Tehnologia de cultura pentru armurariu (Silybum marianum Gartn.)

Armurariu este o specie medicinală care se cultivă pentru fructe. Principiile active din armurariu formează un complex denumit silimarină, cu acţiune antihepatotoxică protectoare şi curativă. După cum prezintă Steluţa Radu, datorită originii sale mediteraneene, planta de armurariu este pretenţioasă faţă de temperatură de-a lungul întregii perioade de vegetaţie. Armurariul are cerinţe moderate faţă de umiditate, însă seceta prelungită din perioada de vară influenţează negativ producţia de fructe. Cele mai indicate soluri pentru cultura de armurariu sunt solurile cu textură mijlocie, profunde şi permeabile. Luând în consideraţie aceste particularităţi biologice şi în funcţie de condiţiile naturale existente în România, s-au stabilit ca zone de cultură foarte favorabile Câmpia Bărăganului şi Câmpia Burnazului, iar ca zone favorabile - Câmpia Olteniei şi Câmpia Timişului.

---

Armurariul este o plantă agricolă anuală şi poate fi inclus în asolamentul de câmp format din plante medicinale sau într-un asolament mixt, format din plante medicinale şi plante agricole (cereale, plante prăşitoare etc.). Este o plantă agricolă puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare, putându-se cultiva cu rezultate bune după cereale, prăşitoare, porumb siloz sau plante furajere. Nu va reveni în cultură în cadrul asolamentului pe acelaşi loc decât după o perioadă de minimum 3-4 ani.

Faţă de alte plante medicinale, armurariul răspunde bine la aplicarea îngrăşămintelor. Stabilirea necesarului de îngrăşăminte se face în funcţie de fertilitatea naturală a solului pe care se cultivă planta premergătoare şi zona de cultură. Îngrăşămintele cu fosfor influenţează favorabil acumulările de principii active. De aceea, dozele de fosfor recomandate de specialiştii Staţiunii de Cercetări pentru Plante Medicinale şi Aromatice Fundulea sunt cuprinse între 70 şi 80 de kilograme la hectar substanţă activă. Îngrăşămintele cu fosfor influenţează pozitiv creşterea şi dezvoltarea plantei, contribuind la formarea unui număr mai mare de antodii şi, implicit, la mărirea producţiei de fructe la hectar. Dozele de azot recomandate prevăd aplicarea unei cantităţi echivalente a 60-80 de kilograme la hectar substanţă activă. Fertilizarea cu potasiu se recomandă a se administra numai pentru solurile sărace în acest element, de preferinţă în complex cu fosforul, doza indicată fiind de 40-60 de kilograme la hectar substanţă activă. Dacă există posibilitatea materială (financiară) de a aplica îngrăşăminte complexe, acestea sunt de preferat în diferite combinaţii, în funcţie de prezenţa macroelementelor în sol. Epoca de aplicare a îngrăşămintelor prezentate este după cum urmează: îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică toamna şi se încorporează în sol o dată cu executarea arăturii, iar îngrăşămintele pe bază de azot se aplică primăvara, înaintea pregătirii patului germinativ.

Analizând lucrările solului, putem să constatăm că sistemul de lucrări se diferenţiază în funcţie de plantele premergătoare şi de umiditatea solului. Lucrările de bază care se execută după plantele care se recoltează devreme constau în executarea unei arături de bună calitate, efectuată cu plugul în agregat cu grapa stelată, imediat după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului de resturi vegetale, la adâncimea de 22-25 cm. Arătura se menţine curată de buruieni până în toamnă prin discuiri repetate. Lucrările de bază în cazul recoltării plantelor care eliberează terenul mai târziu constau într-o arătură adâncă făcută cu plugul în agregat cu grapa stelată. În ambele cazuri, este necesar ca terenul să fie bine nivelat din toamnă.

Pregătirea patului germinativ se face primăvara, imediat ce se poate intra în câmp, iar terenul se va lucra cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau cu combinatorul. Semănatul culturii de armurariu se poate face cu semănătorile SPC-6 (8), SUP-21 (29) sau cu semănătorile de mare precizie aflate în dotarea unităţilor producătoare de plante medicinale. Epoca de semănat a culturii de armurariu este primăvara devreme sau chiar foarte devreme, în funcţie de mersul vremii (condiţiile meteorologice sunt prielnice sau nu).

Semănatul timpuriu se va face într-un teren bine pregătit, care să permită realizarea unui răsărit uniform şi deci a unei înfloriri şi fructificări uniforme, ceea ce va influenţa pozitiv recolta de fructe de armurariu. Cantitatea de sămânţă folosită cel mai frecvent a fost de circa 9,5-10,5 kilograme la hectar, în funcţie de caracteristicile specifice seminţei folosite la semănat. Spaţiul dintre rândurile de armurariu variază între 50 şi 60,5 cm, în funcţie de gradul de îmburuienare a solului. Prin respectarea normei şi a distanţei de semănat recomandate se realizează o densitate medie de 15-18 plante/metrul pătrat. Adâncimea de semănat a seminţei de armurariu este de 3-4 cm.

