Tehnologia de cultura a usturoiului

Usturoiul este originar din Asia Centrală. El se cultivă de foarte multă vreme în China, Japonia şi în alte regiuni din Orientul Îndepărtat, fiind apreciat ca o legumă foarte valoroasă. Grecii antici şi romanii consumau mari cantităţi de usturoi, iar la egipteni, în timpul construirii piramidelor, usturoiul reprezenta un produs de bază în alimentaţia sclavilor constructori, după cum precizează Valentin Voican şi colaboratorii săi.

---

În prezent, usturoiul se cultivă pe suprafeţe reprezentative în Europa, în special în zonele din centru şi sud-est, în Asia şi în America de Nord. În România, usturoiul ocupă 4% din totalul suprafeţei cultivate cu legume, fiind mai răspândit în cultură în nordul şi centrul Moldovei, în Oltenia, în Centrul Munteniei (chiar şi în zona Capitalei), dar şi în Banat. Răspândirea usturoiului, precum şi ponderea sa în cultură se datorează valorii alimentare şi utilizării sale largi în arta culinară, de la consumul crud (bulbili sau plante verzi), la obţinerea de preparate culinare, la prepararea mezelurilor şi a conservelor. Conţinutul său specific în uleiuri eterice, printre care cele mai importante sunt de natură organo-sulfurice şi fitoncide, a impus usturoiul şi ca materie primă în industria farmaceutică, având proprietăţi vermifuge, antiseptice şi stimulativ pentru apetit şi secreţii gastrice.

Usturoiul este o plantă perenă, în cultură însă se comportă ca plantă anuală, deoarece nu formează flori şi sămânţă. În condiţiile climatice specifice României, usturoiul se comportă ca o plantă destul de rustică, fiind rezistent la frig, calitate care permite plantarea în câmp încă din toamnă. Atunci când planta este bine înrădăcinată din toamnă, usturoiul rezistă la frig până la temperatura de minus 25 de grade Celsius. Bulbilii încep să vegeteze de la 4 grade Celsius. Din bulbii păstraţi la temperatura de 20-24 de grade Celsius, plantaţi primăvara târziu, nu se mai obţin bulbi. Usturoiul nu suportă umbra, cerând locuri de cultivare însorite. Concurenţa pentru lumină cu buruienile afectează mult producţia de usturoi. Deşi are un sistem radicular superficial, usturoiul nu este mai pretenţios la umiditate decât ceapa. Cu toate acestea, în multe regiuni ale României (podişul Moldovei, zona de câmpie) se practică cultura irigată a usturoiului de vară. Seceta din sol şi aer determină reducerea producţiei. În aceeaşi măsură, umezeala în exces, în mod deosebit în timpul maturizării bulbilor, provoacă putrezirea acestora. Usturoiul pretinde apă în stratul superficial (de până la 30-40 cm) la nivel de: 80-90% din capacitatea de câmp pentru apă în timpul creşterii, 70-80% din capacitatea de câmp pentru apă la formarea bulbilor şi 60-70% din capacitatea de câmp pentru apă la maturarea bulbilor.

