Tehnologia de cultură pentru coacăzul roşu

Tehnologia de cultură pentru coacăzul roşu

Importanţa culturii
Coacăzul roşu este o specie precoce, cu potenţial mare de producţie, cu cerinţe agritehnice mai mici decât coacăzul negru, capabil de producţii mari, chiar şi în condiţiile mai vitrege ale zonelor colinare, ale celor premontane şi chiar montane. Se poate cultiva, după cum prezintă Lenuţa Chira, în curţile şi grădinile familiale, în aproape toate judeţele ţării. Fructele coacăzului roşu se folosesc mai mult pentru prelucrare, dar se consumă şi în stare proaspătă. În 100 grame de fructe se găsesc în medie: 7% zaharuri, 1,2% acizi, 0,7% proteine, 0,7% cenuşă, 4,5 mg fier, 35 mg fosfor, 187 g sodium, 3,5 mg zinc, 1,5 mg cupru, 3,8 mg clor, 0,01 mg % fluor, 0,06 mg % carotene, 0,04 mg vitamina B, 0,03 mg vitamina B2, 30 mg vitamina C, precum şi cantităţi remarcabile de vitamina PP şi B6.

Cerinţele faţă de factorii de mediu
Lumina - deşi coacăzul roşu suportă lumina difuză, totuşi potenţialul său biologic se manifestă numai în condiţiile luminii intense şi nelimitate de nebulozitate, ceaţă, fum, praf.
Temperatura - coacăzul roşu creşte şi rodeşte bine numai în zonele răcoroase şi cu umiditate relativ mai ridicată, dar şi în condiţiile unui climat continental, dacă insolaţia sau seceta nu este exagerată. În zona colinară şi premontană, coacăzul roşu îşi găseşte locul pe pantele sudice, sud-vestice sau sud-estice. Cu cât altitudinea creşte, se preferă expoziţia sudică.
Umiditatea - limita minimă a culturii este de circa 550 mm precipitaţii, dacă în perioada de vegetaţie cad cel puţin 350 mm, din care în lunile mai-iunie cad peste 150 mm.
Solul - sunt de preferat de către coacăzul roşu solurile luto-nisipoase sau nisipo-lutoase, dar se poate cultiva şi pe solurile nisipoase, dacă sunt suficient de reavăne. Este bine dacă solul este profund, cu apă freatică la adâncimea de sub 1 m şi pH între limitele de 5 şi 8,5. Dintre elementele fertilizante, stratul de 0-20 cm al solului trebuie să conţină 40-45 mg K2O şi 30-35 mg P2O5/100 grame sol.
Vântul - este un factor climatic cu efect de accentuare a elementelor şi fenomenelor de bază (de exemplu, temperatura minimă, seceta atmosferică, pierderea apei din sol, intensitatea transpiraţiei etc.). De aceea se preferă suprafeţe adăpostite de vânturi, dar cu circulaţie asigurată a maselor de aer rece.

Obţinerea materialului săditor
Ca şi coacăzul negru, coacăzul roşu se înmulţeşte prin seminţe, butaşi, marcote, despărţirea tufelor, altoire, folosind aceeaşi tehnologie aplicată în cazul coacăzului negru. Coacăzul roşu înrădăcinează mai greu, motiv pentru care butaşii lemnificaţi se fasonează la lungimea de 20-25 cm. Din acelaşi motiv, plantarea se recomandă să se efectueze toamna (15 septembrie-15 octombrie). Alegerea terenului, organizarea, amenajarea şi pregătirea acestuia sunt asemănătoare cu cele de la coacăzul negru, cu unele deosebiri în ceea ce priveşte distanţa pe rând, care este mai mică (0,8-1 m), iar la plantarea propriu-zisă materialul săditor se alege cu multă grijă, deoarece prinderea la plantare este condiţionată de calitatea butaşilor înrădăcinaţi. Cu toate acestea, coacăzul roşu are o plasticitate ecologică mai mare decât cel negru şi se poate cultiva în regiunea de câmpie, până în zona dealurilor înalte (800-1.000 m altitudine).

