Tehnologia de cultură pentru cais şi piersic

Tehnologia de cultură pentru cais şi piersic

Tehnologia de cultură pentru cais

Caisul este o specie foarte apreciată pentru fructele savuroase şi parfumate utilizate în consumul proaspăt sau la prepararea de compot, gem, dulceaţă, suc, nectar, caisată, lichioruri etc. Cultura caisului este dificilă, deoarece este o specie pretenţioasă la climă şi la sol, în plus este afectat de o boală incomplet cunoscută, pieirea prematură. Reuşeşte destul de bine în zonele de câmpie sau coline joase până la 200-250 m altitudine, cu temperatură medie anuală cuprinsă între 10 şi 11˚C, iar minimă absolută să nu scadă sub -25...-26˚C. Primăvara, după zile relativ călduroase, pierde mugurii floriferi la -3...-4˚C, iar fructele abia formate, la -1,5...2,2˚C. Deoarece caisul înfloreşte devreme, caişii pierd rodul în 4-5 ani din 10. Faţă de umiditate, caisul nu este deosebit de pretenţios, reuşind chiar şi la 500-550 mm precipitaţii anuale, dar răspunde bine la irigare.

Este pretenţios la lumină. În condiţii de lumină slabă, lăstarii nu se maturează bine, degeră uşor iarna, iar fructele sunt slab aromate. Necesită soluri uşoare (25-30% argilă), permeabile, calde, cu apă freatică la 2,5-3 m. Iată de ce trebuie să plantăm caişii în cel mai favorabil loc din grădină, ferit de curenţi, vânturi reci, brume etc. Sudul ţării şi parţial partea de vest sunt zone favorabile pentru cais. Pomii se procură de la pepinierele din câmpul II, deci sub formă de vergi, nu prea viguroase, căci pomii prea groşi se prind greu. Dintre soiurile cultivate amintim: Mari de Cenad, Royal, Mamaia, Selena, Sulmona, Venus, Litoral, Umberto, Favorit, Olimp etc. Fără a recomanda în mod deosebit, menţionăm că se pot accepta şi caişii rezultaţi direct din sâmburii soiurilor cu fruct mare; aceştia se pare că au un procent mai redus de pieire. Pregătirea terenului se face după tehnologia obişnuită. Plantarea pomilor se face toamna, eventual primăvara devreme, căci prinderea la cais se realizează mai greu. Cei mai buni portaltoi sunt în ordine: zarzărul, prunul franc şi corcoduşul. Distanţele de plantare sunt de 5-6 m între rânduri şi 4-5 m pe rând. Dacă plantarea se face toamna, se face un muşuroi mare de pământ peste rădăcini pentru a le feri de ger. Scurtarea vergii-altoi se face numai primăvara la 60-70 cm, iar rana se unge cu vopsea de ulei, în mod obligatoriu. Ca sisteme de corone se recomandă: vasul ameliorat, vasul întârziat aplatizat, palmeta liberă. Formarea coroanelor se realizează prin tăieri în uscat şi operaţiuni în verde. Întrucât la cais lăstarii ating frecvent lungimi de 60-100 cm, ei trebuie scurtaţi, atât viitoarele elemente de schelet, cât şi cele de garnisire, în caz contrar coroanele rămân rare, degarnisite. Tăierile de rodire şi de întreţinere se fac aproximativ ca şi la prun. Se reţin spre fructificare ramurile buchet, cele mijlocii rărite la 10-15 cm una de alta, iar ramurile lungi se scurtează cu 1/3-1/2 din lungimea lor. Tăierile la cais, oricare ar fie ele, se fac numai în verde şi primăvara, în preajma umflării mugurilor, niciodată pe timp geros. Rănile mai mari se evită, iar cele cu diametrul de 2-4 cm se vor dezinfecta cu soluţie de sulfat de cupru 3-5% şi apoi se ung cu vopsea de ulei sau mastic. Sub cais, solul se menţine afânat şi curat de buruieni. Îngrăşămintele organice se aplică o dată la 2-3 ani, 3-4 kg/mp, iar cele chimice se aplică în fiecare an, câte 1,4-2 kg azotat de amoniu, 2,5-3 kg superfosfat şi 2-3 kg sare potasică la fiecare 100 mp de teren (un ar). Irigarea caisului este necesară în zonele secetoase şi mai ales când pomii sunt încărcaţi cu fructe. Se va uda cu mare atenţie pentru a evita băltirea, care este foarte periculoasă la cais. Se recomandă minim trei udări: la întărirea sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă şi încă una sau două udări după recoltare. Principalele boli ale caisului sunt: monilioza, ciuruirea frunzelor, plum-poxul, cancerul uscat etc. Dăunătorii sunt aproximativ aceeaşi ca la prun. Bolile se combat prin 1-2 tratamente înainte de înflorit cu zeama bordeleză 1,5-2%, iar după înflorit, cu fungicide organice sau sistemice. Pieirea prematură a pomilor este cea mai periculoasă boală. Ea poate fi apoplexică (bruscă) sau lentă, se usucă pe rând câte o şarpantă sau părţi din pom. Această boală nu poate fi combătută total, ci numai ameliorată, adică să se usuce cât mai puţini pomi prin următoarele măsuri: cultivarea caisului numai în zone favorabile; protejarea pomilor de ger, îngheţ, evitarea stagnării apei la rădăcină; evitarea rănirii scoarţei, a tăierilor groase şi a scurgerilor de clei; văruirea trunchiului şi a bazei şarpantelor; menţinerea solului parţial înţelenit. Recoltarea fructelor se face cât mai apropiat de coacerea deplină (2-3 zile înainte) în 2-3 reprize la fiecare soi. Momentul optim de recoltare depinde şi de destinaţia fructelor (consum proaspăt, compot, gem, dulceaţă etc.).

