Tehnologia de cultura pentru Cicoarea de Bruxelles - Cichorium intybus L

Tehnologia de cultura pentru Cicoarea de Bruxelles

Sub forma în care se consumă astăzi, andiva este una dintre cele mai recente legume, întâmplarea făcând ca un grădinar al grădinei botanice din Bruxelles să descopere un muşuroi de frunze ce acopereau câteva rădăcini de cicoare de Magdebourg (cicoare amară, cicoare de cafea), prezenţa unor muguri hupertrofiaţi, etiolaţi, cu un gust care a meritat reluarea „experimentului într-o formă controlată”.

---

Cultura de cicoare de Bruxelles pentru andive s-a răspândit în Europa Occidentală, mai ales în Franţa şi Olanda, ierarhia producţiei în ţările Comunităţii Europene fiind următoarea: Franţa = 230.000 de tone (37,5%); Belgia = 90.000 de tone (22,4%); Olanda = 70.000 de tone (17,6%); Spania = 7.000 de tone (1,8%) ş.a. În România, cultura de cicoare de Bruxelles pentru andive a apărut în 1920-1925, fiind introdusă de misionari belgieni, care au concesionat diverse industrii în Moldova (municipiul Roman). Cicoarea de Bruxelles se cultivă pentru mugurele terminal hipertrofiat etiolat (andivă, păpuşă), care se obţine din rădăcini mature, prin forţare, şi care se formează aproape exclusiv pe seama substanţelor de rezervă acumulate anterior în rădăcină. Rădăcina este pivotantă, asemănătoare cu cea a pătrunjelului, care apoi se tuberizează, fiind utilizată la forţare pentru obţinerea andivei. Conţine inulină şi intibină. Frunzele sunt lanceolate, dinţate pe margine, peţiolate, dispuse în rozetă strânsă. Mugurele care rezultă în urma forţării, numit „andivă” sau „păpuşă”, este format din frunze strânse, etiolate, având lungimea de 10-15 cm şi greutatea de 50-120 de grame. Tulpina floriferă, cu talia de 1,4-1,8 m înălţime, cu ramificaţii laterale florifere, creşte în al doilea an de cultură din mugurele format la baza rozetei pe capul rădăcinii. Florile sunt de culoare albastră (uneori albe sau roz), dispuse în capitule, grupate câte 20-25 la un loc. Înfloritul are loc în luna iulie. Polenizarea este entomofilă, alogamă, fructele (numite seminţe) se formează şi ajung la maturitate relativ repede (25-30 de zile de la polenizare). Fructul este o achenă, numit impropriu sămânţă, cu forma unui trunchi de piramidă, drept sau curbat, cu trei sau patru feţe, acoperit de striaţii longitudinale. Greutatea a 1.000 de seminţe este de 1,25-1,80 grame, într-un gram fiind 500-800 de seminţe. Facultatea germinativă de 75-85% se menţine timp de trei ani.

Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie

Calitatea păpuşilor de andive este în strictă legătură cu calitatea rădăcinilor. Acestea trebuie să fie pivotante, neramificate, cu diametrul sub colet între 3 şi 6 cm.
Căldură - cicoarea de Bruxelles este o plantă suficient de rezistentă la frig, temperatura de germinaţie minimă fiind de 5 grade Celsius, iar cea optimă de 15-20 de grade Celsius; de la germinare până la înrădăcinare este însă sensibilă la frig. Creşterea plantelor în primele faze la temperaturi relativ coborâte duce la vernalizarea plantelor şi, ca urmare, la emiterea tulpinilor florale din primul an. Ca urmare, dacă nu se seamănă toamna sau primăvara prea devreme, aceasta se datorează în primul rând riscului de vernalizare a plantelor, ceea ce ar duce la diminuarea recoltei de rădăcini bune pentru forţat. În al doilea rând, nu se practică forţarea rădăcinilor decât în timpul iernii. Constanţa termică pentru primul an al vegetaţiei este de 2.100-2.300 de grade Celsius, la care se adăugă pentru anul al doilea încă 1.700-1.900 de grade Celsius.
Lumină - faţă de lumină, nu are pretenţii mari, dar cultivarea în condiţii bune de lumină permite obţinerea rădăcinilor cu un conţinut chimic mai ridicat, deci cu valoare superioară pentru forţare.
Umiditatea - are cerinţe foarte mari faţă de umezeala solului, chiar de la suprafaţa solului acestuia, în primele 3-4 săptămâni, pentru germinarea şi răsărirea simultană. După ce rădăcina a pătruns în profunzime, nu mai manifestă sensibilitate mare la gradul aprovizionării solului cu apă. Lipsa apei din sol poate stimula formarea tijelor florale din anul I. Hrana - la aplicarea îngrăşămintelor organice, mai ales proaspete, se produce ramificarea rădăcinilor, din acest motiv nu trebuie aplicate direct. Se poate distribui numai gunoi bine descompus, în cantitate de 25 t/ha; îngrăşăminte minerale: 40 kg/ha azot, 120 kg/ha fosfor şi 120 kg/ha potasiu. Sol - solul potrivit pentru această cultură este cel cu textură mijlocie, profund, cu fertilitate medie şi cu un pH cuprins între 6,8 şi 7 (neutru).