Lucrările agrotehnice aplicate în plantaţii
Coacăzul roşu se pretează tuturor sistemelor de conducere aplicate arbuştilor şi mai ales coacăzului negru. În plus, el poate fi condus sub diferite forme artistice. Lucrarea şi întreţinerea solului se fac în aceleaşi condiţii ca şi la coacăzul negru, însă înrădăcinarea mai profundă a coacăzului roşu permite ca lucrările solului să se facă la o adâncime mai mare de 16-18 cm toamna, după căderea fruzelor, şi de 8-12 cm în timpul vegetaţiei. Îngrăşămintele organice şi chimice recomandate pentru coacăzul negru satisfac pe deplin pretenţiile coacăzului roşu. În aceleaşi condiţii de agrotehnică, inclusiv fertilizare, la coacăzul roşu se obţin producţii fizice de 2 şi chiar 3 ori mai mari. În ceea ce priveşte însă valoarea fructelor, o producţie de 7-9 tone/hectar coacăze negre echivalează cu o producţie de 20 de tone/hectar coacăze roşii (la principalele componente chimice). Referitor la irigare, coacăzul roşu este mai rezistent la secetă, dar nu timp îndelungat. Reacţionează favorabil la irigări în perioadele secetoase, cu deosebire înainte de maturarea fructelor. În zonele sudice ale ţării se recomandă 3-4 udări pe an, inclusiv udarea de aprovizionare din toamnă, cu norme de 400-500 mc/hectar. În regiunile cu precipitaţii peste 750-800 mm, coacăzul roşu nu necesită irigare.

Tăierile de formare şi de rodire
Principiile de tăiere sunt aceleaşi ca şi la coacăzul negru. (M. Botez) Coacăzul roşu are însă câteva particularităţi în ceea ce priveşte specificul de rodire, de care trebuie să se ţină seama la efectuarea tăierilor. El creşte pe ramuri scurte (buchete), aglomerări de muguri situaţi la limita dintre două valuri de creştere sau la limita creşterilor anuale. Deoarece formaţiunile de rod cresc şi în lungime, care în anii următori poartă muguri pe rod, producţia de fructe se deplasează spre periferia coroanei, astfel încât fostele formaţiuni fructifere, după 2-3 ani, se degarnisesc de muguri, pierd din vigoare şi se usucă. Ramurile de rod tinere apar şi ele tot în zona superioară, astfel încât ramurile de schelet se degarnisesc şi ele după 6-7 ani. Acestea trebuie înlocuite cu altele tinere, viguroase, ce pornesc din zona coletului sau chiar de la baza tulpinii înlocuite.