Tehnologia de cultură pentru piersic

Piersicul este o specie pomicolă deosebit de valoroasă din următoarele considerente: pomii intră repede pe rod, sunt foarte productivi, mai puţin afectaţi de pieirea prematură, de brumele şi îngheţurile târzii comparativ cu caisul; are un număr mare de soiuri, care îşi maturează fructele de la 15-20 iunie până la sfârşitul lunii septembrie; fructele sunt deosebit de apreciate pentru consumul proaspăt, pentru compot, nectar şi alte produse deosebit de fine. Soiurile de piersic se împart în trei grupe: - piersicile propriu-zise, adică cele obişnuite; fructul are pieliţa păroasă, pulpa neaderentă sau semiaderentă la sâmbure, de culoare galbenă, albă sau roşie. Din această grupă amintim soiuri mai vechi: Fillete, Collins, Cardinal, Redhaven, Elberta, Fayatte, Flacăra; - nectarinele au fructul cu pieliţa glabră (fără puf), intens colorată, foarte aspectoase şi parfumate, dar sunt ceva mai sensibile la ger şi la boli. Din această grupă amintim unele soiuri, care au existat în cultură: Nectared 2, Nectared 4, Regina, Flamekist, Romamer; ele nu trebuie să depăşească 20-25% din totalul piersicilor plantaţi; - pavii sau piersicile pentru compot au fructul uşor pufos, uniform colorat în galben, pulpa fermă, rezistentă la fierbere, se pot recolta şi prin scuturare. Dintre soiurile apreciate amintim: Fortuna, Babigold, Vivian etc. Piersicul reuşeşte bine în zonele sudice şi de vest ale ţării, unde temperatura medie anuală este de 10-11˚C, minima nu scade sub -22...-24˚C în timpul iernii, iar primăverile sunt blânde, însorite, fără brume şi îngheţuri târzii, precipitaţiile atmosferice în jurul valorii de 500-550 mm, solul uşor, bine drenat. În grădină pot fi plantaţi 3-5 pomi chiar dacă nu sunt întrunite cele mai favorabile condiţii, dacă alegem locul cel mai însorit şi cu solul uşor, eventual mai adăugăm ceva nisip înainte de plantare. Pomii se procură de la pepiniere, se altoiesc pe piersic franc, pe prun, corcoduş şi foarte rar pe migdal. În grădină putem apela şi la piersicii obţinuţi din sâmburii soiurilor târzii (Elberta, Flacără), care dau fructe mari, frumos colorate, dar se coc ceva mai devreme decât soiul-mamă. Pregătirea terenului şi fertilizarea se fac cu mare atenţie. Nu se plateaza piersic după piersic în acelaşi loc, căci pomii nu se prind bine şi cresc greu. Plantarea se face cu mare atenţie, pomii să fie nedeshidrataţi, iar la plantare se udă bine  Distanţele de plantare recomandate sunt: 4x4 m, 4x3 m şi foarte rar 4x2 m numai la soiurile de vigoare slabă şi plantate pe terenuri slab fertile.