Spre deosebire de ceapă, pentru cultura de usturoi aplicarea directă a îngrăşămintelor organice (gunoiul de grajd) va fi evitată, aceasta fiind recomandată când aplicarea sa se face la planta premergătoare. Faţă de îngrăşămintele chimice, usturoiul are aceleaşi pretenţii ca şi ceapa, respectiv o dată cu lucrările de bază pentru pregătirea solului în vederea plantării se vor aplica 300-350 de kilograme de sare potasică la hectar, la care se adaugă primăvara 200 de kilograme de azotat de amoniu. Calitatea bulbilor este influenţată favorabil de fertilizarea cu fosfor şi potasiu. Se va ţine cont în permanenţă de cartarea agrochimică efectuată de către Oficiile de Studii Pedologice şi Agrochimice Judeţene, care oferă date concrete despre aprovizionarea cu macroelemente a solului. Cele mai bune rezultate de producţie s-au obţinut atunci când usturoiul a fost cultivat pe soluri aluvionare, uşoare şi permeabile, bine aprovizionate cu substanţe fertilizante şi cu valoarea pH de 6,7-7,8. Tehnologia de cultivare a usturoiului presupune lucrări specifice, executate atât în timpul toamnei, cât şi în primăvară. Astfel, pentru pregătirea solului, lucrările efectuate pentru înfiinţarea culturii din toamnă cuprind următoarele operaţiuni: discuitul (pentru desfiinţarea şi mărunţirea resturilor vegetale ale culturii anterioare), fertilizarea de bază (se aplică 250-300 de kilograme de superfosfat la hectar şi, acolo unde este cazul, 100-150 de kilograme de sare potasică la hectar), arătura de bază (se execută la adâncimea de 28-30 cm, pentru afânarea solului şi încorporarea îngrăşămintelor administrate), discuit + grăpat (pentru mărunţirea şi nivelarea solului) şi deschiderea rigolelor (în vederea modelării terenului). Aceasta se face în straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 104 cm.

În ceea ce priveşte lucrările efectuate pentru cazul când cultura de usturoi se înfiinţează primăvara, acestea cuprind: afânarea superficială a solului (prin lucrarea cu cultivatorul şi grapa cu discuri, la adâncimea de 8-10 cm), fertilizarea de primăvară (când se administrează 200-250 de kilograme de azotat de amoniu), erbicidarea pentru combaterea buruienilor (se face cu 6-7 zile înainte de plantat) cu substanţele indicate de specialiştii fitosanitari ai Laboratorului Fitosanitar Judeţean, după care acestea se încorporează (dacă este cazul) în sol, la o adâncime de 8-10 cm, irigarea (în condiţii de secetă instalată imediat după erbicidare) şi deschiderea rigolelor, în vederea modelării terenului (aceasta se face în straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 104 cm). În ceea ce priveşte înfiinţarea culturii de usturoi, epoca de plantare poate fi: în toamnă (în lunile septembrie-octombrie, pentru a avea timp să se înrădăcineze) sau în primăvară (în lunile martie-aprilie). Pregătirea bulbilor pentru plantare presupune următoarele operaţiuni: alegerea bulbilor, desprinderea bulbililor (căţeilor) din bulb, sortarea bulbililor pe categorii de mărime, astfel ca să aibă o greutate medie de 1,5 grame şi să fie sănătoşi. Urmează tratarea bulbililor contra nematozilor (Dithlenchus dipsaci), cu soluţiile indicate de specialiştii fitosanitari în buletinul de avertizare.

Plantarea se face manual, mecanic sau semimecanic (după ce se deschid şanturi mecanice, iar plantatul se face manual). Când plantarea se face manual, terenul trebuie marcat anterior, după cum urmează: pe teren nemodelat se plantează în benzi, de 5 rânduri, la distanţă de 20 cm şi între benzi de 40-50 cm (pe suprafeţe mai mici, pe care prăşitul culturii se face manual, se plantează usturoiul în rânduri echidistante, la 35 cm, şi pe rând la 6-8 cm); pe teren modelat, se plantează de regulă mecanic, câte 4 rânduri pe brazdă, la distanţă de 28 cm unul de altul, şi pe rând, de 6-8 cm, cu zone de protecţie la rigole de 10 cm sau în benzi a câte două rânduri, cu distanţa între rânduri de 25 cm şi între benzi de 34 cm, iar pe rând la 7 cm. În aceste condiţii, adâncimea de plantare a usturoiului trebuie să fie mai mică pe solurile mai compacte, adică -4 cm. Plantarea de toamnă se face la adâncimi mai mari, de circa 4-5 cm. În ceea ce priveşte cantitatea de bulbili folosiţi la plantat, aceasta trebuie să fie de 600-800 kg de bulbili (căţei) de usturoi. În ceea ce priveşte lucrările de întreţinere, acestea constau în: fertilizarea fazială, erbicidare, prăşitul solului, irigarea culturii şi combaterea patogenilor şi a dăunătorilor culturii de usturoi.