Bolile şi dăunătorii. Combatere
Făinarea coacăzului este produsă de ciuperca Sphaerotheca morsuvae. Primele simptome de făinare apar la mijlocul lunii mai, în faza de creştere a lăstarilor, manifestându-se prin pete mici, albe, de intensitate mai mare pe dosul frunzelor. Atacul se intensifică, atingând maximul în lunile august-septembrie, când cuprinde atât frunzele, cât şi lăstarul. Pânza albicioasă de pe frunzele atacate se brunifică, frunzele se zbârcesc, iar marginile devin casante şi se rup. Frunzele mature sunt mai rezistente. Lăstarului atacat în faza erbacee i se usucă vârful şi se îndoaie. Porţiunile atacate, în primăvara următoare, nu dezmuguresc sau dezmuguresc parţial. Frunzele atacate de făinare cad prematur, iar tufele au creşteri mici şi dau producţii scăzute. Aproape toate soiurile cultivate sunt sensibile la făinare. Pentru prevenirea şi combaterea acestei boli trebuie ca în cursul iernii să se facă un tratament cu unul dintre produsele: zeamă sulfocalcică - 20% sau polisulfură de bariu - 6%. În perioada de vegetaţie, începând cu luna mai, la apariţia simptomelor se fac tratamente cu produsele indicate de către specialiştii laboratoarelor fitosanitare judeţene. Antracnoza coacăzului şi agrişului, produsă de ciuperca Pseudopeziza ribes, este cea mai periculoasă boală a coacăzului. Determină defolierea timpurie a ramurilor, obţinerea de producţii slabe şi fructe de calitate necorespunzătoare. Pe ambele părţi ale frunzelor apar pete, la început de culoare brună-roşiatică, apoi cenuşie-albicioasă. Mai târziu, petele confluează, acoperind o bună parte din limbul foliar, căpătând culoare brună, iar frunzele cad prematur încă de la sfârşitul lunii iulie. Combaterea se face la avertizare şi cuprinde 4-6 tratamente, dintre care unul în perioada de repaus şi cinci în perioada de vegetaţie. Ca măsuri preventive se recomandă adunarea şi arderea frunzelor toamna şi primăvara, iar la executarea tăierilor se va avea grijă ca tufele să fie foarte aerisite. Rugina coacăzului este produsă de ciuperca Cronartium ribicola, care atacă frunzele. Pe partea superioară a frunzelor atacate apar pete galben-roşietice, iar pe cea inferioară pustule de culoare galben-portocalie, care mai târziu devin maronii. Frunzele atacate se usucă şi cad prematur. Pentru combatere se folosesc trei tratamente. Primul se efectuează imediat după recoltarea fructelor, în momentul când se depistează primele frunze atacate de rugină. La circa 12-15 zile se face al doilea tratament, iar în anii cu atacuri puternice de rugină se execută şi al treilea tratament, la aproximativ 14 zile de la precedentul tratament. Adunarea şi arderea frunzelor micşorează simţitor rezerva biologică a bolii. Sfredelitorul lăstarilor şi tulpinilor de coacăz (Sesia tipuliformis) - femela dăunătoare depune ouă pe lăstar şi mai rar pe frunze. Apariţia larvelor coincide cu intrarea în pârgă a fructelor, perioadă când nu se pot face tratamente. Larvele intră în lăstari pe la baza mugurilor şi se hrănesc cu măduva acestora, rod parţial şi din lemn şi fac galerii, unde iernează. Lăstarii atacaţi se ofilesc, iar ramurile afectate au creşteri mici, primăvăra pornesc mai târziu în vegetaţie sau se usucă. În vederea combaterii, atât lăstarii, cât şi ramurile atacate se taie şi se ard. Primul tratament chimic se face la apariţia primilor fluturi, pentru a preveni depunerea ouălor. Dacă apar în continuare fluturi în număr mare, la 6-8 zile se face al doilea tratament, când se distrug fluturii şi ouăle depuse. Coacăzul mai este atacat şi de alţi dăunători ca păduchele din San Jose, păduchele de frunză a agrişului, dar atacul acestora este mai rar.

Maturarea şi recoltarea
Momentul optim de recoltare se stabileşte în funcţie de destinaţia fructelor, de culoarea şi gustul boabelor. Coacăzele destinate consumului în stare proaspătă şi pentru congelare se recoltează la maturitatea deplină. Fructele se pot recolta atât manual, cât şi mecanizat, în funcţie de destinaţie. Recoltarea manuală constă în desprinderea ciorchinilor de pe plante şi aşezarea lor direct în ambalajele cu care se comercializează (coşuleţe sau caserole de 0,250-0,500 kilograme). În vederea transportului, ambalajele de capacitate mică se aşază în lădiţe pe un singur rând. Coacăzele roşii pentru fabricarea gemului se recoltează când boabele din vârful ciorchinelui nu sunt încă bine colorate. Fructele destinate preparării sucului se recoltează la momentul coacerii depline, moment în care randamentul în suc este mai mare. În toate cazurile, recoltarea se efectuează cu rahis (ciorchine). La recoltarea mecanizată se întâmpină unele dificultăţi, deoarece coacăzele roşii se desprind greu de pe pedicul, la fel şi ciorchinele de pe tulpină. În momentul desprinderii bobiţelor de pe rahis, se scurge sucul din ele, ceea ce depreciază calitatea lor şi favorizează apariţia bolilor în timpul păstrării.

Victor VĂTĂMANU