Tehnologia de cultură a sunătoarei – Hypericum perforatum
Sunătoarea este o specie perenă erbacee, care, până nu demult, a provenit exclusiv din flora spontană. Propunerea cultivării în România a apărut în ultimele decenii ale secolului trecut, deoarece oferta resurselor naturale este cu mult depășită de către cerere. Posedă o mare plasticitate ecologică, manifestând cerințe deosebite față de principalii factori climatici.
Din punct de vedere hidric, sunătoarea suportă atât zonele sărace în precipitații, cât și zonele bogate în precipitații.
Are cerințe crescute față de luminozitate, suportând destul de greu chiar și semiumbra. Rezistă bine atât la temperaturile scăzute din cursul iernii, cât și la temperaturile ridicate din vară. Se dezvoltă bine atât pe soluri acide, cât și pe soluri bazice, cu condiția să nu fie tasate puternic, să fie bine afânate și să aibă un conținut ridicat de azot.
Se întâlnește în câmpie până în zonele subalpine, dar mai ales în zonele de deal, la marginea drumurilor și a pădurilor, în fânețe și în rărituri de pădure. Solurile cu umiditate excesivă nu sunt indicate pentru cultivarea sunătoarei. Deși se pot cultiva în toate regiunile țării, totuși, cele mai favorabile sunt centrul Transilvaniei, nordul și estul Moldovei.
Cultura sunătoarei este indicat să urmeze după plante premergătoare care se recoltează vara și lasă terenul curat de buruieni, ca de exemplu prășitoarele, cerealele, leguminoasele pentru boabe. Poate reveni pe același teren, numai după 5–7 ani de zile. Mai ales în primele faze de vegetație este sensibilă la prezența buruienilor.
Imediat după recoltarea plantelor premergătoare se execută arătura la o adâncime de 22–25 cm. Pentru distrugerea buruienilor se execută o lucrare cu ajutorul grapei cu discuri. Această operațiune se va repeta, până la însămânțare, de câte ori este necesar. Atât înainte, cât și după însămânțare se va tăvălugi pământul. Cu ocazia arăturii de bază se vor încorpora în sol 50–55 kg/ha fosfor, 20–25 kg/ha potasiu, iar primăvara, se mai administrează 20–25 kg/ha azot.
Preferabil ar fi, însă, în locul tuturor acestor îngrășăminte, să se încorporeze în sol 15 t/ha gunoi de grajd bine fermentat, cu ocazia arăturii de bază.
Fertilizarea se va repeta în anul II și III de cultură, administrând toamna, printre rânduri, 20 kg/ha fosfor, 10 kg/ha potasiu, iar primăvara devreme, încă 20–25 kg/ha azot.
Sunătoarea se înmulțește prin semănarea semințelor direct în câmp, în pragul iernii, în luna noiembrie. Se execută cu mașina de semănat care are atașate cutii speciale pentru semințele mici și limitatoare de adâncime la brazdă.
Se folosesc 4 kg/ha semințe cu puritatea 90 % și umiditatea maximă de 12 %. Distanța între rânduri este de 50 cm, iar adâncimea de însămânțare este de 0,3–0,8 cm. În zonele umede, semănatul se poate executa și primăvara.
Plantele răsar în primăvară, după aproximativ 4 luni. Înainte de răsărire, însă trebuie efectuate lucrări de curățire între rânduri. Imediat ce terenul permite, se va executa o lucrare între rânduri, cu scopul de a distruge crusta formată în cursul iernii.
După recoltarea părții aeriene a plantei, se va efectua obligatoriu o prășilă pentru a mobiliza terenul și pentru a stimula cea de-a doua recoltă. Înainte de recoltare, cultura trebuie să se prezinte curată de buruieni. Perioada optimă de recoltare este cuprinsă între începutul înfloririi și înflorirea completă. Se execută în zile calde, senine, la orele când soarele strălucește cel mai puternic. Recoltarea se face cu cositoarea mecanica.
Perioada optimă de recoltare din flora spontană este cuprinsă între începutul înfloririi (25–30 %) și momentul formării fructelor, respectiv iulie-august. Se va recolta toată partea aeriana nelemnificată. Dacă recoltarea se amână, iar planta are deja fructe, acestea se vor elimina, folosindu-se la obținerea materialului de înmulțire.
Uscarea produsului vegetal se poate face pe cale naturală sau artificială. Pe cale naturală, uscarea are loc în locuri umbrite, bine aerisite, curate, cu plantele așezate în strat subțire, fiind întoarse din când în când, dar cu multă grijă pentru a evita defolierea tulpinilor.
Pe cale artificială, uscarea se face la 35 grade Celsius. Plantele uscate se adună cu atenție pentru a nu se scutura florile și frunzele, ambalându-se apoi, în saltele de pânză rară.
Tehnologia de cultivare a roiniței – Melissa officinalis
Roinița crește spontan prin locuri uscate, pietroase, în păduri de stejar, în sudul și vestul României.
În cultură, se dezvoltă bine pe soluri profunde, fertile, ușoare, permeabile, pe versanți însoriți. Poate rezista în cultură 3–7 ani. Este sensibilă la ger (nu rezistă la temperaturi sub minus 12 grade Celsius dacă este dezvelită sau sub minus 25 de grade Celsius dacă este acoperită cu zăpadă). Vara suportă bine temperaturile ridicate. Nu are cerințe mari față de umiditate, umiditatea excesivă chiar afectând recolta.