Fertilizarea fazială se face de două ori, după cum urmează: prima, când plantele au 2-3 frunze normale, iar a doua la circa 20-25 de zile după prima, de fiecare dată aplicându-se cantitatea de 100 kg/ha azotat de amoniu. Erbicidarea, pentru culturile înfiinţate din toamnă, se va face în primăvară, când plantele au 2-3 frunze normale. Erbicidarea se va face cu substanţele şi în doza recomandată de specialiştii legumicoli din zonă. În ceea ce priveşte prăşitul solului, acesta se efectuează pe cât posibil mecanic, de 2-3 ori la adâncimea de 6-8 cm, uniform şi fără a provoca pierderi de plante. De asemenea, se poate face şi o lucrare de prăşit manual, numai atunci când este cazul. Irigarea culturii se face în mod deosebit atunci când se înregistreză fenomenul de secetă. Numărul de udări este de 4-5 udări sau, mai precis, ori de câte ori este nevoie. Norma de udare este de 300 mc/ha la o singura udare, pentru a asigura în sol o umiditate de circa 65-70 din Intervalul Umiditatii Active (IUA), la adâncimea de 30-40 cm. Cu circa 3-4 săptămâni înainte de recoltare nu se mai irigă cultura de usturoi.

Combaterea patogenilor şi a dăunătorilor culturii de usturoi trebuie să se execute în conformitate cu datele difuzate de serviciul de avertizare al Laboratorului Fitosanitar Judeţean. Una dintre bolile cu efecte distrugătoare pentru cultura de usturoi este Sclerotium cepivorum (putregaiul alb al usturoiului). Primele simptome al bolii sunt îngălbenirea şi uscarea frunzelor, care progresează lent, spre baza acestora. Rădăcinile sunt distruse şi are loc o putrezire umedă, urmată de acoperirea cu un miceliu alb, afânat (superficial). La suprafaţa ţesuturilor atacate sau în interiorul acestora se formează cleroţi mici, negri, sferici, tari, de 0,2-0,5 mm diametru. Dacă infecţia se produce târziu, putrezirea acestora continuă în depozite. Se recomandă, pentru combatere, substanţe de genul Rovral 0,25%, Sumilex 0,25%, Ronilan 0,25%, Calidan 0,25%. Unul dintre mijloacele cu bune rezultate în combaterea acestei boli este respectarea rotaţiei culturilor, de 5-6 ani. Dintre cei mai frecvenţi dăunători ai culturii de praz amintim: Nematodul bulbilor (Ditylenehus dispaci Kuhn), păianjenul bulbilor (Rizoglyphus aechinopus Fun.), Tripsul comun (Trips tabaci Lind.) şi gândacul roşu (Lilioceris meringera L.). Substanţele, doza şi momentul aplicării sunt stabilite prin buletinul de avertizare emis de Laboratorul Fitosanitar Judeţean.

Recoltarea usturoiului se face când frunzele se îngălbenesc şi se usucă, iar tulpinile false se înmoaie. La culturile înfiinţate din toamnă, recoltarea are loc în luna iulie, cele înfiinţate în primăvară pot fi recoltate în perioada iulie-august. Lucrarea de recoltat se efectuează manual, prin smulgere, sau semimecanizat, cu dislocatorul şi strângerea manuală a recoltei. Pe suprafeţe mai mari, recoltarea se poate face mecanic, cu MRC 1,2, în agregat cu tractorul L-445 (acolo unde mai există). După recoltare, bulbii se aşază în grămezi mici sau în benzi, se lasă să se usuce 2-3 zile la soare, după care se condiţionează, se sortează şi se transportă la locul de păstrare peste iarnă (de regulă, localuri uscate, cu temperatură de 5-8 grade Celsius). Păstrarea de lungă durată a recoltei de usturoi se face la temperatura de 0-3 grade Celsius. Producţia de usturoi, în condiţiile respectării tehnologiei de cultură specifice , poate ajunge la 6-10 tone, uneori chiar mai mult la culturile înfiinţate din toamnă.

Victor VĂTĂMANU