Tehnologia de cultură pentru coacăzul roșu

Importanța culturii
Coacăzul roșu este o specie precoce, cu potențial mare de producție, cu cerințe agritehnice mai mici decât coacăzul negru, capabil de producții mari, chiar și în condițiile mai vitrege ale zonelor colinare, ale celor premontane și chiar montane. Se poate cultiva, după cum prezintă Lenuța Chira, în curțile și grădinile familiale, în aproape toate județele țării. Fructele coacăzului roșu se folosesc mai mult pentru prelucrare, dar se consumă și în stare proaspătă. În 100 grame de fructe se găsesc în medie: 7% zaharuri, 1,2% acizi, 0,7% proteine, 0,7% cenușă, 4,5 mg fier, 35 mg fosfor, 187 g sodium, 3,5 mg zinc, 1,5 mg cupru, 3,8 mg clor, 0,01 mg % fluor, 0,06 mg % carotene, 0,04 mg vitamina B, 0,03 mg vitamina B2, 30 mg vitamina C, precum și cantități remarcabile de vitamina PP și B6.

Cerințele față de factorii de mediu
Lumina – deși coacăzul roșu suportă lumina difuză, totuși potențialul său biologic se manifestă numai în condițiile luminii intense și nelimitate de nebulozitate, ceață, fum, praf.

Temperatura – coacăzul roșu crește și rodește bine numai în zonele răcoroase și cu umiditate relativ mai ridicată, dar și în condițiile unui climat continental, dacă insolația sau seceta nu este exagerată. În zona colinară și premontană, coacăzul roșu își găsește locul pe pantele sudice, sud-vestice sau sud-estice. Cu cât altitudinea crește, se preferă expoziția sudică.

Umiditatea – limita minimă a culturii este de circa 550 mm precipitații, dacă în perioada de vegetație cad cel puțin 350 mm, din care în lunile mai-iunie cad peste 150 mm.

Solul – sunt de preferat de către coacăzul roșu solurile luto-nisipoase sau nisipo-lutoase, dar se poate cultiva și pe solurile nisipoase, dacă sunt suficient de reavăne. Este bine dacă solul este profund, cu apă freatică la adâncimea de sub 1 m și pH între limitele de 5 și 8,5. Dintre elementele fertilizante, stratul de 0-20 cm al solului trebuie să conțină 40-45 mg K2O și 30-35 mg P2O5/100 grame sol.

Vântul – este un factor climatic cu efect de accentuare a elementelor și fenomenelor de bază (de exemplu, temperatura minimă, seceta atmosferică, pierderea apei din sol, intensitatea transpirației etc.). De aceea se preferă suprafețe adăpostite de vânturi, dar cu circulație asigurată a maselor de aer rece.

Obținerea materialului săditor
Ca și coacăzul negru, coacăzul roșu se înmulțește prin semințe, butași, marcote, despărțirea tufelor, altoire, folosind aceeași tehnologie aplicată în cazul coacăzului negru. Coacăzul roșu înrădăcinează mai greu, motiv pentru care butașii lemnificați se fasonează la lungimea de 20-25 cm. Din același motiv, plantarea se recomandă să se efectueze toamna (15 septembrie-15 octombrie). Alegerea terenului, organizarea, amenajarea și pregătirea acestuia sunt asemănătoare cu cele de la coacăzul negru, cu unele deosebiri în ceea ce privește distanța pe rând, care este mai mică (0,8-1 m), iar la plantarea propriu-zisă materialul săditor se alege cu multă grijă, deoarece prinderea la plantare este condiționată de calitatea butașilor înrădăcinați. Cu toate acestea, coacăzul roșu are o plasticitate ecologică mai mare decât cel negru și se poate cultiva în regiunea de câmpie, până în zona dealurilor înalte (800-1.000 m altitudine).