Tehnologia de cultivare în câmp la cicoarea de Bruxelles

Rotaţia culturilor - în asolament, cicoarea de vară ocupă loc în sola rădacinoaselor şi nu trebuie să revină pe acelaşi teren decât după 3-4 ani.
Pregătirea terenului - lucrările de pregătire a solului se fac deferenţiat, în funcţie de textura solului, şi constă în lucrări de toamnă-iarnă şi de primăvară. Fertilizarea de bază se referă la aplicarea îngrăşămintelor chimice cu fosfor şi potasiu în dozele prezentate.
Arătura de toamnă - pe terenurile luto-argiloase, se face la 28-32 cm adâncime şi se lăsă în brazda crudă peste iarnă.
Fertilizarea de primăvară - are în vedere administrarea îngrăşămintelor azotoase sau complexe.
Afânarea de primăvară - are loc când se lucrează solul cu combinatorul şi grapa, pentru nivelarea acestuia şi distrugerea buruienilor de prima apariţie, precum şi pentru încorporarea îngrăşămintelor administrate anterior.
Erbicidarea - aplicarea erbicidelor şi încorporarea acestora pe cât posibil în acelaşi timp.
Modelarea terenului - se face în straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 104 cm, în primul rând în zonele secetoase, unde în cursul perioadei de vegetaţie se va face irigarea culturii prin infiltraţie. În zonele cu precipitaţii suficiente, în care cultura nu se irigă, terenul nu se modelează. Toate aceste lucrări de primăvară trebuie eliminate cu circa 8-10 zile înainte de semănat. Patul germinativ trebuie să fie bine mărunţit şi afânat, pentru ca semănatul să se facă în condiţii bune.

