Tehnologia de cultură a stânjenelului - Iris florentina L.

Stânjeneii sunt cunoscuţi şi utilizaţi de peste 2.000 de ani. Dintre cele 100 de specii, unele sunt considerate ca aromatice, altele ca medicinale, iar altele ca decorative (Smolianov şi Ksendz, citaţi de către E. Păun şi colaboratorii). Iris florentina este o specie aromatică de perspectivă, reprezentând o sursă de materie primă pentru industria parfumurilor fine şi cea de cosmetică, fiind specia cea mai bogată în irone, substanţe cu aromă de violete.

Stânjeneii se folosesc la aromatizarea lichiorurilor, a vermutului şi a vinurilor de masă speciale. De asemenea, se utilizează şi la aromatizarea ţigărilor.

Locul în asolament - fiind o specie perenă, stânjeneii trebuie cultivaţi în afara asolamentului de câmp. Ei pot fi cultivaţi după diferite plante premergătoare, cu condiţia ca acestea să elibereze terenul vara. După unii autori (Crăciun şi colaboratorii), planta premergătoare trebuie să fie o cultură prăşitoare care a fost fertilizată cu îngrăşăminte organice. Alţi autori (Vasiuţă) recomandă cultivarea după ogor sau după specii care lasă terenul curat de buruieni.

Fertilizarea - referitor la aplicarea îngrăşămintelor la stânjenei, părerile sunt diferite. Astfel, Evdochia Coiciu şi Racz evidenţiază faptul că îngrăşămintele cu fosfor influenţează favorabil dezvoltarea plantelor de stânjenei. Karaivanov afirmă că stânjeneii nu reacţionează la fertilizare decât pe solurile sărace. Autorul evidenţiază că îngrăşămintele cu potasiu influenţează favorabil acumularea uleiului volatil şi dezvoltarea rădăcinilor şi totodată recomandă fertilizarea cu 15-20 tone/hectar gunoi de grajd. Vasiuţă relevă faptul că stânjeneii reacţionează favorabil la fertilizare, însă dozele prea mari de îngrăşăminte organice sau cu azot conduc la o dezvoltare exagerată a rădăcinilor, favorizând, în acelaşi timp, dezvoltarea putregaiului pe rizomi. Autorul recomandă fertilizarea cu P 60-80 kilograme/hectar şi K 40-60 kilograme/hectar. Smolianov şi Ksendz recomandă aceleaşi doze, menţionând că acestea trebuie aplicate înainte de plantare. Crăciun şi colaboratorii afirmă că stânjeneii nu suportă îngrăşămintele cu azot şi nici fertilizarea directă cu gunoi de grajd şi recomandă aplicarea acestuia la plantele premergătoare. Experienţele efectuate de Redy Bondrescu la Fundulea la specia Iris germanica L. evidenţiază faptul că stânjeneii nu reacţionează la doze mari de îngrăşăminte. Combinaţia cea mai economică şi mai eficace a fost de N30P80, la care s-a realizat un spor de 8% la producţia de rădăcini. Datorită influenţei pozitive a fosforului şi potasiului asupra dezvoltării rădăcinilor şi acumulării uleiului volatil, se recomandă aplicarea sub arătură a 40-60 kilograme/hectar fosfor şi a 30 kilograme/hectar de potasiu. Pentru echilibrarea acţiunii acestor substanţe se va aplica primăvara şi o doză minimă de azot, de 30 kilograme/hectar.

Pregătirea solului - după recoltarea plantei premergătoare, terenul se eliberează de resturi vegetale. Arătura se execută cel mai târziu în a doua jumătate a lunii august, la adâncimea de 28-30 cm (Crăciun şi colaboratorii). Autorii recomandă, de asemenea, o bună nivelare a terenului pentru a evita băltirea apei. Karaivanov indică o arătură mai superficială, de 20-25 cm. Pregătirea terenului în vederea plantării se face cu polidiscul în agregat cu bara nivelatoare şi cu grapa cu colţi reglabili. De asemenea, o bună pregătire a solului se realizează cu combinatorul. Înainte de plantare se deschid cu rariţa rigole adânci de 12-14 cm.