Lucrările agrotehnice aplicate în plantații
Coacăzul roșu se pretează tuturor sistemelor de conducere aplicate arbuștilor și mai ales coacăzului negru. În plus, el poate fi condus sub diferite forme artistice. Lucrarea și întreținerea solului se fac în aceleași condiții ca și la coacăzul negru, însă înrădăcinarea mai profundă a coacăzului roșu permite ca lucrările solului să se facă la o adâncime mai mare de 16-18 cm toamna, după căderea fruzelor, și de 8-12 cm în timpul vegetației. Îngrășămintele organice și chimice recomandate pentru coacăzul negru satisfac pe deplin pretențiile coacăzului roșu. În aceleași condiții de agrotehnică, inclusiv fertilizare, la coacăzul roșu se obțin producții fizice de 2 și chiar 3 ori mai mari. În ceea ce privește însă valoarea fructelor, o producție de 7-9 tone/hectar coacăze negre echivalează cu o producție de 20 de tone/hectar coacăze roșii (la principalele componente chimice). Referitor la irigare, coacăzul roșu este mai rezistent la secetă, dar nu timp îndelungat. Reacționează favorabil la irigări în perioadele secetoase, cu deosebire înainte de maturarea fructelor. În zonele sudice ale țării se recomandă 3-4 udări pe an, inclusiv udarea de aprovizionare din toamnă, cu norme de 400-500 mc/hectar. În regiunile cu precipitații peste 750-800 mm, coacăzul roșu nu necesită irigare.

Tăierile de formare și de rodire
Principiile de tăiere sunt aceleași ca și la coacăzul negru. (M. Botez) Coacăzul roșu are însă câteva particularități în ceea ce privește specificul de rodire, de care trebuie să se țină seama la efectuarea tăierilor. El crește pe ramuri scurte (buchete), aglomerări de muguri situați la limita dintre două valuri de creștere sau la limita creșterilor anuale. Deoarece formațiunile de rod cresc și în lungime, care în anii următori poartă muguri pe rod, producția de fructe se deplasează spre periferia coroanei, astfel încât fostele formațiuni fructifere, după 2-3 ani, se degarnisesc de muguri, pierd din vigoare și se usucă. Ramurile de rod tinere apar și ele tot în zona superioară, astfel încât ramurile de schelet se degarnisesc și ele după 6-7 ani. Acestea trebuie înlocuite cu altele tinere, viguroase, ce pornesc din zona coletului sau chiar de la baza tulpinii înlocuite.