Înfiinţarea culturii

Cultura de cicoare de Bruxelles (de vară) se înfiinţează prin semănat. Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de soiul (hibridul) cultivat şi de perioada când trebuiesc recoltate rădăcinile pentru a fi supuse forţării. În general, semănatul se poate face de la mijlocul lunii aprilie şi până la jumătatea lunii mai. Întâi se seamănă soiurile foarte timpurii şi timpurii; se pot face şi însămânţări repetate.
Tehnica de semănat - pe suprafeţe mari, semănatul se face mecanic, cu diferite tipuri de semănători, semănători echipate cu distribuitori speciali pentru semănatul cicoarei.
Schema de semănat - pe teren nemodelat, se poate semăna în rânduri echidistante, la 35-40 cm, sau în benzi cu cinci rânduri, la distanţă între rânduri de 25 cm şi cu lăţimea intervalului între benzi de 50 cm; pe teren modelat, în straturi înălţate, se poate semăna fie trei rânduri pe coronament, la distanţă de 40 cm între rânduri, fie în benzi duble (două benzi a câte două rânduri fiecare), cu distanţa între rânduri de 25 cm, iar între benzi de 40 cm. Prima schemă se utilizează pentru însămânţarea soiurilor cu vigoare mare şi cu perioadă lungă de vegetaţie. Norma de sămânţă la hectar este în funcţie de facultatea germinativă a seminţelor. Astfel, pentru cele care au facultatea germinativă de circa 75% sau mai mult, se vor semăna 2 kg/ha, iar pentru cele cu facultatea germinativă între 66 şi 75% vor fi necesare 2,5 kg/ha. Atunci când este posibilă folosirea seminţei drajate, cu diametrul de 3-3,5 mm şi facultatea germinativă de circa 85%, iar însămânţarea se face cu semănători de mare precizie, norma de sămânţă se reduce considerabil, la 0,850-0,500 kg/ha. Aplicarea acestei metode permite realizarea unei economii însemnate de forţă de muncă pentru asigurarea distanţei dintre plante pe rând (rărit). Adâncimea de semănat trebuie să fie cât mai mică posibil, 0,5-1 cm, pentru ca plantele să răsară rapid, în condiţii de căldură şi umiditate suficiente în sol. Pe solurile nisipoase, adâncimea de semănat poate fi până la 2 cm. Când se folosesc seminţe drajate, adâncimea va fi de 1,5 cm. Tăvălugirea după semănat se face cu tăvălugul neted, de lemn, şi se aplică indiferent de adâncimea de însămânţare, pentru a realiza un contact mai strâns între seminţe şi particulele de sol. Mulcirea semănăturii cu folie se face timp de 1-3 săptămâni şi asigură o bună şi rapidă germinare a seminţelor, deoarece menţine umiditatea în sol la nivelul seminţelor.

Lucrările de îngrijire

Răritul se face astfel ca, în funcţie de schemele de semănat, să se realizeze o desime de minimum 250 de mii de plante/hectar la cultura soiurilor timpurii, iar la soiurile târzii de minimum 300 de mii de plante/hectar. În ambele cazuri, distanţa între plante pe rând va fi de minimum 8 cm. Lucrarea de rărit se va efectua atunci când plantele au două sau trei frunze normale, folosind în acest scop săpăliga cu lama activă de 4-6 cm lăţime. Pentru această operaţiune este necesar personal cu experienţă. Combaterea buruienilor se poate face pe cale chimică şi prin prăşit. Practica a arătat că o combatere chimică este cea mai eficientă. În acest scop, se vor folosi substanţele şi dozele indicate de specialiştii agronomi, dar trebuie făcută specificaţia că se vor folosi acele erbicide care au selectivitate pentru cicoarea de Bruxelles. Înainte de înfiinţarea culturii se pot folosi erbicide cu acţiune totală. Prăşitul se poate face manual sau mecanic, cu cultivatoarele din dotare, când cultura a ieşit de sub controlul erbicidelor şi încep să apară buruieni (de regulă dicotiledonate) dintr-o nouă generaţie şi chiar dacă acestea nu sunt, pentru a preveni sau distruge crusta formată la suprafaţa solului. De regulă se fac două praşile mecanice şi una manuală printre plante pe rând, cu săpăliga. Irigarea se practică de regulă în anii şi în zonele secetoase. În aceste condiţii, pe lângă udările menţionate (după fertilizările faziale) se mai fac 2-3 udări, cu norme de 250-300 metri cubi apă/hectar, în special în perioada iulie-august, în care are loc depunerea substanţelor de rezervă în rădăcini.

Recoltarea

Rădăcinile se recoltează numai la maturitatea tehnologică. În funcţie de soi, maturitatea tehnologică este atinsă după 19-21 de săptămâni de cultură în câmp. Determinarea maturităţii se face fie biochimic, prin testul Jolivet, fie prin observarea apariţiei alveolei sub colet. Recoltarea se realizează cu un dislocator de rădacinoase, ca să se extragă rădăcina cu lungimea de 20-22 cm. În vederea depozitării sau punerii la păstrat, rădăcinile se fasonează şi se sortează. Este important ca recoltarea rădăcinilor să se facă atunci când ele au atins maturitatea tehnologică. Numai astfel de rădăcini sunt apte să formeze un mugure terminal, mare, cu frunze puternic îngroşate, bun pentru consum. Producţia de rădăcini ajunge la circa 20 de tone la hectar.

Victor VĂTĂMANU