Modul de înmulţire - stânjeneii se înmulţesc pe cale vegetativă, prin plantarea rizomilor. Pregătirea materialului de înmulţire trebuie făcută cu 2-3 zile înainte de plantare. Rizomii fasonaţi se stratifică până la plantare pentru a nu se deshidrata. Karaivanov şi Vasiuţă recomandă plantarea rizomilor la 3-5 ore după scoatere.

Epoca de plantare - după Karaivanov, stânjeneii trebuie plantaţi în luna septembrie. Vasiuţă, Smolianov şi Ksendz recomandă plantarea stânjeneilor după 15 septembrie, dacă în sol există suficientă umiditate. În caz contrar, se plantează în luna octombrie, când cad primele ploi, astfel ca rizomii să se înrădăcineze până la venirea îngheţului. Nu se recomandă plantarea în luna noiembrie, deoarece la această epocă se înregistrează pierderi din cauza îngheţului, care pot duce la compromiterea culturii. Rezultate bune se obţin şi prin plantarea în epoca de primăvară, dar nu mai târziu de 15 martie.

Distanţa şi adâncimea de plantare - unii autori sunt de părere că distanţa de plantare a stânjeneilor se încadrează între 60 şi 70 cm între rânduri şi 28 şi 30 cm între plante pe rând, realizându-se o desime de 4,8-5,6 plante/metrul pătrat. Alţi autori recomandă distanţe mai mici între rânduri. Astfel, Karaivanov consideră că distanţa optimă este de 40/25-30 cm, iar Crăciun şi colaboratorii recomandă distanţa de 40/20 cm sau de 30-50 cm între rânduri şi de 20-25 cm între plante pe rând. Rezultatele experienţelor efectuate la Fundulea de Redy Bondrescu, privind interacţiunea distanţei între rânduri şi pe rând, au evidenţiat faptul că distanţa optimă de plantare este de 50/25 cm. Adâncimea optimă de plantare, după Karaivanov, este de 8-10 cm, iar după Vasiuţă, Smolianov şi Ksendz, de 10-12 cm. Autorii recomandă udarea rizomilor după plantare, dacă în sol nu există umiditate suficientă, şi bilonarea acestora la înălţimea de 5-6 cm.

Norma de rizomi - după Crăciun şi colaboratorii, aceasta este de 750-800 kilograme/hectar. Rizomii trebuie să se încadreze în indicii de calitate prevăzuţi în STAS 12064-82, care prevede ca materialul de înmulţire să fie obţinut în anul al II-lea de vegetaţie. Rizomii trebuie să aibă o greutate minimă de 20-30 g, să prezinte un număr minim de 3-4 muguri, iar lungimea rădăcinilor să fie de 2-3 cm. Dintr-un hectar de cultură se obţine material de înmulţire pentru 8-10 hectare.

Lucrări de întreţinere - acestea diferă în funcţie de anul de vegetaţie. În anul I de vegetaţie este importantă combaterea buruienilor, care în această perioadă pot sufoca plantele. În anii următori plantele se dezvoltă în ritm intens şi acoperă terenul (Karaivanov). După Vasiuţă, cultura din anul I se pliveşte şi se prăşeşte de 2-3 ori. Ultima praşilă se efectuează în octombrie, fiind însoţită de o uşoară muşuroire. Autorul recomandă 1-2 irigări în lunile mai şi iunie, astfel ca solul să fie aprovizionat la 75% din capacitatea de câmp pentru apă, prin irigare realizându-se sporuri de producţie de 28%. În anul al II-lea de vegetaţie se recomandă combaterea buruienilor şi afânarea solului prin 2-3 praşile. Irigarea culturii nu este recomandată, deoarece aceasta favorizează formarea unor rizomi spongioşi predispuşi la putrezire. Pentru sporirea producţiei de rizomi şi a conţinutului în ulei volatil şi irone se recomandă înlăturarea tulpinilor florifere chiar din momentul formării acestora (Karaivanov; Vasiuţă; Smolianov şi Ksendz; Crăciun şi colaboratorii).