Bolile și dăunătorii. Combatere
Făinarea coacăzului este produsă de ciuperca Sphaerotheca morsuvae. Primele simptome de făinare apar la mijlocul lunii mai, în faza de creștere a lăstarilor, manifestându-se prin pete mici, albe, de intensitate mai mare pe dosul frunzelor. Atacul se intensifică, atingând maximul în lunile august-septembrie, când cuprinde atât frunzele, cât și lăstarul. Pânza albicioasă de pe frunzele atacate se brunifică, frunzele se zbârcesc, iar marginile devin casante și se rup. Frunzele mature sunt mai rezistente. Lăstarului atacat în faza erbacee i se usucă vârful și se îndoaie. Porțiunile atacate, în primăvara următoare, nu dezmuguresc sau dezmuguresc parțial. Frunzele atacate de făinare cad prematur, iar tufele au creșteri mici și dau producții scăzute. Aproape toate soiurile cultivate sunt sensibile la făinare. Pentru prevenirea și combaterea acestei boli trebuie ca în cursul iernii să se facă un tratament cu unul dintre produsele: zeamă sulfocalcică – 20% sau polisulfură de bariu – 6%. În perioada de vegetație, începând cu luna mai, la apariția simptomelor se fac tratamente cu produsele indicate de către specialiștii laboratoarelor fitosanitare județene. Antracnoza coacăzului și agrișului, produsă de ciuperca Pseudopeziza ribes, este cea mai periculoasă boală a coacăzului. Determină defolierea timpurie a ramurilor, obținerea de producții slabe și fructe de calitate necorespunzătoare. Pe ambele părți ale frunzelor apar pete, la început de culoare brună-roșiatică, apoi cenușie-albicioasă. Mai târziu, petele confluează, acoperind o bună parte din limbul foliar, căpătând culoare brună, iar frunzele cad prematur încă de la sfârșitul lunii iulie. Combaterea se face la avertizare și cuprinde 4-6 tratamente, dintre care unul în perioada de repaus și cinci în perioada de vegetație. Ca măsuri preventive se recomandă adunarea și arderea frunzelor toamna și primăvara, iar la executarea tăierilor se va avea grijă ca tufele să fie foarte aerisite. Rugina coacăzului este produsă de ciuperca Cronartium ribicola, care atacă frunzele. Pe partea superioară a frunzelor atacate apar pete galben-roșietice, iar pe cea inferioară pustule de culoare galben-portocalie, care mai târziu devin maronii. Frunzele atacate se usucă și cad prematur. Pentru combatere se folosesc trei tratamente. Primul se efectuează imediat după recoltarea fructelor, în momentul când se depistează primele frunze atacate de rugină. La circa 12-15 zile se face al doilea tratament, iar în anii cu atacuri puternice de rugină se execută și al treilea tratament, la aproximativ 14 zile de la precedentul tratament. Adunarea și arderea frunzelor micșorează simțitor rezerva biologică a bolii. Sfredelitorul lăstarilor și tulpinilor de coacăz (Sesia tipuliformis) – femela dăunătoare depune ouă pe lăstar și mai rar pe frunze. Apariția larvelor coincide cu intrarea în pârgă a fructelor, perioadă când nu se pot face tratamente. Larvele intră în lăstari pe la baza mugurilor și se hrănesc cu măduva acestora, rod parțial și din lemn și fac galerii, unde iernează. Lăstarii atacați se ofilesc, iar ramurile afectate au creșteri mici, primăvăra pornesc mai târziu în vegetație sau se usucă. În vederea combaterii, atât lăstarii, cât și ramurile atacate se taie și se ard. Primul tratament chimic se face la apariția primilor fluturi, pentru a preveni depunerea ouălor. Dacă apar în continuare fluturi în număr mare, la 6-8 zile se face al doilea tratament, când se distrug fluturii și ouăle depuse. Coacăzul mai este atacat și de alți dăunători ca păduchele din San Jose, păduchele de frunză a agrișului, dar atacul acestora este mai rar.

Maturarea și recoltarea
Momentul optim de recoltare se stabilește în funcție de destinația fructelor, de culoarea și gustul boabelor. Coacăzele destinate consumului în stare proaspătă și pentru congelare se recoltează la maturitatea deplină. Fructele se pot recolta atât manual, cât și mecanizat, în funcție de destinație. Recoltarea manuală constă în desprinderea ciorchinilor de pe plante și așezarea lor direct în ambalajele cu care se comercializează (coșulețe sau caserole de 0,250-0,500 kilograme). În vederea transportului, ambalajele de capacitate mică se așază în lădițe pe un singur rând. Coacăzele roșii pentru fabricarea gemului se recoltează când boabele din vârful ciorchinelui nu sunt încă bine colorate. Fructele destinate preparării sucului se recoltează la momentul coacerii depline, moment în care randamentul în suc este mai mare. În toate cazurile, recoltarea se efectuează cu rahis (ciorchine). La recoltarea mecanizată se întâmpină unele dificultăți, deoarece coacăzele roșii se desprind greu de pe pedicul, la fel și ciorchinele de pe tulpină. În momentul desprinderii bobițelor de pe rahis, se scurge sucul din ele, ceea ce depreciază calitatea lor și favorizează apariția bolilor în timpul păstrării.

Victor VĂTĂMANU