Tehnologia de cultură pentru armurariu - Silybum marianum (L.) Gaertn.

Armurariul este o specie medicinală de perspectivă datorită acţiunii hepatoprotectoare a principiilor active existente în plantă. În trecut, herba de armurarium a fost utilizată, după cum prezintă E. Păun şi colaboratorii, ca tonic amar (Racz şi colaboratorii). Actualmente, fructele de armurariu se folosesc în tratamentul leziunilor ficatului şi în hepatite cronice sau acute.

De asemenea, s-a constatat că principiile active din armurariu prezintă o acţiune hepatoprotectoare în cazul unui tratament îndelungat cu antibiotic (Săpunar şi colaboratorii). Varna şi colaboratorii evidenţiază faptul că armurariul este înscris în Farmacopeea homeopatică din India, vol. I, fiind mult utilizat în tratamentele homeopatice în afecţiunile ficatului, în hepatite acute şi cronice.

Armurariul este originar din zona Mării Mediterane din Asia Centrală, unde este răspândit în flora spontană. S-a extins în cultură în unele ţări din Europa, ca Italia, Franţa, Ungaria, Germania, Polonia ş.a În România, cele mai favorabile zone de cultură sunt situate în Câmpia Bărăganului, Câmpia Burnazului, Câmpia Olteniei şi Câmpia Timişului.

Particularităţi şi cerinţe biologice
Apa - datorită originii sale mediteraneene, armurariul manifestă cerinţe moderate faţă de umiditate, însă seceta prelungită din perioada verii influenţează negativ producţia de fructe.
Solul - cele mai indicate soluri pentru cultura armurariului sunt cele cu textură mijlocie, profunde şi permeabile de tipul cernoziomului.
Locul în asolament - ca specie anuală, armurariul poate fi inclus în asolamentul de câmp format din plante medicinale sau în asolamentul mixt. Se poate cultiva după cereale, prăşitoare, porumb siloz sau plante furajere. Va reveni pe acelaşi loc după cel puţin 4 ani.
Fertilizarea - armurariul reacţionează favorabil la fertilizare. După Hornok, îngrăşămintele cu azot în doze moderate influenţează pozitiv creşterea şi dezvoltarea plantelor, iar cele cu fosfor influenţează favorabil fructificarea. Autorul recomandă fertilizarea cu P2O5 40-50 kilograme/hectar, K2O 80-100 kilograme/hectar şi N 25-30 kilograme/hectar substanţă activă. Rezultatele obţinute în Polonia de către Koslowski şi Halynska au evidenţiat influenţa favorabilă a îngrăşămintelor minerale asupra producţiei de fructe, cele mai eficiente fiind combinaţiile N60K120 şi N60P80K120. Sporul realizat la variantele menţionate s-a încadrat între 24 şi 28%. Fertilizarea minerală nu a influenţat semnificativ conţinutul în silimarină. Producţia de silimarină s-a realizat pe seama producţiei de fructe şi a conţinutului în silimarină. Varianta fertilizată cu P80 K120 s-a remarcat ca fiind cea mai bună, realizîndu-se un spor de 35%.
Pregătirea solului - după planta premergătoare, care se recoltează devreme, se execută arătura cu plugul în agregat cu grapa stelată, la adâncimea de 22-25 cm, dacă umiditatea solului permite efectuarea unei lucrări de bună calitate. În cazul în care solul este uscat, se va executa o discuire şi se va ara după prima ploaie. După recoltarea plantelor târzii, se va executa arătura adâncă cel mai repede posibil. Primăvara, imediat ce se poate intra în câmp, terenul se lucrează cu discul în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau cu combinatorul. Modul de înmulţire - armurariul se înmulţeşte prin seminţe semănate direct în câmp.
Epoca de semănat - cercetările efectuate de Ştefan şi Roman pe un sol brun-roşcat de pădure la Moara Domnească au evidenţiat epoca I ca epocă optimă de semănat în primăvară.
Distanţa şi adâncimea de semănat - cercetările întreprinse de către Ştefan şi Roman au dus la concluzia că distanţa de semănat între rânduri a influenţat producţia de fructe, realizându-se un spor de 12-14% prin mărirea distanţei la 75 cm.
Norma de sămânţă - Hornok recomandă ca optimă norma de 10-12 kg/ha. Cercetările efectuate de Ştefan şi Roman au dus la concluzia că cea mai ridicată producţie s-a realizat prin utilizarea unor norme reduse de sămânţă de 6-8 kilograme/hectar. Indicii de calitate ai seminţei prevăzuţi în STAS 4776-82 sunt de 90-95% la puritatea fizică şi de 74-90% la germinaţie, pentru clasele I şi II. Armurariul se seamănă în condiţii optime cu semănătorile SUP 21 şi/sau SUP 29.
Lucrările de întreţinere - imediat ce se conturează rândurile, se execută plivitul pe rând şi praşile mecanice între rânduri, la prima lucrare utilizându-se discuri de protecţie. Armurariul prezintă un ritm rapid de creştere; rozeta se dezvoltă, acoperă intervalul dintre rânduri şi nu permite ca dezvoltarea buruienilor să decurgă în condiţii optime. Datorită acestui fapt, două praşile printre rânduri sunt suficiente pentru întreţinerea culturii. Cercetările efectuate de către Maas, referitoare la combaterea chimică a buruienilor, au evidenţiat o serie de substanţe eficace pentru cultura de armurariu. Şi cercetătorii români Barbu şi Păun au evidenţiat aceeaşi disponibilitate a culturii de armurariu în aplicarea substanţelor recomandate de specialiştii agronomi pentru combaterea unui spectru cât mai larg de buruieni. Erbicidele se aplică cu maşinile de stropit obişnuite, diluându-se într-o cantitate de 600-800 litri de apă.