Boli, dăunători, combatere - dintre boli, una dintre cele mai frecvente este pătarea frunzelor produsă de ciuperca Heterosporium pruneti Nicolas et Aggery. Boala se manifestă din primăvară până toamna târziu, prin apariţia pe frunze a unor pete oval alungite sau eliptice, de 2-10 mm lungime şi 2-5 mm lăţime, la început galbene, apoi cenuşii, din cauza formării fructificaţiilor ciupercii, mărginite de un chenar brun închis. Petele apar mai întâi în partea dinspre vârf a limbului, progresând apoi spre bază. În cazul unui atac puternic, petele confluează, iar frunzele se îngălbenesc şi se usucă. Măsurile preventive constau în igiena culturală. Ca măsuri curative se recomandă stropiri cu substanţe pe bază de cupru, evitându-se excesul de umiditate. Rugina este produsă de ciuperca Puccinia iridis (DC.) Wallr. Boala se manifestă pe frunze, prin apariţia a numeroase pustule mici, pufoase, de culoare brun-deschis, circulare sau alungite în direcţia nervurilor frunzei. Aceste pustule, constituite din uredosporii ciupercii, pot fi izolate sau confluente, distribuite pe ambele feţe ale frunzei. Pentru prevenirea bolii se va respecta igiena culturală. Putrezirea rizomilor este produsă de bacteria Pseudomonas iridis van Hall. Bacterioza se manifestă pe rizomi şi pe partea subterană a lăstarilor, care se înmoaie, putrezesc şi se acoperă cu un mucilagiu gălbui, cu un miros neplăcut. Frunzele plantelor bolnave se veştejesc şi se brunifică începând de la vârf. Ţesuturile atacate sunt necrozate. Pentru prevenirea bolii şi diminuarea pagubelor se recomandă evitarea îngrăşămintelor organice proaspete şi administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi a amendamentelor, precum şi protejarea rizomilor împotriva gerurilor şi aplicarea măsurilor de igienă culturală. Viroza mozaicului stânjeneilor este produsă de Iris mozaic virus. Plantele infectate sunt slab dezvoltate, prezentând pete mozaicate, de culoare verde deschis sau albăstruie, mai ales la jumătatea bazală a frunzelor. Foliolele mugurilor floriferi prezintă pete sau dungi albăstrui pe un fond verde deschis. Pe flori apar la început pete sau puncte de culoare ceva mai închisă. La Iris pallida petele sunt de culoare purpurie. Pedunculul floral este mai scurt decât normal, iar bulbii infectaţi pornesc în vegetaţie cu întârziere. Ca măsuri preventive se recomandă eliminarea plantelor bolnave înainte de înflorire şi rotaţia culturilor. Dintre dăunători, cel mai frecvent este viermele-sârmă (Agriotes spp.). Larvele distrug plantele în zona coletului, producând uscarea acestora şi rărirea culturii. Pentru combaterea viermeluisârmă se recomandă încorporarea în sol a unor produse de tip Lindatox, în cantitate de 30 kilograme/hectar.

Recoltarea

Epoca de recoltare - referitor la epoca de recoltare, mai mulţi cercetători au ajuns la concluzia că stânjeneii trebuie recoltaţi în al II-lea an de vegetaţie, menţinerea culturii în al III-lea an nefiind economică, deoarece potenţialul de producţie se reduce. Deşi în anul al III-lea rizomii ar fi mai aromaţi, aceştia sunt spongioşi şi nivelul producţiei este mai redus. Cercetările privind influenţa fazei fenologice şi a perioadei calendaristice asupra producţiei de rizomi din anul al II-lea şi asupra conţinutului în ulei volatil au evidenţiat o dinamică a elementelor menţionate. Astfel, Vasiuţă a ajuns la concluzia că conţinutul cel mai ridicat în ulei volatil se înregistrează în anii al II-lea şi al III-lea, în luna mai, în faza de butonizare şi de înflorire. Autorul menţionează că producţia maximă de rizomi şi de ulei volatil se înregistrează spre sfârşitul verii. Se consideră că epoca optimă de recoltare este în luna august, când în zonele sudice este o vreme caldă şi uscată. Recoltarea rizomilor în lunile septembrie şi mai ales în octombrie îngreunează uscarea acestora, iar conţinutul în ulei volatil se reduce de 1-1,5 ori, comparativ cu cel din luna august. Recoltarea rizomilor în primăvară duce, de asemenea, la pierderi de producţie.

