcţie de umiditatea solului.

Lucrări de îngrijire a plantaţiei
De la înfiinţare până la intrarea în producţie (care are loc în anul al treilea) sunt necesare următoarele lucrări:

• Anul I: completarea golurilor; udatul, rar şi numai în cazuri de secetă extremă; plivitul; cosirea tulpinilor în toamnă; acoperirea rândurilor plantate cu gunoi păios sau cu frunze; acoperirea treptată a şanţurilor cu pământ, astfel ca până în toamna primului an şanţul să rămână necompletat numai pe o adâncime de 10 cm;
  

• Anul al II-lea: aceleaşi lucrări ca în anul I; completarea şanţurilor până la nivelul suprafeţei terenului;

• Anul al III-lea: aceleaşi lucrări ca în anii I şi II; primăvara, se fertilizează prin încorporarea, o dată cu prima praşilă, a 20 de tone de gunoi de grajd bine descompus; confecţionarea biloanelor pe direcţia rândurilor de plante, cu înălţimea de circa 35 cm, pentru a asigura condiţii pentru înălbirea lăstarilor care vor creşte.

La sparanghelul verde nu este necesară confecţionarea de biloane pentru îngălbenire, ci numai pentru susţinerea plantelor, la o înălţime redusă, de 10-15 cm. Pentru devansarea producţiei se pot aplica mai multe metode: mulcirea biloanelor, primăvara timpuriu, în cursul lunii martie, cu folie de P.E. neagră, de 30-50 microni grosime sau alte folii; prin confecţionarea de tuneluri din folie de mase plastice, cu aportul căldurii solare; cultivarea în bacuri în incinte climatizate, asemănătoare sistemului de forţare a andivelor; cultivarea în solarii încălzite, în sistem foarte intensiv (Belgia, Olanda şi Franţa).

Recoltarea
Epoca de recoltare: la culturile de sparanghel în câmp deschis, recoltarea începe în al II-lea an de la înfiinţarea plantaţiei şi se efectuează după aceea în fiecare an.

Durata recoltării: în anul trei, perioada de recoltare este de 20 de zile, iar în anii următori poate ajunge chiar la 40 de zile. Tehnica de recoltare este în funcţie de tipul de sparanghel, astfel:

• la soiurile pentru lăstari înălbiţi, recoltarea se face în fiecare dimineaţă, manual, deschizând o gropiţă în jurul lăstarului care a ajuns la împingă la suprafaţa bilonului şi apoi se secţionează lăstarul de la bază cu ajutorul unor cuţite speciale. După scoaterea lăstarilor, se reface bilonul, locul se umple cu pământ, manual sau mecanic, şi se nivelează. Este important ca recoltarea lăstarilor înălbiţi să se producă înainte ca vârful acestora să depăşească nivelul solului din bilon. Imediat după secţionare, lăstarii etiolaţi se pun în coşuri umbrite cu pânză, pentru a nu fi expuşi la lumină.

• La soiurile pentru lăstari verzi, recoltarea se face când aceştia au lungimea de 18-25 cm (în funcţie de soi) înainte ca solzii acoperitori ai lăstarilor să se desfacă. La aceste tipuri de soiuri se poate face şi recoltarea mecanizată.
  

Condiţionarea recoltei: este măsura
prin care lăstarii recoltaţi se sortează după lungime şi grosime, se egalizează în funcţie de vârful lor, secţionând segmentele bazale şi se fac legături de 0,5-1 kilograme. Lăstarii sunt foarte perisabili, fiind necesar ca între recoltare şi desfacere să fie un interval cât mai scurt, asigurându-se temperaturi reduse în spaţiile de condiţionare, mijloacele de transport, spaţiile de vânzare. Pentru industrializare se folosesc atât lăstari sortaţi (conserve speciale), cât şi segmente bazale (subproduse cu sparanghel).

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, legumicultura, tehnologia de cultura a sparanghelului (Asparagus officinalis L)