Tehnologia de cultură pentru cătina albă

Cătina albă este un arbust fructifer relativ recent introdus în cultură, după cum prezintă Lenuţa Chira. Este considerată una dintre cele mai valoroase specii de arbuşti fructiferi din flora spontană şi cultivată, apreciată deopotrivă în industria alimentară, în farmacologie, în silvicultură, dar şi ca plantă ornamentală.

Conţinutul în vitamina C (129,2-272,7 mg%) îl depăşeşte de două ori pe cel al măceşelor şi de circa 10 ori pe cel al citricelor. Cantitatea de vitamina C este mai mare în fructele bine coapte, ajungând chiar până la 400-800 mg la 100 g suc.

Fructele de cătină albă sunt bogate şi în alte vitamine (A, B1, B2, B6, B 99, E, F, K, P), fiind considerate o adevărată polivitamină naturală. Uleiul de cătină conţine de 10 ori mai mult caroten decât morcovul, are acţiune antibactericidă, uşor narcotică, sedativă, accelerând refacerea ţesuturilor. Cercetările efectuate au evidenţiat că fructele de cătină conţin o serie de substanţe biologice valoroase, cu rol foarte important în reglarea metabolismului uman, cu acţiune terapeutică şi curativă în  prevenirea şi tratarea unor boli de ochi, de piele, acnee juvenilă, gastroenterite, hepatite cronice, afecţiuni renale, hipertensiune arterială, avitaminoze, boli ale sistemului nervos, arsuri etc. Prin prelucrarea fructelor se obţin produse foarte apreciate: suc, sirop, nectar, gem, jeleu, marmeladă, peltea, dulceaţă, gelatină, lichioruri, băuturi alcoolice etc. În România, cătina albă creşte spontan în zona subcarpatică din Moldova şi Muntenia, începând din bazinul superior al Siretului şi până la râul Olt. În subcarpaţii Moldovei se întâlneşte pe văile râurilor Bistriţa, Trotuş, Putna şi Milcov; în zona subcarpatică a judeţului Buzău, cătina albă are o frecvenţă mai mare decât în alte zone din România. De asemenea, se mai întâlneşte pe văile râurilor Teleajen şi Dâmboviţa, precum şi în Deltă. Datorită capacităţii mari de drajonare, cătina albă se utilizează pentru consolidarea terenurilor în pantă, dar şi sub formă de gard viu, având în vedere numeroşii spini puternici care împiedică pătrunderea iepurilor, a altor animale sau a omului.

Particularităţile de creştere şi fructificare

Catina se prezintă ca un arbust înalt de 1,5-3,5 metri, cu numeroşi ţepi puternici. În funcţie de condiţiile de climă şi de sol, ea creşte diferit, şi anume ca tufă joasă aproape târâtoare în zonele aride şi cu soluri sărace sau sub formă arborescentă de 8-10 m înălţime pe solurile fertile. Cătina albă intră pe rod în anul III de la plantare şi are o durată de producţie de 18-20 de ani Sistemul radicular este foarte dezvoltat, răspândit mai mult la suprafaţa solului (20 cm adâncime) are mare capacitate de drajonare. Pe rădăcinile cătinei se formează nodozităţi fixatoare de azot (ca şi leguminoasele). Tulpina are o scoarţă netedă, de culoare brună sau brună-verzuie, care cu timpul se închide la culoare, este prevăzută cu mulţi ţepi puternici şi foarte ascuţiţi. Toate creşterile anuale de pe tulpină şi ramuri se termină cu ghimpi. Frunzele sunt mici, dispuse altern, scurt peţiolate, cu limbul îngust şi lung de 5-6 cm, cu perişori solzoşi de culoare cenuşiu-argintie pe ambele feţe. Frunzele conţin cantităţi însemnate de vitamina C. Florile - cătina albă este o specie unisexuat - dioică (are plante cu flori femele şi plante cu flori bărbăteşti). Plantele bărbăteşti sunt mai viguroase decât cele femele, au ramuri anuale mai lungi, mai groase şi de culoare mai închisă, precum şi mugurii mai mari. Florile bărbăteşti sunt grupate în conuri scurte (5-6 mm), de culoare brună, şi se află pe ramurile anuale. Florile femele sunt grupate câte 10-12 într-un racem foarte scurt. Fructele sunt drupe false, mici (0,26-0,50 g), de formă variabilă, de la ovoidă la globuloasă şi chiar turtită. Culoarea lor predominantă este portocalie, cu treceri spre galben-limoniu. Mai rar apar şi fructe de culoare roşie. Fiind în număr foarte mare, foarte scurt pedunculate şi aşezate unul lângă altul, fructele îmbracă ramurile ca un manşon. Pulpa fructelor este de culoare galbenă sau portocalie, foarte suculentă şi lasă pete unsuroase. Fructele de cătină au un miros plăcut şi aromat, dar nu se consumă cu plăcere în stare proaspătă, fiind acre şi astringente. La completă maturitate, ele pierd multă aciditate şi au o aromă particulară, mai puternică atunci când recoltatul se face după îngheţ. Cătina albă înfloreşte în aprilie-mai, când temperatura medie diurnă este de 12-15 grade Celsius şi se desfăşoară pe o perioadă de 15 zile. Plantele mascule înfloresc mai devreme, în timp ce plantele femele înfloresc o dată cu înfrunzirea. Polenizarea se face cu ajutorul vântului şi de către insecte. La sfârşitul perioadei de înflorire, florile femele, după polenizare, evoluează în fructe. Maturarea fructelor începe în jurul datei de 15 august sau, în unele zone ale ţării, chiar mai devreme. Fructele se îngălbenesc, iar seminţele sunt complet formate şi sunt capabile să germineze. Culoarea pieliţei şi a pulpei se intensifică, fructele cresc în volum, iar la sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie, ajung la maturitatea optimă. Dacă recoltarea se face cu întârziere, calitatea fructelor se depreciază, unele fructe crapă şi pierd din suc. Cătina albă începe să rodească în anul al III-lea de la plantare. În perioada de plină producţie se obţin cantităţi ce pot depăşi 25 tone/hectar. După 18-20 de ani, cătina intră în declin, creşterile vegetative sunt mici, producţia de fructe scade foarte mult, iar plantele se usucă parţial sau total.