În ceea ce priveşte lucrările de întreţinere, acestea sunt reprezentate de lucrările mecanice şi manuale şi erbicidarea culturii. Lucrările mecanice şi manuale se execută imediat după răsărirea plantelor, când se începe prăşitul între rânduri, folosind cultivatoarele prevăzute cu discuri de protecţie. Lucrările mecanice de întreţinere sunt completate cu praşile manuale şi lucrări de plivit. În timpul perioadei de vegetaţie se vor executa numai 1-2 praşile mecanice, deoarece frunzele rozetei bazale acoperă relativ repede intervalul dintre rânduri (aceasta în cazul când cultura de armurariu nu se erbicidează).

Erbicidarea culturii de armurariu se face pe baza indicaţiilor inginerilor agronomi specialişti în domeniul erbicidării, care stabilesc cu exactitate substanţa ce urmează a fi folosită, doza şi momentul aplicării acesteia. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate şi a unora dicotiledonate din sămânţă se recomandă erbicidarea înainte de semănat, după care imediat erbicidul se încorporează în sol. După răsărirea plantelor, tratamentele se pot efectua cu o altă serie de erbicide speciale pentru buruienile dicotiledonate şi unele chiar monocotiledonate. Erbicidarea se efectuează cu maşini speciale de stropit (MET 1200 sau echipamentul de stropit EEP-600) sau maşinile complexe, dozele variind în funcţie de substanţa aplicată.

Cultura de armurariu este supusă atacului de boli şi dăunători. Dintre cele mai cunoscute boli ale culturii de armurariu, amintim putregaiul rădăcinilor (Sclerotinia sclerotiorumnilor), cea mai răspândită boală a acestei culturi agricole. Pentru prevenirea atacului acestei boli, se recomandă respectarea măsurilor culturale de igienă fitosanitară. Dintre dăunători, amintim răţişoara (Tanymecus spp.) şi gândacul pământiu (Opatrum sabulosa), care atacă plăntuţele tinere abia răsărite. Se recomandă respectarea asolamentului şi evitarea amplasării după culturi atacate de aceşti dăunători, efectuarea de arături adânci după recoltare, însămânţarea cât mai timpurie, praşile repetate. Recent, s-au mai semnalat atacuri ale următorilor dăunători: omida scaieţilor (Cynthia cârdui) şi viermişorii sârmă (Agriotes spp.). Combaterea dăunătorilor din sol se poate realiza şi prin efectuarea de tratamente la sămânţă cu substanţe indicate în buletinul de avertizare emis de către Laboratorul Judeţean Fitosanitar, unde se specifică doza şi momentul aplicării produsului. Pentru omida scaieţilor, combaterea se poate face prin stropirea cu un piretroid de sinteză, la atingerea maximului curbei de zbor a adulţilor.

Recoltarea culturii de armurariu poate începe când 60-70% din inflorescenţe sunt uscate, iar ca fază fenologică, recoltarea se face înainte ca inflorescenţele să se desfacă şi să elibereze fructele, care pot fi luate uşor de vânt şi purtate la distanţe variabile. Recoltarea se poate efectua cu combinele de tip C-14 sau noile tipuri de combine multifuncţionale, reglate însă corespunzător pentru a nu sparge fructele sau a le arunca în afara combinei o dată cu masa vegetală eliminată. În ceea ce priveşte uscarea şi condiţionarea producţiei de fructe de armurariu, acestea trebuiesc executate imediat după recoltare prin măsuri specifice, deoarece la recoltare fructele de armurariu sunt amestecate cu diferite porţiuni ale plantei, iar acestea, în mod indirect, măresc umiditatea amestecului.

Uscarea producţiei obţinute se face prin lopătare, iar această operaţiune se execută până când fructele de armurariu ajung la o umiditate de 12%.

Condiţionarea amestecului rezultat prin recoltare se poate face folosind selectoare de mare capacitate sau cu vânturătoare, în vederea eliminării resturilor de plantă existente în amestec. Fructele condiţionate se păstrează în depozite curate şi bine aerisite. În vederea unei bune depozitări, înainte de păstrare, magaziile sau spaţiile de depozitare se dezinfectează şi se deratizează cu produse indicate de specialiştii fitosanitari. Producţiile de armurariu obţinute în România variază între 8 şi 15 qintale la hectar, în funcţie de aplicarea cât mai corectă a tehnologiei specifice de cultivare.

Victor VĂTĂMANU