Are nevoie de lumină directă, umbra inhibând dezvoltarea plantei și reducând semnificativ cantitatea de ulei volatil. În primul an, planta este sensibilă la îmburuienare.
Cele mai favorabile plante premergătoare sunt prășitoarele bine fertilizate. Poate reveni pe același teren, numai după 8–10 ani.
Rapid după recoltarea premergătoarei, se efectuează arătura de bază la 25–30 cm adâncime și, până la însămânțarea direct în câmp sau până la plantare, terenul se va menține afânat și curat de buruieni, prin lucrări cu combinatorul, cultivatorul sau cu discul și grapa.
Odată cu arătura se vor încorpora în sol 50 kg/ha fosfor, 30 kg/ha potasiu și 60 kg/ha azot.
Cultivarea roiniței se poate realiza prin trei modalități: prin însămânțarea direct în câmp, prin despărțirea tufelor sau prin plantarea de răsaduri.
Însămânțarea direct în câmp se realizează în cursul lunii iulie, cu mașina de semănat, la o distanță de 50 cm între rânduri, întrebuințând circa 4 kg de sămânță la ha. Sămânța va fi amestecată în prealabil cu material inert în proporție de 1:5 (1 parte sămânță la 5 părți material inert), pentru ca însămânțarea să aibă loc cât mai uniform.
A doua modalitate enumerată este despărțirea tufelor de 5–6 ani vechime în 10 bucăți, păstrând 1–2 fire de rădăcini la fiecare butaș. Plantarea butașilor se va face în luna septembrie. Distanța între rânduri este de 50 cm, iar între butași pe rând de 40 cm.
Pentru cea de-a treia modalitate de utilizare, răsadurile se pot obține fie în răsadnițe calde, fie în straturi reci.
Răsadnițele calde se amenajează primăvara devreme, în luna februarie și sunt mai indicate decât straturile reci. Însămânțarea în straturi reci se face în iulie, pentru ca în septembrie, răsadurile să fie bune de transplantat. Pentru un hectar de cultură este nevoie de 60 m2 răsadnițe calde sau de 100–150 m2 straturi reci (250 grame sămânță).
Înainte de însămânțare, pământul din răsadnițe se îndeasă și apoi se netezește. Sămânța (250 grame) se amestecă în proporție de 1:5 cu nisip sau mraniță. Cantitatea rezultată se împarte în două părți egale. Se seamănă în două etape, pe toată suprafața. Semănatul se execută la adâncimea de 0,3 cm, iar după aceea terenul se acoperă cu pământ bine cernut în strat de 0,3 cm. Se stropește cu apă. Răsărirea are loc după 10–12 zile.
Pentru însămânțarea în straturi reci, se aleg terenurile fertile, curate de buruieni și însorite. Se efectuează arătura la adâncimea de 20 cm, pământul mărunțindu-se bine. La 40-50 de zile de la răsărire, când plantele sunt suficient de puternice și ajung la o înălțime de 5 cm, ele vor fi transplantate pe locul ales ca definitiv pentru cultură. Până se vor prinde, plantele se vor uda frecvent. Plantele se vor transplanta pe rânduri situate la interval de 50 cm. Între plantele pe rând se lasă o distanță de 40 cm. Deoarece roinița este foarte sensibilă la apariția buruienilor, prima prășilă se va executa în maxim 2–3 zile de la transplantare. În fiecare vară se vor executa un minim de 3 prășile.
Recoltarea va fi executată pe timp uscat, dimineața după ce a dispărut roua, obligatoriu înainte de înflorirea plantelor. În prealabil se execută plivitul, pentru ca produsul vegetal recoltat să nu fie amestecat cu buruieni. Planta se taie de la o înălțime de 12–18 cm, eliminându-se frunzele îngălbenite și cele pătate. Frunza se adună fie manual, una câte una, fie prin strujire. Vârfurile și ramurile se așează separat. Recolta la hectar este de 100 kg frunze deshidratate sau 2500–4000 părți aeriene deshidratate.
În scopul obținerii de semințe necesare înmulțirii, se recoltează plante sănătoase, bine dezvoltate. Se taie complet inflorescențele, se pun la uscat, apoi se treieră, se condiționează și, ceea ce rezultă, se pune la păstrare în saci de pânză.
Dintre dăunătorii care pot ataca în răsadnițe amintim coropișnițele, combătute cu succes prin utilizarea de insecticide și capcane.
Cea mai frecventă boală care atacă plantele de roiniță în câmp, este rugina. Plantele atacate se vor îndepărta din cultură, iar după recoltare, terenul va fi stropit cu zeamă bordeleză în concentrație de 0,5–0,75 %.
Pentru recoltarea produsului vegetal din flora spontană, perioada cea mai potrivită este iunie–august, înainte sau în timpul înfloritului, pe vreme uscată, după ce s-a ridicat roua.
Cât mai repede după recoltare, frunzele se pun la uscat în straturi subțiri, pe rame. Încăperile destinate uscării sunt bine aerisite și ușor încălzite. Dacă frunzele nu sunt puse repede la uscat, ele se vor înnegri.
Partea aeriană a plantei este prelucrată în stare proaspătă, pentru a obține uleiul volatil. Unii specialiști recomandă uscarea prealabilă a lor, după aceeași metodă valabilă în cazul frunzelor. În acest caz, până la uscarea optimă, părțile aeriene vor fi întoarse periodic, cu multă atenție, pentru a evita ruperea frunzelor. Uscarea artificială se efectuează la 30 de grade Celsius.
Victor Vătămanu