Cerinţele faţă de factorii de mediu
Cătina albă are o mare plasticitate, crescând în zone uscate de podiş, precum şi în zone submontane şi montane.
Temperatură - faţă de temperatură, catina este puţin pretenţioasă, suportând temperaturi joase de până la minus 35 de grade Celsius şi chiar minus 40 de grade Celsius. Aceeaşi rezistenţă o manifestă şi la insolaţii puternice şi directe, unde temperatura pe sol înregistrează valori de peste 45 de grade Celsius.
Lumină - cătina cere foarte multă lumină. Creşte bine şi produce fructe foarte mari în zonele expuse direct la soare. În condiţii de umbrire, plantele tinere pier sau se degarnisesc. Umiditate - faţă de umiditate, cătina se adaptează foarte uşor, rezistând la cele mai cumplite secete din zona temperată şi până la excesul temporar de apă.
Solul - cătina albă reuşeşte pe toate formele de relief şi este total indiferentă de natura solului. Creşte pe terenuri uscate, chiar lipsite de stratul de humus, pe soluri nisipoare sau prundişuri. Ea poate valorifica terenuri compacte, argiloase (dar nu cu apă în exces), precum şi soluri sărăturoase, pe care alte specii pomicole nu reuşesc.

Obţinerea materialului săditor

Înmulţirea prin butaşi lemnificaţi - se aplică aceeaşi tehnologie ca şi la coacăzul negru; se pot folosi şi ramuri de 2 şi de 3 ani, iar distanţa pe rând între butaşi este de 12-15 cm. Cătina se poate înmulţi şi prin butaşi verzi în luna iunie, în solarii sub ceaţă artificială, folosind aceeaşi tehnologie ca şi la celelalte specii pomicole. Înrădăcinarea este mai bună dacă substratul de înrădăcinare se încălzeşte la 20-22 grade Celsius.
Înmulţirea prin drajoni - capacitatea mare de drajonare a cătinei permite recoltarea de drajoni şi folosirea lor direct la plantare. De cele mai multe ori, drajonii tineri au un sistem radicular slab dezvoltat, din care cauză prinderea la plantare nu este prea bună.
Înmulţirea prin marcote - cătina se pretează la marcotajul prin muşuroire. Tehnica utilizată este aceeaşi că şi la coacăzul negru. Muşuroitul de face, de regulă, după doi ani, când marcotele sunt foarte bine înrădăcinate, iar de la o plantă se pot obţine 10-12 marcote.
Înmulţirea prin altoire - seminţele de cătină pot germina din momentul în care fructul a început să-şi schimbe culoarea în galben sau portocaliu. Însă cu cât fructele sunt mai coapte şi puterea de germinare a seminţelor este mai mare. Pentru extragerea seminţelor, fructele bine coapte se zdrobesc, se presează printr-o sită deasă, pentru a se desprinde de învelişul care le protejează. Seminţele se spală bine, se usucă la umbră în curent de aer, după care se pun în săculeţi de pânză, unde se păstrează până la data semănatului. Dintr-un kilogram de fructe se obţin 80-90 g de sămânţă. Rezultate mai bune se obţin de la semănatul de primăvară. Terenul destinat însămânţării trebuie să fie uşor, cald, mărunţit şi fertilizat. Înainte de semănat seminţele se stratifică timp de 30 de zile în nisip, la temperaturi de 3-5 grade Celsius. Pentru rezultate mai bune se practică înmuierea seminţelor timp de 30 de ore înainte de semănat, în apă curată, la temperatura camerei. După ce se scot din apă, seminţele de dezinfectează timp de 10 minute într-o soluţie de hipermanganat de potasiu. Seminţele se seamănă în straturi la distanţă de 12-15 cm, 20-25 cm şi 35-40 cm, după care puieţii vor rămâne în acelaşi loc 1, 2 sau 3 ani. Adâncimea de semănat este de 1 cm, iar cantitatea de sămânţă este de 2-3 grame/metru. Seminţele se tratează împotriva ciupercii Pytium debaryanum, iar pământul se tratează săptămânal cu hipermanganat de potasiu 1‰, timp de 30-35 de zile de la răsărire. În timpul vegetaţiei se fac lucrări curente de întreţinere.

Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor
În condiţiile din România, cătina se poate planta atât toamna, cât şi primăvara. Toamna însă plantele beneficiază de mai multă umezeală în sol. În funcţie de tipul de plantaţie, cătina se poate conduce sub formă aplatizată sau sub formă globuroasă. a) conducerea tufelor sub formă aplatizată, cu şi fără trunchi, este în general caracteristică tipurilor de plantaţii intensive. Distanţele de plantare sunt: 2,8-3 metri între rânduri şi 2 metri pe rând. Prin dirijarea sub această formă a coroanelor se realizează o serie de avantaje de ordin agrotehnic, legate de mecanizarea de întreţinere a solului, de combaterea bolilor şi dăunătorilor, uşurând executarea unor lucrări normale de tăiere şi recoltare. Conducerea aplatizată a coroanei satisface în mare măsură cerinţa de lumină a cătinei. b) conducerea globuloasă a tufelor se practică în plantaţiile clasice, unde distanţele de plantare sunt de 3,5/2-2,5 metri la plantele izolate, fiind de fapt forma naturală a cătinei.

Întreţinerea solului
Pentru a asigura condiţii bune de creştere şi dezvoltare a rădăcinilor şi a înlătura orice concurenţă, în plantaţiile de cătină solul se menţine obligatoriu ca ogor negru. Excepţii se pot face în primul an şi eventual în anul al II-lea de la plantare, când pe mijlocul intervalului este posibilă cultivarea plantelor de talie mică, ce nu concurează cătina şi permit executarea mecanizată a lucrărilor. În plantaţiile unde cătina are şi rolul de a preveni sau combate eroziunea solului, intervalul se poate menţine înierbat, iar terenul - pe direcţia rândurilor - se lucrează ca ogor negru. Solul se poate înierba şi menţine ca atare şi pe terenurile plane şi umede (cu exces temporar de apă), cu condiţia ca în perioadele secetoase iarba să fie cosită des, iar în jurul plantelor terenul să se lucreze ca ogor negru.

Fertilizarea - fertilizarea solului se impune numai în plantaţiile situate pe terenuri sărace, subţiri, unde plantele se dezvoltă foarte încet şi creşterile sunt mici. În aceste cazuri, la plantarea puieţilor se dublează cantitatea de îngrăşăminte organice şi chimice, iar odată la 3 ani se administrează 20-30 tone/hectar gunoi de grajd, 300-400 kilograme/hectar superfosfat, 200 kilograme/hectar sare potasică. Pe solurle fertile sau potrivit de fertile, îngrăşămintele încorporate la înfiinţarea plantaţiei sunt suficiente până când planta se aprovizionează singură cu azotul sintetizat din atmosferă.

Tăierile de formare şi fructificare

Tăierea de formare începe o dată cu plantarea sau imediat după plantare şi se execută diferenţiat în funcţie de tipul de coroană ce urmează să se proiecteze. Pentru formele de coroană globuloasă sau uşor turtită, tăierea de formare constă în alegerea axului şi a 3-5 ramuri laterale cât mai bine aşezate pe ax. Atât ramurile, cât şi axul se scurtează cu 1/3 sau 1/2, în funcţie de vigoarea creşterilor. În anii II şi III se urmăreşte garnisirea axului din 30 în 30 cm cu ramuri de schelet, până la înălţimea de 1,6-1,7 metri, considerată ca potrivită pentru executarea manuală a lucrărilor de tăiere, recoltare, combatere etc. Concomitent cu îmbrăcarea corectă a axului cu ramuri de schelet, se execută aceeaşi operaţiune şi pe ramurile de schelet, cu deosebirea că distanţa dintre ramurile de semischelet este de 12-15 cm şi sunt preferate acelea care au o poziţie bilaterală alternă. Pentru obţinerea de coroane aplatizate, tăierea de formare începe tot de la plantare. Se îndepărtează axul la 35-40 cm înălţime, la care se şi proiectează primul etaj. Se aleg două ramuri de schelet ce au poziţii în direcţia rândului. În continuare, în anii II şi III, din creşterile rezultate se aleg ramuri de schelet şi semischelet, creşterile anuale de prelungire se scurtează cu 1/3. Ramurile de semischelet se răresc la 15 cm una de alta şi se scurtează la 30 cm. Ramurile de schelet se pot dirija pe sârmele spalierului, fie prin tăieri, fie prin palisare.