Boli, dăunători, combatere
Boala cea mai frecventă este putregaiul rădăcinilor, produs de ciuperca Sclerotinia sclerotiorum (Lib.) de Bary. La plantele infectate, pe colet apare o pâslă deasă, apoi ţesutul se brunifică, planta întreagă prezentând un aspect de ofilire; aceasta se frânge uşor. Pentru prevenirea bolii se recomandă respectarea asolamentului şi a măsurilor de igienă culturală. Făinarea, produsă de ciuperca Erysiphe cichoracearum DC. Ex Merat este, de asemenea, frecvent întâlnită în culturile de armurariu (Hornok). Nagy şi Voros au identificat la armurariu ciuperca Botrytis cinerea Pers. ca fiind cel mai frecvent agent patogen care produce ofilirea pedunculului floral. Ciupercile Rhizoctonia solani Kuhn şi Phyllosticta spp. influenţează mai puţin producţia de fructe. Pentru prevenirea bolilor se recomandă tratarea seminţei de armurariu cu produsele recomandate de specialiştii fitosanitari judeţeni. Dăunătorii cei mai frecvenţi sunt viermii-sârmă (Agriotes spp.) şi răţişoara sfeclei (Tanymecus spp.). Viermii-sârmă se combat prin tratarea solului înainte de semănat, iar răţişoara sfeclei se combate prin aplicarea de tratamente cu substanţele indicate prin buletinul de avertizare, aplicate la răsărirea plantelor.

Recoltarea armurariului
Epoca optimă de recoltat se consideră a fi atunci când 80% din antodii sunt uscate, însă înainte ca acestea să elibereze sămânţa, care, din cauza prezenţei papusului, este uşor împrăştiată. În această fază plantele încep să se usuce, iar frunzele se scutură (Crăciun şi colaboratorii). Recoltarea se face pe vreme uscată şi senină.
Modul de recoltare - armurariul poate fi recoltat cu bune rezultate cu combine de mare capacitate reglate corespunzător. Zalecki şi Gorna nu recomandă aplicarea desicanţilor, deoarece aceştia influenţează negativ producţia de fructe, conţinutul în silimarină, precum şi germinaţia seminţelor. Autorii au obţinut cele mai bune rezultate prin recoltarea într-o singură fază, atunci când 30% din inflorescenţe au ajuns la maturitatea fiziologică. La armurariu se poate obţine o producţie de fructe cuprinsă între 8 şi 15 qintale/hectar.

Condiţionarea
După recoltare, în sămânţă rămân multe resturi vegetale, având un procent ridicat de umiditate, fapt care conduce la deprecierea calităţii seminţelor. De aceea se impune ca imediat după recoltare sămânţa să fie condiţionată cu selectorul sau cu vânturătoarea.

Uscarea
După condiţionare, sămânţa se aşază în strat subţire, la soare, şi se lopătează 1-2 zile, până când umiditatea se reduce la 12%.

Ambalarea şi păstrarea
Sămânţa condiţionată se ambalează în saci de pânză şi se depozitează în magazii uscate.

Victor VĂTĂMANU