Formarea coroanei se realizează în 2-3 ani, deoarece pomii au un ritm rapid de creştere şi emit mulţi lăstari anticipat. Cele mai recomandate sisteme de coroane sunt: vasul ameliorat, vasul întârziat aplatizat, palmeta etajată şi eventual fusul subţire. La piersic, ramurile se lignifică şi de aceea înclinarea şarpantelor se va realiza în cursul aceleiaşi perioade de vegetaţie. Formarea coroanei impune operaţiuni de rărire atât în perioada de repaus vegetativ relativ, cât şi în cea de vegetaţie. Întrucât în vârful fiecărei ramuri se formează 2-4 lăstari viguroşi, se va lăsa unul cu poziţie favorabilă, iar restul se suprimă în verde. După intrarea pomilor pe rod, se fac în fiecare an tăieri de rodire. La fiecare pom se reţin 80-120 de ramuri mixte, în funcţie de vigoarea pomului, astfel că producţia pe pom să fie de 40-60 kg. Rărirea fructelor este obligatorie şi se face în luna iunie. Se lasă un fruct pe buchetele de mai, 1-2 fructe pe salbe, iar pe ramurile mixte 3-5 fructe, adică la distanţă de 10-15 cm unul de altul. Fertilizarea piersicului este obligatorie, cu cantităţi de 300-400 kg gunoi de grajd la 3 ani o dată, iar anual se dau 2-4 kg azotat de amoniu, 3-4 kg superfosfat şi 2,5-3 kg sare potasică la 100 mp ocupaţi de pomi. Udarea piersicului se face în anii secetoşi şi când pomii sunt bine încărcaţi cu fructe. Se fac în total 4-5 udări: înainte de înflorit, la întărirea sâmburilor, cu 2-3 săptămâni înainte de coacerea fructelor şi 1-2 udări după recoltare. Apa administrată trebuie să ude bine pământul pe adâncimea de 40-50 cm. Lucrarea solului se face prin 1-2 arături sau prin săpare la casma (toamna şi eventual primăvara) şi 3-4 praşile la 6-8 cm adâncime. Recoltarea fructelor se face când acestea intră în pârga, căci avansează bine în coacere şi după cules. Apariţia culorii de acoperire, înmuierea pulpei la vârful fructului sunt semne că se poate începe culesul. La un soi se fac 2-3 recoltări. Fructele se aşază în lădiţe mici de 5-6 kg, pe unul sau două rânduri. Cele pentru compot se culeg ceva mai devreme, când sunt încă tari, iar cele pentru gem şi suc se culeg la coacerea deplină. Piersicile pentru export se culeg cu 5-7 zile înainte de a se coace, se păstreză în camere reci şi se transportă în mijloace izoterme sau frigorifice. Piersicul are câteva boli şi dăunători periculoşi, pentru care trebuie să se facă la timp tratamente chimice.

Victor VĂTĂMANU