Tăierea de fructificare - cătina intră pe rod în anul II sau IV de la plantare. La început rodul este concentrat pe ax şi la baza ramurilor de schelet. Pe măsură  ce plantele înaintează în vârstă, rodul avansează spre mijlocul ramurilor de schelet, iar spre perioada de declin acestea se găsesc exclusiv la periferia coroanei. Prin lucrările de tăiere se urmăreşte ca rodul să se menţină repartizat uniform în coroana plantei. După ce s-a format scheletul, tăierile sunt orientate mai mult asupra formaţiunilor care rodesc, efectuându-se rărirea şi întinerirea formaţiunilor de rod. În fiecare an se răresc formaţiunile de rod la distanţa de 10-12 cm în zonele mai puţin luminate şi de 6-7 cm către periferia coroanei. O parte din formaţiunile de rod se elimină de la bază, iar o altă parte se taie în cepi de 1-1,5 cm. Din lăstarii care se formează pe cepi se alege cel mai viguros şi cel mai bine plasat, care va înlocui formaţiunea de rod care a fructificat anul precedent. Această operaţiune de înlocuire alternativă se repetă după acelaşi principiu an de an.

Tăierea de fructificare rodire - se efectuează toamna sau primăvara, dar parţial se poate executa şi în perioada maturării fructelor, când recoltarea se face prin detaşarea ramurilor de rod.

Recoltarea şi valorificarea
Operaţiunea cea mai dificilă este recoltarea. Tufele dese, cu spini lungi, rigizi şi agresivi, fructele mici şi aglomerate, prinderea lor puternică de ramuri sunt principalele cauze care îngreunează recoltarea. Momentul optim de recoltare se stabileşte în funcţie de modul de valorificare a fructelor. Culesul se va efectua în momentul când fructele ajung la greutatea maximă şi când sunt acumulate majoritatea substanţelor chimice active. Calendaristic, culesul se efectuează din a doua jumătate a lunii august, până aproape de jumătatea lunii octombrie. După această dată, fructele sunt supramaturate, scad în greutate, se zdrobesc, iar o parte din ele crapă în momentul când sunt prinse. Recoltarea manuală se face prin desprinderea bob cu bob direct de pe tufă. Fructele culese manual sunt curate, iar planta nu este deloc afectată prin taierea formaţiunilor de rod, în schimb randamentul este scăzut. Un muncitor poate culege 5-10 kilograme pe zi. Se mai practică sistemul de detaşare a ramurilor cu rod şi recoltarea ulterioară a fructelor. Se folosesc şi sisteme mai practice de recoltare a fructelor de cătină, care se bazează pe folosirea unor instrumente manuale ca: piepteni, furculiţe de metal, cârlige de diferite forme, greble. Cu ajutorul acestor instrumente, randamentul de lucru creşte simţitor, un muncitor recoltează în medie 15-16 kilograme fructe direct de pe pom şi 20-22 kilograme de pe ramuri detaşate. Pentru obţinerea sucului din fructele de cătină în scopuri industriale s-a recurs la instalaţii mobile de presare a fructelor direct de pe tufă, precum şi instalaţii fixe unde ramurile cu fructe detaşate sunt fragmentate, zdrobite şi apoi presate. Deoarece fructele de catină sunt perisabile, depozitarea lor trebuie să se facă în ambalaje mici, iar transportul, în lădiţe ce nu depăşesc greutatea de 4 kilograme. Trebuie acordată mare atenţie la manipularea, transportul şi depozitarea fructelor, mai ales când acestea sunt în faza de maturitate deplină. În stare proaspătă, ele se pot păstra timp de 3-4 săptămâni în depozite frigorifice la temperatura de 0 grade Celsius. Fructele de cătină se pot valorifica sub formă de suc, sirop, nectar, fructe în zahăr, fructe deshidratate sau gem şi marmeladă, dar numai în amestec cu alte fructe.

Victor VĂTĂMANU