Modul de recoltare - rizomii se recoltează prin dislocarea cu plugul fără cormană. Aceştia se scot cu tot cu frunze, se scutură de pământ, se adună în coşuri şi se transportă pe o platformă, unde se curăţă de frunze şi de radicele. Karaivanov şi Vasiuţă recomandă a se recolta zilnic numai cantitatea de rizomi care poate fi curăţată de frunze şi de radicele în cursul aceleiaşi zile. Amânarea acestei lucrări până a doua zi duce la pierderi de producţie şi calitate. De pe un hectar se poate realiza o producţie de 100-120 qintale de rizomi proaspeţi.

Prelucrarea materiei prime

Condiţionarea - după ce se curăţă de frunze şi rădăcini, rizomii se aşază în coşuri şi se transportă la spălat. Spălarea se face la curent de apă, cu perii de sârmă, timp de 30 minute-1 oră. Se lucrează cu grijă pentru a nu se răni rizomii.

Uscarea - după spălare, rizomii se aşază în strat subţire pe stelaje pentru uscare. Uscarea naturală durează 10-30 de zile, în funcţie de condiţiile climatice. După Karaivanov, temperatura optimă de uscare este de 20-30 de grade Celsius. V. Vasiuţă recomandă uscarea în uscător, la temperatura de 45 de grade Celsius. Raportul de uscare este de 3:1.

Macerarea, extracţia - prin macerare cu alcool de 95 de grade se obţine tinctura de Iris, utilizată pentru prepararea parfumurilor fine. După evaporarea alcoolului, se obţine concentratul de Iris (de 14-28%). Prin extracţie cu eter de petrol se obţine esenţa de Iris, asemănătoare cu concentratul (1-1,9%), care se prezintă sub forma unei mase de consistenţa mierei, de culoare cafenie sau maronie, cu aromă pronunţată de violete. La extracţie cu benzol se obţine un tip de tinctură denumită Concret (2-2,5%), care însă conţine şi alte substanţe considerate impurităţi. La extracţia cu eter de petrol se obţin 50-60% produse dizolvate în alcool, iar prin extracţie cu benzol se obţin 70-80%. La extracţia cu eter de petrol în prezenţa vaporilor de apă se obţin 3-7% mai multe substanţe aromate, caracterizate prin anumiţi indici fizico-chimici.

Distilarea - rizomii fragmentaţi în prealabil şi puşi în apă se distilează cu ajutorul vaporilor de apă încălziţi. În urma distilării se separă uleiul volatil bogat în acizi graşi liberi, între care predomină acidul miristic. Prin răcire, acesta se solidifică, având un aspect asemănător untului de masă, fiind denumit în industria parfumurilor „unt de Iris“ sau „Beure d`Iris“ (Karaivanov). Acizii graşi care intră în compoziţia uleiului volatil în urma distilării reprezintă un balast pentru industria parfumurilor. Datorită acestui fapt trebuie purificate în soluţie slab alcalină. Lichidul se redistilează, lucrare dificilă şi de durată. Temperatura distilatului trebuie să fie de 60-70 de grade Celsius. Prin distilarea a 100 de kilograme de rizomi uscaţi se obţin 100-200 mililitri de ulei volatil, aroma dominantă fiind datorată ironitului. Untul de Iris se topeşte la temperatura de 40-50 de grade Celsius şi se transformă într-o substanţă fluidă de culoare galbenă-cafenie, cu anumite constante fizico-chimice. Ironitul se obţine şi pe cale sintetică, prin condensarea carbocitratului din cetone.

Victor VĂTĂMANU